Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Roni Căciularu         Publicat în: Ediţia nr. 400 din 04 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

UN OM NEBUN ŞI-ATÂT DE OM !
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Convorbire cu ZOLTAN TERNER,  
  
autorul recentei cărţi de succes:  
  
„LUMEA DE SUB POD ŞI ZARVA EI”  
  
Roni CĂCIULARU: V-am citit cartea recent apărută la Bucureşti şi trebuie să recunosc că am avut un „şoc”. Pozitiv. Şocul viitorului. Şi al prezentului. Şocul trecutului actual. Mi-a plăcut! Şi, sincer să fiu, m-a surprins. Şi m-a pus pe gânduri. In final, mi-am spus: Cartea asta „Lumea de sub pod şi zarva ei”, se cere recitită. Ea promite plăceri noi şi noi înţelesuri. Te cheamă la o nouă pătrundere. E ca o femeie aparte, atrăgătoare. Şi ascunsă. Chiar şi când o săruţi. E o carte de senzaţional şi de fantastic, de idei şi trăiri surprinzătoare; o carte profund umană, uneori prea profund, încât... mă cam sperie. Ca şi autorul ei. Dar o face cu o anume dulceaţă intelectuală. Cartea are pe vino-ncoa', te învăluie şi te prinde. Te-aduce unde vrea şi te lasă, apoi, să te descurci. Să te-ncurci şi apoi să ajungi la unele din concluziile autorului, adică la ale lui şi ale tale. Adevărul e că citind „maratonul narativ”, cum numiţi pe drept această scriitură în proză, am încercat, domnule Zoltan Terner, să vă cunosc mai bine. Din păcate, n-am reuşit, decât într-o oarecare măsură. Am dat, spre bucuria mea, peste un Hamlet. Un fel de Hamlet, un înţelept jucând cartea demenţei, dubitativ şi paradoxal, care ştie, în esenţă, foarte bine ce şi cum. Dar care pune mereu întrebări, afirmând. Un Zoltan Terner care cântăreşte destinul lumii, întrebându-se şi el, în felul său specific, acum când toată lumea se apropie de prăpastia existenţei: „A fi sau a nu fi?”. Sunteţi cam încifrat. Sunteţi cam ascuns în dumneavoastră înşivă. Repet: n-am reuşit să vă cunosc în destulă măsură. Acesta este, de fapt, şi scopul convorbirii noastre de acum: să încerc să vă descifrez ceva mai bine. Cu scuzele de rigoare, dar mi se pare că, în ochii unor cititori, apăreţi în postură de nebun. Un nebun bun, totuşi nebun! Sunteţi un Hamlet predestinat, dar poate că trăsături din Hamlet avem, în anumite privinţe, fiecare dintre noi. De fapt, domnule ZoltanTerner, sunteţi cunoscut ca eseist, regizor, cineast, poet, filozof, prozator. Şi totuşi, la-ntrebarea mea simplă „Cine sunteţi?”, s-ar impune un răspuns. Poate chiar mai multe... Vă propun să pornim tocmai de la „nebunia” amintită. De acord? 
  
Zoltan TERNER: După un astfel de preambul, nu prea am încotro. Dar îţi răspund: ai şi n-ai destulă dreptate, ai în destule dar nu în suficiente privinţe, deci ai uneori dreptate. Modestia mă obligă să primesc filtrate unele aprecieri prea pozitive (fie şi dacă numai sugerate). In esenţă, despre orice om cu o puternică obsesie, se poate spune că e „nebun". Să ne gândim la marii „nebuni” ai literaturii: Hamlet, Don Quijotte... Cum se manifestă nebunia mea? Levitez. Imi curăţ şi îmi pieptăn zilnic aripile. Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin: gârâi, sughit, tuşesc, grohăi... Joc ţonţoroiul când aud gemetele lumii. Stau bine cu viaţa omenească, mai ales atunci când mă închipui a fi un câine credincios. Imi plac şi mă neliniştesc tautologiile. „A” este „A”, adică identitatea a ceva cu sine mi se pare un mister de nepătruns şi o imposibilitate. Repet mereu, mirându-mă de fiecare dată, că ceea ce este, chiar este cu adevărat. Mă uimeşte de fiecare dată faptul că reuşeşte să existe chiar şi ceea ce mi se pare a fi un miracol. Mă gândesc cu groază că tot ce fiinţează ar putea să nu mai fie. Că miracolul Fiinţei poate să ia sfârşit. Mi se mai năzare că şi imposibilul e posibil. Că şi inefabilul poate fi perceput. Că şi indicibilul poate fi exprimat. Nu ţi se pare că toate acestea sunt gânduri de nărod, de netot? Sau de poet. Ori poate, cum ziceai, de nebun. Adică de firoscos. „Scos din fire”. Inţelept ieşit din minţi! Om prin care vorbesc zeii. Un Iresponsabil. Un sfânt. Sau un Demon. Ori chiar Daimon-ul lui Socrate. Ori Mefisto al lui Faust. Ori Iluzia pe care o trăia „Cavalerul tristei figuri”, sublimul nebun Don Quijotte de la Mancha. Cu prietenul său, prostul binevoitor, plin de bun simţ şi blândeţe, Sancho Panza. Imi amintesc cu ce mă ocupam, când eram copil nebun. Cu chestii aiuristice. Intram cu capu-n gard. Tata zicea că sunt bolund la căpăţână. Bunicul mă liniştea, lăudându-mă pentru aiurelile mele. Bunicul mă îndemna să fac pipi contra vântului, să tai frunze la câini, să număr stelele, să vorbesc alandala, adică păsăreşte, profetic, poetic, mistic, aiuristic. Să pictez lumea în culoarea vântului turbat. Să mă scufund în balta cu papură şi pipirig...Eram tralala şi aşa am rămas! Bunicul era la fel. De la el am învăţat că toate-n lume sunt paradoxale, adică sunt şi „aşa” şi „invers”. Că ce e aproape e departe, că ce e rece e cald, că ce e mare, e mic, ce zici că vine, de fapt pleacă, iar ce e bun, e rău.Şi viceversa. Deşi părea serios şi grav, bunicul era hâtru, vorbea în dodii, era un înţelept de-a-ndoaselea, un fel de Cilibi Moise ceva mai hăbăuc şi mult mai profund. Tata spunea să mă-nvăţ minte. Iar eu mă dezvăţam ne-cuminte. Şi acum asta fac. Gândesc de-a curmezişul, în răspăr, înnot contra curentului. Incă nu m-am dat pe brazdă. Şi nici n-am de gând, cu toate că împlinesc, ca mâine, 80 de ani! Tata spunea mereu să-mi bag minţile în cap, iar eu mi le scoteam din cap. 
  
Roni CĂCIULARU: Le scoateţi din cap şi acum, iar ele devin eseuri, filme, povestiri, versuri... Cartea de curând apărută („Lumea de sub pod şi zarva ei”) este, de exemplu, un succes incontestabil. Face valuri, cum se spune. Mă gândesc, printre altele, şi la Colocviul de la Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, condus cu inteligenţă şi subtilitate de Profesor Doctor Honoris Causa, Andrei Strihan. S-au implicat acolo, la o bună temperatură intelectuală, numeroşi scriitori şi distinşi oameni de cultură. Dovadă că scrisul dumneavoastră este percutant, incitant, intrigant. Apropo, de ce scrieţi? 
  
Zoltan TERNER: Imi place să fiu singur... cu mine. Cu lumea din capul meu, cu capul din lumea mea. Şi totuşi, scrisul îl percep ca pe un risc şi ca pe o penitenţă. Când scriu, parcă aş ţine în palmă un cartof fierbinte. Asta mă ţine treaz, viu, lucid, chiar în alertă uneori. Pe cale de a mă naşte. Ăsta cred că este scriitorul: mereu pe cale de a se naşte, un amestecător de nori, un pieton desculţ pe cărbuni încinşi. Dar asta se întâmplă doar la cei vânduţi definitiv. Înhămaţi pe veci la jugul minunat al scrisului. Eu sunt doar un diletant. Rudă cu Pandele de la sculărie, vecin cu bormaşina de cartier. Agăţat de frontispiciu, înscris la tabula rasa. N-am destule cuvinte sau am prea multe. Vin greu ori dau năvală să-mi ciugulească din palmă. Sau să-mi dreagă ochii cei nevăzători. Când îmi iese ceva ca lumea, am sentimentul rar şi preţios că scrisul mă dăruie mie însumi, sau că îmi restituie sinele. Asta face scrisul, în ultimă instanţă, te restituie pe tine ţie însuţi. Repet: asta se poate spune numai dacă e vorba de un adevărat scriitor. Poate sunt şi eu, când şi când, o asemenea struţo-cămilă. Chestia asta n-am descoperit-o acum, la spartul târgului. Dar trag tare abia acum, aproape de stinsul felinarelor. 
  
Roni CĂCIULARU: După felinare pot urma becuri, neoane, lămpi fluorescente... Iar literatura prelungeşte lumina, chiar şi-n timp. 
  
Zoltan TERNER: Nu fac din umorile mele literatură. Mai degrabă din viziuni, năluciri şi obsesii. Din chinuitoarele mele pierderi sau din găselniţele care mă urmăresc. Nu din cele fixe. Mă mândresc cu faptul că nu am idei fixe. Pentru asta sunt taxat de schimbător de sine în păreri. Eu, pur şi simplu, mi le revizuiesc. Altfel aş plonja în senilitate. În scleroza vârstei a paişpea. M-aş repeta la infinit. Căzând în păcatul de a gândi, îmi aleg cuvintele. Mă bâlbâi. Nu am ticuri verbale. Nu am formule prestabilite. Am grijă să mă feresc de clişee. Totuşi, uneori pic şi eu în capcana câte unui clişeu. O clipă de neatenţie şi... 
  
Roni CĂCIULARU: Să recunoaştem că ne place mai mult ceea ce facem fiecare din noi, şi mai puţin ce-i al altora. Ceea ce e bine dar, mai ales, dăunător. Arghezi scrisese – şi câtă dreptate are: „E parcă un făcut ca nimănui/ Să nu-i miroase murdăria lui,/ Pe când, pe vrute sau nevrute,/ Parfumul altuia îi pute” („Inscripţie pe un flacon de cristal”). Nu-i uşor să-ţi recunoşti, nu numai calităţile, ci şi propria prostie. Că nu suntem numai deştepţi, ci şi proşti. Importantă e proporţia. 
  
Zoltan TERNER: Dublul sau Triplul meu, într-adevăr, nu recunoaşte întotdeauna că nu înţelege. Îl înţeleg. Acceptă greu că ar avea şi defecte. Inţeleg şi asta. Adică e de înţeles. Aşa e omeneşte. In orice om există dorinţa de a apare în lume mai bun decât este, mai frumos, mai deştept. Asta-i de când lumea. Spunându-i cuiva că e prost – chiar dacă faptul e vizibil pentru oricine – echivalează cu o insultă. In fond, cine eşti tu să apreciezi nivelul de inteligenţă sau de neghiobie al unui om? Nu-ţi cunoşti sau nu recunoşti propria prostie, dar pretinzi de la altul s-o facă 
  
Roni CĂCIULARU: Deci, nu-i spui omului tot ce crezi despre el? 
  
Zoltan TERNER: Anumite lucruri le păstrez numai pentru mine, sau nici măcar pentru mine. Şi, de altfel, de când a început să-mi dea târcoale senectutea, m-am jurat să mă dezvăţ de năravul de a judeca oamenii din jurul meu. Oamenii trebuie înţeleşi, nu judecaţi. Cine are căderea să ridice primul piatra? Cine are autoritatea morală să condamne pe semenul său?  
  
Roni CĂCIULARU: In acest context, care este relaţia lui Zoltan Terner cu el însuşi? 
  
Zoltan TERNER: Când mă aşez faţă către faţă cu mine însumi, îmi apar ca în ochii unui vecin. Sau ai unui trecător oarecare. Eu şi umbra mea. Eu şi corpul meu, mâna mea, faţa mea. Chipul meu de nerecunoscut. Relaţiile dintre mine şi străinul din mine sunt, în general, destul de complicate, adeseori de nedescâlcit. Uneori, între mine şi mine e un adevărat război rece. Alteori – seisme. Ciocniri. Tornade şi alte fenomene climatice extreme. Nu sunt un ascet şi nici nu practic violentarea sinelui. Nu beau şi nu mă droghez. M-am lăsat şi de fumat acum treişcinci de ani. Nu ştiu să fi trecut prin derive morale. Consum fermenţi sufleteşti tot mai bine distilaţi. Nu ştiu dacă şi cât sunt de drept cu mine. Am la activ şi autogoluri. Am jucat cu mine şi la remiză. Chiar şi în anul optzeci al vieţii mă mai joc cu mine de-a câinele şi pisica. Sau şi mai rău, de-a şoricelul căruia i se arată, periodic, motanul. 
  
Roni CĂCIULARU: Săracu' de dumneavoastră! Numai că un şoricel, sau chiar un guzgan, nu consumă „fermenţi sufleteşti bine distilaţi”. Care „şoricel”, domnule Zoltan Terner?! Unul cu zeci de premii cinematografice şi literare? Ăla-i şoricel? Sunteţi o forţă intelectuală, un om tobă de carte, un creator cu succese. Aproape pe tot ce aţi pus mâna, aţi reuşit. Şi încă cu brio! Dialogând cu dumneavoastră înşivă, vorbiţi cu o lume întreagă. Cum să vă sperie vreo mâţă insignifiantă?! Vă rog , lăsaţi delicateţea şi spuneţi-mi cu mâna pe inimă, tocmai pornind de la dimensiunile pozitive reale, evidente ( dar şi de la unele ascunse în intimitatea dumneavoastră): ce nu vă place la Zoltan Terner ?  
  
Zoltan TERNER: Ce să spun despre mine, acela pe care nu îl plac?! Că îl cam detest. Există şi un Zoltan Terner mereu nesătul de hrană mintală... 
  
Roni CĂCIULARU: Asta sună mai mult a laudă. 
  
Zoltan TERNER: Ai dreptate. Aşa-i cum zici! De-aia nu-l pot suferi. Cade în prostească fudulie. E voinic la proiecte şi trândav la fapte, se complace în comoditate, e neînstare să se hotărască la un singur drum, vrea să le încerce pe toate, împrăştiindu-se în toate vânturile. N-are destulă răbdare să ajungă la miez, la esenţă, la sâmbure. E fricos şi excesiv de timid. Sau de arogant. Este ori prea tolerant cu sine, ori excesiv de pretenţios şi de aspru. In momentul în care îşi pierde simţul deşertăciunii, cu greu îl mai pot suferi. Mai vrei să continui? Mai am ocări pentru cel care sunt şi care nu sunt. 
  
Roni CĂCIULARU: Nu. Dar aş vrea să-mi spuneţi ce regretaţi din viaţa dumneavoastră. 
  
Zoltan TERNER: Timpul pierdut cu fleacuri. Ocaziile pierdute. In măsura în care le cunosc. Regret că n-am scris cărţile pe care le-am trăit în închipuire şi aş fi putut să le scriu. Regret filmele pe care le-am visat şi cred că aş fi fost în stare să le realizez. Pe unele nu le-am povestit nici prietenilor. Pe altele, nici mie însumi... 
  
Roni CĂCIULARU: Sunteţi un om prietenos, domnule Terner? Aveţi prieteni adevăraţi? 
  
Zoltan TERNER: Am vocaţia, am chiar cultul prieteniei. Mă bucur de câteva prietenii care durează de o viaţă şi jumătate. Am prieteni din copilărie cu care comunic telepatic chiar şi la mii de kilometri. Cred în existenţa unor suflete-pereche. Am experimentat miracolul coexistenţei pe aceeaşi lungime de undă. Am fost atent, deşi nu întotdeauna îndeajuns, la însoţiri. S-a întâmplat ca, din sminteală, să mai cad în capcana unor însoţiri proaste. Astea de acum, din această perioadă, mi se par bune. De exemplu, Eugen Campus, Ion Ştiubea, Dorel Schor, Miriam şi Eli Cojocaru... Dar am şi prieteni virtuali, datând încă din tinereţe. Şi cu ei mă întâlnesc mereu: Montaigne, Heine, Rilke, Baudelaire. Mai recenţi – Kafka, Camus, Borges. Aş fi fost fericit să le pot strânge mâna şi să le spun cât de tare îi iubesc şi îi admir. Apropo, tot în această perioadă îi reîntâlnesc şi stau la taifas şi cu alţi vechi prieteni, pe nume Gogol, Flaubert, Gide, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Bulgakov. Recitesc şi filozofie. „Conştiinţa nefericită” a lui Fundoianu am reluat-o a nu ştiu câta oară, în ultimii zece ani. La fel – cărţile lui Ortega Y Gasset, febleţea mea în materie de eseistică filozofică. Şi pentrucă am trecut de la prietenii mei în carne şi oase, la cei tot vii, din cărţi, cu care îmi umplu sufletul şi o bună parte din timpul meu, vreau să-ţi spun cu mândrie că am aici, în casă, lângă mine, cu mine, toate marile cărţi ale omenirii – multe dintre ele în format electronic. Copil fiind, ori adolescent, citeam călare, citeam în căruţa care troncănea alene pe-nserate; mai târziu - în troleibuz, în tren, sau flanând pe aleile Cişmigiului. Chiar şi în somn visam că citesc. Mă umpleam de realitatea din preajmă. Mă istoveau dragostele din podul cu fân de deasupra grajdului (înţelegi, desigur, că mă refer la o parte din tinereţea mea!). Cititul din marea carte a vieţii mă înnebunea, deopotrivă cu buchisitul cărţilor. Citeam de toate şi înţelegeam mai nimic. La păşune, cu calul; cu gâştele; la pescuit... Era fericirea! Aveam şi carte, visând şi meditând la ea, aveam şi viaţă fremătând în mine şi în jurul meu... 
  
Roni CĂCIULARU: Nu vreau să-ntrerup fluxul amintirilor, chiar dacă alunecăm puţin de la întrebarea mea. Imi permit doar să subliniez ce patimă mare este cartea pentru dumneavoastră.  
  
Zoltan TERNER: Ce să fac?! Biografia mea e jalonată de lecturile care m-au format. Nu mă laud cu femeile pe care le-am cucerit, ci cu cărţile care m-au sedus ele pe mine. Cum să nu mă fudulesc cu patima mea pentru carte, din moment ce mă socotesc, în privinţa culturii europene, prima generaţie a familiei mele „ieşită în lume”?! Tata era ţăran. N-a citit o carte-n viaţa lui. Dar era doldora de anecdote şi povestiri pe care le servea cu un farmec inegalabil. Eu mă consider, faţă de el, prima generaţie încălţată. N-am avut în familie nici medici, nici avocaţi, nici bancheri. Dar bunicul dinspre mamă, despre care ţi-am mai vorbit, bunicul „haham”, cu ştiinţa de carte a unui mare rabin, el da! - a fost un intelectual, un erudit, un înţelept. Aşa nebun cum se străduia să pară. 
  
Roni CĂCIULARU: Şi-aşa, cu-n bunic bolund, pe care îl aveţi mereu în suflet şi în cap, aţi trecut prin lume, prin viaţă... Mâine-le de ieri a devenit azi. Sunteţi mulţumit de viaţa dumneavoastră, domnule Zoltan Terner? Mai exact, sunteţi mulţumit de biografia dumneavoastră spirituală? 
  
Zoltan TERNER: N-am motive serioase să nu fiu. Dacă aş zice „Aduceţi cerneala,/ să facem socoteala”, cum spune Arghezi, pe care văd că-l iubeşti şi dumneata, aş spune că am văzut principalele muzee ale lumii. Am cunoscut la faţa locului toate monumentele culturii universale, visate de mine încă din copilărie: Acropole, Marile Piramide, Valea Regilor, Sfânta Sofia, cele mai frumoase catedrale gotice... Doar în Mexic, India şi la Zidul Chinezesc n-am ajuns. Dar nici n-am dorit foarte tare. Am citit marile cărţi, inclusiv Poemul lui Ghilgameş şi Ramayana. Am frecventat texte ale marilor înţelepţi şi filozofi. M-am cufundat în istoria artelor, fizică atomică, cosmologie, psihologie şi antropologie. Făcând filme despre Einstein, am învăţat cu pasiune Teoria Relativităţii. Mi-a fost dat să înţeleg câte ceva esenţial despre om şi lume. Să-ţi spun sincer, n-am urmărit reuşite materiale sau sociale. N-am alergat cu limba scoasă după bani sau obiecte. Am convieţuit cu Don Quijotte. Dar, din păcate, n-am fost îndeajuns de nebun să mă bat cu morile de vânt. Am avut întrebări comune cu Micul Prinţ. I-am fost părtaş de nedumeriri lui Alisa înŢara Minunilor . In mine au sălăşluit un visător şi un lucid. Fiecare dintre aceştia având momente de prea-prea şi de foarte-foarte. Şi tot vorbind de viaţa mea, trebuie să recunosc că am avut şi norocul de a face ceea ce mă pasiona: filme. M-am jucat de-a imaginile. Am avut un hobby destul de bine plătit. Mă duceam cu plăcere la „muncă”. Reţine te rog, n-am avut niciodată şefi. Şi am mai avut un mare noroc: am întâlnit şi am rămas cu femeia vieţii mele.  
  
Roni CĂCIULARU: Aş vrea să revenim puţin la ce am mai discutat mai înainte. V-ar deranja să vă referiţi la neputinţele, la nerealizările dumneavoastră? 
  
Zoltan TERNER: Mă întorc la neputinţa mea de a mă limita, de a alege. M-am dedulcit aproape cu toate cele ale cunoaşterii: biologie,chimie, psihologie, mitologie, filozofie, mistică, estetică, lingvistică... Singurele ştiinţe care m-au lăsat indiferent au fost cele tehnice, economice, medicale, cartografia şi turismul. Nici geografia nu ma pasionat. N-am fost un elev silitor. Adică n-am făcut nimic în silă... Mă gândesc la ce m-ai întrebat, la hibele mele ca om, şi-mi dau seama, încă o dată, că n-am ştiut niciodată să cultiv „relaţiile” sus puse şi influente. Mă tem mai tare de oameni decât de câini. Mă mulţumesc cu răul, de teama şi mai răului. Repet vorba tatălui meu: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Şi încă o vorbă de-a lui: „Las-că-i bine şi-aşa rău.” Neputinţe mele? Neştiinţele mele? Multe dintre cele practicate de oameni eu nu le ştiu şi nu le pot face. Nu ştiu să înnot, să joc poker, să trag cu puşca, să pescuiesc în ape tulburi, să laud prostia şi ticăloşia. Şi chiar dacă mă repet: sunt timid, ruşinos cu neruşinare. Pot spune şi eu ca Arthur Rimbaud: „Par delicatesse j'ai perdu ma vie”. Metehnele care mi-au căşunat mult în viaţă au fost timiditatea excesivă, hipersensibilitatea. Am fost prea simţitor şi prea repede scos din fire. Am suferit, cum s-ar zice, de un grad ridicat de seismicitate. De când mă ştiu. Dar nu fac pagube în jur. Sunt un nestăpânit, oarecum stăpân pe sine. Fac exerciţii să mă ţin în frâu, dar rezultatele sunt parţiale. Şi, mai presus de toate, mă simt uneori mult prea înlănţuit de viaţa mea. Nu am loc de întors. Din păcate, fac prea dese pariuri cu viaţa. Iar când pierd, mă arunc în pariuri şi mai şi... 
  
Roni CĂCIULARU: Ar fi încă multe să vă-ntreb. Dar trebuie să punem, odată şi o dată, punct. Suntem datori, cu toţii, unui punct. De final. Când vrem, dar mai ales când nu vrem. Dacă ar fi să încercaţi o schiţă de portret a lui Zoltan Terner, cam cum ar fi ea? 
  
Zoltan TERNER: Dar până acum, ce-am făcut? 
  
Roni CĂCIULARU: Totuşi, eu sunt convins că aţi mai avea de adăugat... 
  
Zoltan TERNER: Ar fi nişte tuşe, cu lumini şi umbre, poate mai mult umbre; şi nişte linii de contur. S-a afirmat că aş fi erudit. Vreau să ştii că nu dau doi bani pe erudiţie şi nu cred nici o iotă din ce se spune despre ştiinţa mea. La ce foloseşte să ştii? Trebuie să şi inţelegi ce ştii. Altfel eşti un computer, adică un geniu imbecil. Autoportret? Şi încă sincer! Nu e o treabă uşoară. Aş putea să-ţi spun că mă fascinează scânteierile jucăuşe ale ideilor. Şi curgerea formelor. Vibraţia culorilor. Reverberaţiile cuvintelor. Sunt fascinat de infinitatea de oglindiri ale lumii. Şi ştii ceva? Mă farmecă ideile şi simţămintele indicibile, expresiile ambigue, lumile ceţoase, inefabilul, misteriosul, tainele tainelor. Concomitent, sunt prăpăstios, închipui scenarii peste scenarii, sunt de-adreptul bolnav de „scenarită”. Merg până la ultimele consecinţe ale unei temeri. Sunt perfecţionist peste măsură. Sunt avid de toate cele nemateriale: ahtiat după idei şi cuvinte, jinduitor de înţelesuri, hrăpăreţ la frumuseţe, veşnic nesătul de luminile neînţelegerii lumii. Am fost totuşi – şi am rămas! - un risipitor. Nu sunt parcimonios: urăsc zgârcenia, reticenţele, măsura farmaceutică, rezervele şi insinuările. Nu-mi plac oamenii prea moderaţi.  
  
Mă fascinează tot ce e nemăsurat. Măsurile mă lasă rece. Cred că numai nemăsura merită suprema admiraţie. Sublimul, geniul, capodopera, Divinitatea, absolutul, infinitul nu au măsură. In rest, ce să zic? M-am născut stângaci. Am devenit ambidextru. Nu am platfus. Nu sunt miop, decât când mă prefac că sunt. Nu sunt sportiv şi nici jucător la loto. Şi încă ceva, care îmi cam dă de furcă şi-mi cam face nume rău: sunt plin de contradicţii. Cred că se observă şi în convorbirea noastră. Ţi-am mai spus: am multe certuri cu mine. Am şi zile când fac pace cu mine şi mă simt oarecum mulţumit cu persoana mea. Păstrez o relaţie amiabilă cu mine. Dar nu ţine mult. Mă trezesc izbindu-mă de neputinţele mele, de limitele mele, de prostia mea. In general, nu mă plictisesc cu mine însumi. Ăsta e unul din marile mele noroace. Dar nu prea ştiu să-mi pun lacăt la gură. Mi se-ntâmplă să fac şi oareşicare abuz de ego. Să las nestrunite orgoliile mele.Ca orice om cu limitele lui, şi eu realizez că am făcut o prostie numai după ce am făcut-o. Am „mintea românului cea de pe urmă”. Mediocritatea mea are şi momente de uitare de sine şi de salturi în golul necunoscutului, adică ieşiri din condiţia mediocră. Am destule hibe. Sunt retractil, recalcitrant, capricios, alunecos, obscur şi neprevăzut. Am fost şi am rămas pentru mine o enigmă, un misterios necunoscut. Ştiu totuşi câte ceva despre mine. Cred că rău nu sunt în stare să fac nimănui. Nu ştiu să fi făcut vreodată. Mai degrabă invers. Totuşi, să supăr pe cineva, mi s-a mai întâmplat. Nici nu e greu. Oamenii sunt supărăcioşi. Iar eu, printre ei. Dar mie îmi trece repede. Şi ştiu să iert. Mai e ceva. Nu duc lipsă de prostie personală, la purtător. Altfel, ce m-aş face? Aş fi într-o minoritate insuportabilă. Din moment ce prostia conduce lumea, de ce să nu fiu şi eu în clasa conducătoare? 
  
Roni CĂCIULARU: Mi-aţi subliniat atâtea defecte pe care consideraţi că le aveţi!... Nu ştiu cum se face, dar ele se-ntorc, până la urmă, tot în favoarea dumneavoastră. Aveţi un farmec aproape mistic şi un mister mai mult luminos. Cel puţin aşa mi se pare mie. De fapt, aţi conturat aici un portret, mai ales spiritual, convingător şi neconvenţional, al lui Zoltan Terner. Asta am şi vrut! Vă mulţumesc. Dar nu pot să nu vă spun că, personal, mă cam tem de dumneavoastră. Pentrucă nu ştiu cine sunteţi. Nu ştiu, pur şi simplu!... La urma urmei – nu vă cunosc. Ar trebui să mai vorbim... 
  
Zoltan TERNER: Cu plăcere.  
  
A consemnat, 
  
Roni CĂCIULARU 
  
Israel, februarie 2012 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
UN OM NEBUN ŞI-ATÂT DE OM ! / Roni Căciularu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 400, Anul II, 04 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Roni Căciularu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Roni Căciularu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!