Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 529 din 12 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

UN TIMP AL TRĂIRII ŞI UNUL AL MĂRTURISIRII. CRONICĂ la cartea Silviei Urlih
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
UN TIMP AL TRĂIRII ŞI UNUL AL MĂRTURISIRII 
  
Silvia Urlih, Viaţa de după viaţă, Editura Naţiunea, Bucureşti, 2012, Redactor Cezar A. Mihalache; Cuvânt înainte: Romeo Tarhon. 
  
Ca să-ţi pui viaţa pe tavă, precum capul Sfântului Ioan Botezătzorul pe tipsia de aur, în faţa Irodiadei şi a fiicei sale Salomea, nu e un lucru lesne de înfăptuit. Îţi trebuie mult curaj şi o motivaţie serioasă. Se vor ivi mereu flămânzi care sunt gata să hăpăie hălcile de carne crudă şi să soarbă din sângele tău, ca să-şi potolească setea de senzaţional, cu prostul gust al celor care doresc numai aventura şi lucrurile de suprafaţă. Şi atunci, ce-ţi rămâne altceva de făcut decât să arunci mărgăritarele tale sufleteşti unor câini, sau unor porci, care abia aşteaptă să te hărţuiască. Sunt mulţi oameni care trăiesc numai pentru aşa ceva: să vadă, să soarbă, să audă, să se pătrundă, să se îndestuleze cu înfrângerile şi necazurile altora. Şi atunci se grăbesc să judece, fără să ştie cum stau lucrurile văzute şi de pe cealaltă parte, ba chiar din miezul lor. 
  
Povestea unei vieţi, dacă se poate, cât mai scandaloasă, este unul din subiectele care incită oamenii. Le eliberează o cantitate enormă de adrenalină. 
  
De ce? De ce se simt atraşi oamenii de tot ce e straniu, morbid, crud, îngrozitor, dureros? Pentru că se regăsesc în acele fraze cumplite, se oglindesc într-una sau în alta din situaţiile redate cu amar şi obidă de autor, le place să se scalde (ca să nu zic bălăcărească) – în albia plină cu necurăţenii a celorlalţi şi să-şi râdă în pumni, precum fariseul, vâzându-l pe vameş la uşa Templului, bătându-şi pieptul şi pocăindu-se cu aceste cuvinte: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, în timp ce el însuşi, spunea, aruncând mândru câteva parale zornăitoare în cutia milei: „Îţi mulţumesc, Doamne că nu sunt şi eu ca şi ceilalţi, aşa ca vameşul de colo. Eu ţin sâmbăta, plătesc zeciuială bisericii, nu fac mai mult de o mie de paşi în zi de Sabat...etc”. Isus Cristos afirmă răspicat că unul din ei (vameşul) în ziua aceea a fost mântuit, iar celălalt (fariseul) s-a osândit.  
  
De ce este osândit cel care e corect şi-şi plăteşte datoriile toate, cinstind Biserica şi mergând regulat la slujbe? Pentru trufia lui. Pentru că se consideră mai bun decât toţi ceilalţi şi se socoteşte îndreptăţit pentru a fi mântuit. 
  
Nu suntem siguri de mântuire prin propriile mijloace. Numai Dumnezeu dispune, El fiind singurul care ştie să citească în sufletele noastre. Ne-ar trebui, din când în când, dioptrii pentru suflet pentru a putea vedea mai limpede, ceea ce nu se vede cu ochiul liber. 
  
O autoare, a cărei viaţă am parcurs-o în câteva ore, a îndrăznit să-şi aştearnă experienţele sale, încă de când nu se născuse. Atu-ul ei este sinceritatea. Dacă sincerităţii ei i se răspunde cu sinceritate, înseamnă că s-a produs acea comuniune electivă, pe undele freatice ale artei şi se va putea închega un dialog constructiv. Dacă însă, totul este luat în derizoriu, beneficiarul nu câştigă nimic din exerciţiile de sinceritate ale autoarei. 
  
Şi totuşi, Silvia Urlih a îndrăznit. A lăsat deoparte toate prejudecăţile şi-a luat în mână condeiul şi s-a aşternut pe scris. De ce? Pentru că trecutul, prezentul şi mai ales, nesiguranţa viitorului, o asupreau prea mult. Şi trebuia să se elibereze. Eliberarea s-a produs treptat, pe măsură ce înainta în scrierea cărţii. Nu mai voia să ţină nimic pentru sine. I se părea o impietate să agonisească, să tezaurizeze stări, cuvinte şi sentimente, numai pentru ea. Mai ales că avea de îndeplinit o misiune. O misiune este o sarcină pe care şi-a asumat-o cu strângere de inimă, dar care, curând a devenit o datorie morală, căreia i s-a dedicat. 
  
Astfel s-a născut cartea „Viaţa de după viaţă” – crâmpeie de vitraliu din care a alcătuit scene reale, cu atât mai vii cu cât erau mai neverosimile. 
  
După ce-şi derulează filmul vieţii, ca de pe un ecran, grăbită să nu se degradeze pelicula de celuloid, Silvia Urlih vine spre final, cu un nou Cod de prescripţii şi legi bazate pe propria experienţă. 
  
Cartea capătă astfel, o tentă moralizatoare şi pedagogică. Bine intenţionată, cu fraze aproape stereotipe, autoarea îl îndeamnă pe cititor: eu am făcut aşa...voi nu faceţi ca mine. 
  
Acest cod de legi autoimpuse, începe cu verbul modal „a avea” legat de alte şi alte verbe, la modul indicativ, timpul perfect compus, persoana întâia singular şi-şi desfăşoară, precum dascălul de şcoală nouă, învăţăturile morale: 
  
„Am învăţat din greşeli,  
  
Am învăţat din suferinţă, 
  
Am învăţat să iubesc;  
  
Am învăţat să dăruiesc,  
  
Am învăţat să privesc cu detaşare în trecut; 
  
Am învăţat să-mi iubesc aproapele;  
  
Am învăţat să nu invidiez, să nu urăsc. 
  
Am învăţat să-mi iubesc şi să-mi respect copiii.  
  
Am învăţat să-mi doresc, 
  
Am învăţat să visez şi să lupt pentru a-mi finaliza visul... 
  
Am învăţat să zbor liber, să fiu independentă, să-mi păstrez verticalitatea... 
  
Am învăţat să mă fac respectată,  
  
Am învăţat să fac şi să spun doar ceea ce simt.  
  
Am învăţat să trăiesc aşa cum ar fi ultima mea zi de viaţă. 
  
Am învăţat să lupt cu mine, depăşindu-mi întotdeauna neputinţa,  
  
Am învăţat să mă ridic de fiecare dată când am căzut secerată în genunchi, agăţându-mă cu delicateţe de EL. 
  
Am învăţat să nu-mi fie frică de moarte,  
  
Am învăţat să nu-mi fie frică de nimeni şi de nimic, ci doar să nu-L supăr pe Dumnezeu. 
  
Am învăţat să-mi duc durerea şi suferinţa cu demnitate şi să nu mă plâng nimănui... 
  
Am învăţat să tac, să plâng şi să-mi strig durerea în gând. 
  
Am învăţat să nu-i cer lui Dumnezeu nimic, ci doar să-mi doresc. 
  
Am învăţat că e suficient doar să-I mulţumesc pentru ceea ce mi-a dat... 
  
Am învăţat să-mi iert părinţii pentru tot ceea ce mi-au făcut. 
  
Am învăţat să mă iubesc,  
  
Am învăţat să trăiesc. 
  
Am găsit gara şi m-am urcat în locomotiva vieţii când credeam că am pierdut şi ultimul vagon”. 
  
Între a dori şi a obţine este o cale lungă. Traseul poate suferi şi hârtoape. Când crezi că ţi se cuvine ceva, abia atunci vezi că nu ai mijloace. 
  
Cât de concludent conchide autoarea despre cartea proprie: „O viaţă într-o filă” - un poem tulburător care dezvăluie toate chinurile şi încercările ei, până la victoria de a putea triumfa asupra propriului eu, de a se învinge pe sine însăşi şi a deveni o femeie normală (din femeie cu handicap fizic şi psihic), o femeie curajoasă, puternică, având o voinţă fermă, o femeie care trăieşte pe propriile picioare (la propriu şi la figurat), care ştie ce vrea şi care şi-a înfruntat destinul şi s-a ridicat deasupra tuturor piedicilor şi vicisitudinilor ivite în cale, încă din fragedă vârstă. 
  
Pe toate le-a lăsat în urmă, s-a împăcat cu sine. S-a împăcat cu Dumnezeu şi apoi cu oamenii. 
  
Acestea sunt treptele edificării sale: împăcarea cu sine, cu Dumnezeu şi cu oamenii. 
  
Dacă ar fi procedat altfel, ar fi fost departe de perfecţiune. Cu toţii suntem departe de perfecţiune, dar măcar tindem spre ea. Ne apropiem, pas cu pas şi ajungem aproape, aproape. 
  
Faptul că Dumnezeu a înfăptuit o minune grăitoare prin ea, vindecând-o dintr-o boală incurabilă, este de domeniul, nu numai al credinţei, dar şi al realităţii: vindecarea ei este un act vizibil, care nu mai are nevoie de nici o demonstraţie. Şi totuşi, cine doreşte demonstraţii, autoarea poate veni cu probe reale. 
  
„Învăţăturile Silviei Urlih către toţi oamenii de bunăvoinţă” – alese, culese, însuşite şi desluşite, iar la sfârşit, împărtăşite sunt, de obicei sub forma unor sloganuri sau lozinci, dintr-o şcoală pedagogică pentru părinţi: Ele sunt întrerupte de fraze confesive şi apoi reluate, cu aceeaşi intensitate a comunicării. De fapt, ele sunt culese subliminal, din toată înţelepciunea biblică şi din cea populară, zestre cu care ne-am pomenit de când ne ştim. Nimic nou sub soare. Doar faptul că aplicăm aceste învăţături la viaţă este meritoriu: 
  
„IUBIŢI-VĂ COPIII! Iubiţi-i şi arătraţi-le că-i iubiţi! Nu vă cumpăraţi liniştea cu bani. (...) învăţaţi să vă rugaţi cu inima şi învăţaţi să-L primiţi în sufletul vbostru pe Dumnezeu...Fiecăruia dintre noi ni se pot întâmpla minuni. DESCHIDEŢI-VĂ INIMA ŞI PRIMIŢI IUBIREA DIVINĂ...” 
  
Meritul incontestabil al cărţii este acela că ea are un impact asupra cititorului. În ea te regăseşti parţial, iar uneori, până la identificare. Doar că nu ai avut curajul mărturisirii. Nici pe cel al trăirii. Silvia Urlih le-a avut pe amândouă. Şi, între ele, Timpul meditării şi al rugăciunii. Care e puntea de legătură, liantul între cei doi timpi. În care autoarea „a pictat cuvinte cu pana sufletului. Am pictat cu aripa sufletului pe filele vieţii, vremelnica mea trecere pe aici, printre muritori. Curând voi urca acolo unde sunt aşteptată.” 
  
Puterea gândului său a zămislit un noian de cuvinte. Preţ de o carte, care nu are alt preţ decât viaţa însăşi. 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
12 iunie 2012 
  
Vecerniile Sfântului Anton de Padova  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
UN TIMP AL TRĂIRII ŞI UNUL AL MĂRTURISIRII. CRONICĂ la cartea Silviei Urlih VIAŢA DE DUPĂ VIAŢĂ (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 529, Anul II, 12 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!