Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: George Safir         Publicat în: Ediţia nr. 213 din 01 august 2011        Toate Articolele Autorului

Un grădinar şi o floare între flori
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Moş Costache trăgea adânc din luleaua lui veche de peste cincizeci de ani, antică şi de hăt demult, cum ii plăcea lui să spună atunci când avea cui să se laude. Atâţia ani care au trecut i-au dat o patină deosebită, culoarea roşiatică de odinioară a devenit acum maronie, cu câteva pete negre. Datorită contactului aproape permanent cu degetele aspre ale lui Costache, lemnul s-a lustruit într-atât, încât aveai impresia că s-a transformat în sticlă. Ca mărime era aproape dublă faţă de una obişnuită. Unde mergea sau ce făcea, în jurul lui se afla întotdeauna un nor de fum. Tutunul era de calitate, avea un prieten vechi la Bucureşti care i-l facea rost de la nişte cubanezi. Un fum gros şi albăstrui plutea acum în toată încăperea chilerului. Degeaba ţinea uşa deschisă, fumul nu ieşea afară. Se încăpăţâna să se încolăcească în jurul lui, aşteptând parcă să se înfrăţească cu celălalt, care ieşea cald din plămânii ce se auzeau de la poarta cum horcăie. Când stătea la masă, avea timp să mediteze. Răsucea pipa pe toate părţile ca şi cum ar fi vrut să-i cerceteze vechimea şi calitatea. Îşi amintea de fiecare dată de fostul camarad din armată, Alecu, un flăcăiandru blond-roşcovan, de prin părţile Bucovinei. El i-a făcut pipa, din lemn de cireş. Parcă îl şi aude: „Costache, o să mă ţii minte toată viaţa, îţi fac o pipă mare ca să te saturi de tutun”. Nu l-a mai văzut de-atunci, să tot fie vreo şaizeci de ani. Păi da, că el abia a făcut de câteva zile optzeci de ani. Ce a mai trecut viaţa asta!? Parcă mai ieri se întorcea cu valizoiul acasă, bărbat în toată firea, cu armata făcută. Şi cu pipa în gură. Cum îşi mai făceau vecinele cruce! „Saveto, băiatul tău era? Ăla cu trompeta aia în gură din care ieşea fum ca din molocotivă?” „Da, fă, Floare, el era, Costache al meu. Ce dacă fumează, e bărbat de-amu. Acuşi o să se însoare şi o să stea la casa lui.” Ţaţa Floarea îşi făcu două cruci şi plecă bolborosind, blestemând armata că te prosteşte mai mult, decât să facă om din tine. Cât a tras de el maică-sa să se însoare! „Hai, Costică, mamă, însoară-te ca să am şi eu timp să ţin nepotul în braţe! Dar el scotea pipa din buzunarul de la piept - avea un buzunar mare la rubaşcă - îndesa tutunul şi apoi se apleca să ia un tăciune subţire din vatră şi o aprindea tacticos. „D-apoi mamă, ca mâine m-oi însura, vezi să fii numa' pregătită. Să primeşti nora.” 
  
Mâine s-a făcut poimâne, săptamâna viitoare s-a făcut luna următoare, apoi lunile au devenit ani şi tot aşa. Mama a murit fără ca să ţie un plod, din partea feciorului, în braţe. I-a lăsat cu limbă de moarte, dacă nu se însoară, îl va blestema şi dincolo de mormânt. Să nu i se stingă neamul. Dar parcă el nu ar fi vrut să se însoare? Câte fete nu i-au trecut prin mână?! Cele mai frumoase din sat. Ce hore mai făceau în tinereţe! Era cel mai bun dansator. Vai de capul acelei fete care se potrivea cu el la dans, că n-o mai lăsa din mână! El comanda muzica şi tot el ţipa la lăutari să cânte mai cu foc. Era un vlăjgan de temut, ţiganii tremurau la gândul că, dacă se supăra, Costache făcea arşici din dobă şi din viori. Acordeonul îl facea armonică! Greu se mai încumeta vreo fată să danseze cu el, moarte cădeau după dans. Nici la prăşit nu se mai duceau câteva zile. Flăcăii satului îl respectau de frică, nu aveau curaj să-l contrazică nici la arat, nici la semănat, dar nici la horă. Au vrut să-l ia la jandarmi, dar el a refuzat. Mult tare s-au rugat de el nişte ofiţeri. Zicea că el trebuie să aibă grijă de locul în care a muncit şi a trăit taică-su, unde s-a stins maică-sa. Asta era datoria lui faţa de părinţi. Aşa cere legea strămoşească, să ducă mai departe neamul. N-au avut ce să-i facă. Ar fi fost o frumuseţe de jandarm, înalt, ciolănos, cu nişte ochi albaştri care te supuneau când se uita la tine. Cică semăna perfect cu taică-su. A murit, săracul, prizonier la ruşi. Toată viaţa l-a aşteptat Saveta. 
  
Mărioara a fost singura lui dragoste. Şi acum, după atâţia ani, oftează când se gândeşte la ea. Frumoasă fată. Lipicioasă, 'năltuţă, i-ajungea până la umeri. Avea nişte sâni de ziceai că-i plesneşte cămaşa. Bălăioară, cu ochii negri, i-a fript inima lui Costache de când a văzut-o. Se potrivea cu ea la dansuri, uşoară şi delicată, dar şi aprigă la muncă.Ţesea cele mai frumoase ţolice şi lăicere. La câmp avea spor de parcă avea patru braţe. Mulgea vacile şi făcea cea mai bună brânză. Când a cunoscut-o era la seceră. Nu ştia cum să între în vorbă cu ea. Cât era el de voinic se simţea un mototol în apropierea ei. Fata, observând că este cercetată, îl pândea cu coada ochiului, râdea şi făcea glume cu celelalte fete. Toată lumea ştia că Mărioara va fi cât de curând muierea lui Costache, aşa că nimeni nu mai avea curaj să o supere cu ceva. Dar băiatul suferea. Până într-o zi. Era la coasă. Măriuca a trecut pe lângă fâneaţa lui şi-i dete bineţe. Avea un ulcior cu apă rece de izvor. 
  
- Ţi-i sete Costache? îl întrebă fata întinzându-i vasul de lut ars. 
  
- Mi-o fi, Mărioară, de câte ori te văd mă seacă inima de tine. 
  
A băut jumătate de ulcior. Fata, simţind că s-a împuţinat apa, îi zise mai mult în glumă. 
  
- Acum ce fac, mă duc la taica cu jumătate de ulcior? O să mă certe. 
  
-Merg cu tine, Mărioară, merg să-l umplem la izvor. Şi merg şi la tatu- tău. Vreau să-l întreb dacă mi te dă de nevastă. 
  
- Dar pe mine nu mă întrebi dacă vreau? 
  
- E musai să vrei, Măriucă, altă fată eu nu mai vreau. Ori tu, ori niciuna. Să mă bată Dumnezeu, de te mint! 
  
Fata s-a îmbujorat toată. Gropiţele din obrăjori parcă-i făceau cu ochiul băiatului. Acesta i-a apucat mâinile şi a început să i le sărute. A strâns-o în braţe, mai să o lase fără răsuflare. 
  
- Lasă-mă, Costică, mă omori înainte de a-ţi fi nevastă!? Nu mai am aer. 
  
- Iartă-mă, Măriucă, aşa îmi eşti de dragă de parcă nici nu ţi-aş mai da drumul. Şi imediat a şi luat-o în braţe. Fata îl ţinea cu mâinile încolăcite după gât. Costache se rotea cu ea ca şi cum ar fi dansat, un dans numai de el ştiut. 
  
- Măriuca, spune-mi că vrei să fii nevasta mea, şi eu am să fiu cel mai fericit bărbat din lume. Şi mămuca de dincolo să ne deie binecuvântare. Tare mult a vrut să-i fii noră. 
  
- Vreau, Costel, vreau şi eu din toată inima, vreau să fii bărbatul meu şi numai al meu. 
  
Moş Costache îşi turnă un pahar de vin din cana mare de lut smălţuit aflată în colţul mesei. Vinul scos din adâncul beciului făcea mărgele. Paharul prinsese o pojghiţă subţire de promoroacă. Oftă adânc şi dete paharul peste cap. Scoase capacul cutiei de tutun şi îşi umplu iar luleaua. Strică câteva beţe de chibrit până reuşi să aprindă tutunul. Un firicel anemic de fum se ridică agale spre tâmplele albe ale bătrânului. Degetele palmelor tremurau. Trase de câteva ori din pipă până ce fumul deveni albăstrui, asemănător cerului senin de vară. Auzi vocea Măriucăi din adâncul vremurilor, o voce copilăroasă şi caldă. 
  
- Vreau să avem şapte copii, Costache! Patru băieţi şi trei fete, eu aşa vreau. Tu cum vrei? 
  
- Cum vrei tu, Măriucă, aşa va fi. 
  
O aşeză pe o brazdă de iarbă abia cosită. Soarele se lăsa uşor pe coama pădurii. Greierii prin iarba necosită trăgeau de zor la scripcă. Buzele lui se înfruptă din dulceaţa de virgină a Măriucăi. Sânii ieşiseră afară la aerul plin de miresme de iarbă şi de flori de câmp de sub cămaşa de in topit. Se opriseră direct în buzele flăcăului. Măriuca nu mai cunoscuse până atunci atingerea de bărbat. Zvâcnea şi gemea de focul aprins al dragostei. Degetele ei treceau pe rând prin părul des, lung şi negru al lui Costache şi apoi se opreau pe spatele lui bronzat şi viguros, în mângâieri şi strângeri deopotrivă. Sărutările lui nu mai conteneau. Centimetru cu centrimetru din pielea fragedă a fetei intrau în gura lui lacomă. Rând pe rând degetele de la picioarele fetei făcură cunoştinţă cu buzele lui, deasemeni genunchii, pulpele neatinse de soare ... Buzele fetei, de atâta sărutat, înfloriseră ca o tufă de trandafiri pe un câmp însorit de obraz. A fost ca un botez cu binecuvântatul mir de îngeri. 
  
- Costache, să nu ne vadă lumea, or să aibă de ce râde, îşi reveni Măriuca ridicându-se de sub trupul fierbinte al tânărului. Mă aşteaptă taica cu apa. I s-o fi uscat limba de sete. 
  
- Merg cu tine Măriuca, de astăzi nu te mai las nicio clipă singură. 
  
Au plecat împreună. Mână în mână. La izvor s-au răcorit. Apoi a luat-o pe Măriuca iar în braţe. Aşa au mers până apropape de iarba unde cosea, dar acum aştepta, tatăl fetei. 
  
- Bună ziua, bade Grigore! Ai obosit? rosti cu vocea gravă Costache. 
  
- De-amu s-au înmuiat balamalele, ficior, răspunse tatăl fetei, un moşneag în putere, cu o pălărie mare şi rotundă pe cap. Când eram ca tine, în două zile era culcată iarba. Acum mă târâie o săptămână pe dealurile astea. 
  
- Păi de-amu te-oi ajuta şi eu, dacă va fi cum ne-o porunci Dumnezeu. Că timpul se grăbeşte, nu ne aşteaptă. 
  
Moşneagul pricepu imediat unde bătea băiatul, aşa că vrând să câştige timp şi să-i fie plăcerea mai mare ceru ulciorul cu apă. 
  
- Bună apă, apă vie. Izvorul ăsta eu l-am făcut. Eu şi cu tatăl tău, Dumnezeu să-l odihnească! Straşnic bărbat! Eşti leit taică-tu. Bine ne-am înţeles amândoi, am fost prieteni nedespărţiţi, mai ceva ca fraţii. Uite că el s-a dus şi rămăsese biata maică-ta. La mine s-a dus muierea. Numai Dumnezeu ştie cum şi de ce le-a orânduit astfel. Am avut noroc cu Măriuca, ea a fost gospodina casei. Acuşi o să se mărite şi ea, atunci o să fie greu de mine. Numai să dea de un om bun, că-i păcat de ea. Cuminte, frumoasă şi harnică. Mă-sa în picioare. 
  
- D-apoi, taică Grigore, eu mă încumet să-ţi cer mâna fetei. Îmi place de ea, şi ei de mine. Vreau să o iau la mine acasă, să o fac nevastă. Numai să fii de acord. Eu sunt om de cuvânt şi vreau să-mi respect femeia. Amândoi, eu şi cu ea, să fim unul întru Dumnezeu. Asta mi-e crucea. 
  
- Mai băiete, măi ficior, d-apoi de când aştept eu ziua asta! Uite că de bucurie îmi dau lăcrimile. Vino la tata socru să te pup. Dumnezeu să va binecuvânteze şi să aibă grijă de voi. Eu, de-amu, n-oi mai avea mult, mi s-o sfârşi şi mie zilele. Voi să aveţi grijă să duceţi mai departe cinstea neamului nostru. 
  
Şi Măriuca şi Costache l-au apucat pe bătrân de mijloc şi l-au sărutat pe amândoi obrajii. 
  
- Să trăieşti tăicuţă, îţi mulţumim. O să avem grijă ca neamul nostru să nu piară şi să meargă înainte în cinste şi curăţenie. Aşa să ne ajute Dumnezeu!, zise fata făcând o cruce în grabă şi sărutând apoi mâna părintelui. 
  
- Măi copchii, dar hai sa mergem acasă, acuşi se face noapte. Trebuie să cinstim un păhărel, aşa cum se cuvine. Ce treabă-i asta? Să ne veselim o ţâră, deşi mi se strânge inima că o să ramân singur. Haideţi! 
  
Moş Costache îşi mai turnă un pahar de vin. Duse paharul la gură. Un smoc de păr din bărba lungă şi albă ca omătul intră în pahar. Câteva lacrimi, una după alta se rostogoliră, stingându-se în vinul rece. Din două înghiţituri sorbi paharul. Mai turnă încă unul, vărsă câteva picături pe duşumeaua veche şi plină de ţărână şi, după ce-şi făcu semnul crucii, bolborosi ceva în barbă. 
  
- Dumneazeu să te odihnească, taică socru! Îngerii să fie cu tine, Măriucă! 
  
Şi iar continuă ritualul de umplere şi aprindere al pipii. În câteva minute fumul de tutun bun îl înconjura din toate părţile, iar gândurile îl trăgeau înspre anii frumoşi ai tinereţii. Ce bucurie avusese el câteva zile, adevărată fericire! Acele câteva zile i-au hrănit sufletul aproape şaizeci de ani, fără ca să aibă vreo remuşcare că nu s-a însurat. El ştie că undeva, cât de curând, va fi împreună cu fata pe care a iubit-o din toată fiinţa şi din tot sufletul. Toată viaţa a purtat-o cu el, peste tot. A fost, este şi va fi femeia lui. Nu se poate altfel...  
  
Au cinstit câte un păhărel de răchie. Măriuca parcă dansa de fericire, aşa păşea prin casă. Ca o albinuţă a pus o faţă curată de masă, a adus ceva de-ale gurii, dar cine să mai mănânce? Mămăliguţa fierbinte şi galbenă ca aurul se răcise fără ca să fie măcar atinsă. Fata se aşeza când pe genunchii tatălui, sărutându-l pe barbă, când pe genunchii lui Costache. Din când în când şi fiica şi tatăl îşi mai ştergeau ochii. Lui Costache i se făcuse milă de taica socru şi i-a promis că nu-l va lăsa singur nicio zi, că chip să-l ia din bordeiul lui nu era. Acolo trebuia să-şi dea duhul, în acel loc unde a cunoscut bucuria şi necazul, dar mai ales dragostea adevărată pentru nevasta lui din care a rămas cu Măriuca, singura lui mângâiere. 
  
Au discutat câte ceva despre gospodărie, cum vor face cu animalele, cu păsările, cum se vor pregăti de nuntă. Aveau de toate, vinul se odihnea în beci, la câţiva metri sub pământ, oi aveau la stână, sus la munte, porcii grohăiau în coteţ, curci, gâşte, găini. Sănătate să fie şi mai ales dragoste. 
  
A doua zi, Costache a invitat-o pe Măriuca la el. Să vadă cum vor pregăti noul lor cămin. Unde va pune zestrea, cum vor aşeza mobila, şi alte cele. 
  
El avea cam douăzecişişase de ani pe atunci. Măriuca dacă împlinise douăzeci. Parcă se cunoşteau de o viaţă. Se înţelegeau numai din priviri. Cum se aflau unul lângă celălalt cum se luau în braţe şi se sărutau. Şi erau mai mult lipiti, că nu puteau sta unul fără altult. Dacă fata ieşea afară pentru te miri ce, hop şi el! Dacă ieşea el, hop şi ea! Două inimi făcute să bată numai împreună! 
  
În podul şurii o găină începuse să codcodăcească. Măriuca voia să urce să aducă ouă proaspete să facă un scrob cu smântână şi cu mămăliguţă caldă. 
  
- Hai, să ţin de scară, zise tânărul apucând-o de mijloc şi sărutând-o în acelaşi timp. 
  
- Măriuca urcă zveltă scara. Podul era plin cu lucernă şi cu fân adus de câteva zile. A urcat şi Costache. N-au mai avut timp de ouă, fânul ca o saltea îmbietoare i-a primit cu braţele deschise. Buzele lor nesătule au început să alerge reciproc peste trupurile care păreau să fi luat foc. 
  
- Vreau să mă faci femeia ta, Costeluş, îngână fata. Voi fi a ta pentru totdeauna. Nimic nu mă va despărţi de tine, niciodată! 
  
- Din prima clipă când te-am văzut am ştiut că numai tu vei fi aleasa mea. Tu eşti femeia pe care Dumnezeu mi-a trimis-o, Măriuca! 
  
Când a văzut-o goală în faţa lui, băiatul a început să tremure. Aşa trup alb şi cu forme atât de atrăgătoare nu văzuse până atunci. Simţi că i se usucă gura. Nu ştia ce să facă. A început să o sărute de la tălpi şi până la frunte. Nu i-a scăpat nici un locuşor. Nici nu a apucat să-şi dea pantalonii până la genunchi că un ţipăt ascuţit i-a sfredelit timpanul. 
  
- Nu! Nu! Nu se poate, nu eşti normal! Doamne apăra şi păzeşte! 
  
Până să-şi revină el, pe jumătate goală, pe jumătate îmbrăcată, Măriuca a coborât scara şi dusă a fost. 
  
Bătrânul a ieşit afară. Cerul se umpluse de stele. Din dosul salcâmilor luna încerca să-i facă din mână, trimiţându-i un salut nocturn. Încă o noapte în care gândurile nu-l vor lăsa să doarmă. Dinspre micuţa lui seră florile îi trimiteau un parfum care compensa duhoarea de tutun. Imaginaţia, bătrână şi ea, îi juca feste. O vede pe Măriuca într-o cămaşă albă şi lungă, brodată cu degetele ei fine şi pricepute, cu braţul plin de flori. Vru să facă un pas înspre ea, dar auzi dintr-o dată acel ţipăt. „Nu! Nu eşti normal!” „Da, nu sunt normal”, repetă el. Intră în casă doar cateva minute pentru a-şi umple pipa. Când a ieşit afară, o pornire ciudată îl îndemna să facă o plimbare prin jurul casei. Parcă trebuia să meargă undeva, cineva îl chema. Nu desluşea nimic concret, dar simţi o bucurie în suflet, ca o uşurare. Acel ţipăt devenea acum o tânguire, „nu, nu eşti normal”. „Da, nu sunt normal”. Aşa a fost să fie, nu e vina mea. Aşa a vrut cel de sus. O vede pe Măriuca în faţa lui. Acum, îmbrăcată în negru, parcă e şi mai frumoasă. Nu mai are obrajii roşii de sănătate şi tinereţe. Postul şi rugăciunile de la mănăstire n-au izbutit să-i răpească din frumuseţe. A fost de câteva ori şi a văzut-o. Ultima oară a întrebat-o: 
  
- De ce n-am avut noi noroc, Măriuca? 
  
- Asta a fost orânduit pentru noi, Costeluş. Ne vom întâlni în cer, acolo vom fi pentru totdeauna, aşa cum ne-am promis. 
  
Singura femeie care a fost prezentă tot timpul în gândurile lui. A fost ispitit, dar numai o dată. Avea o seră de legume. Mai angaja el cu ziua pe câte unul ca să-l ajute. O femeie necăjită l-a rugat s-o primească să-i muncească câte ceva pe acasă, că nu avea din ce trăi. Bărbat nu avea, deşi ţinuse vreo trei, dar toţi se prăpădiseră din cauza băuturii. De la ei se pricopsise cu şapte copii. Toţi erau mari şi cu necazurile lor. Să o plătească cu cât vrea el, să-i dea şi legume, că se mulţumeşte cu puţin. I-a fost milă de ea. Îi făcea mâncare, curăţenie şi era pricepută şi la legumicultură. A ţinut-o la el în casă. Avea camera ei. Îi cam plăcea câte un pahar de vinişor, chiar mai multe. În rest era harnică şi la locul ei. Robustă şi muncită femeie. Într-o seară s-au aghezmuit binişor. Fusese o zi călduroasă şi seara, după un grătar copios, au cinstit mai multe pahare. Dimineaţa s-a trezit cu femeia în pat, lângă el. Nu se putea mişca. Acuza dureri puternice în partea inferioară a abdomenului. A plătit un vecin să o ducă cu maşina la spital. La vreo lună de zile a aflat că femeia a murit. A suportat el toate cheltuielile de înmormântare. 
  
La scurt timp, după această întâmplare, mergând pe la magazin sau pe unde mai avea treabă, auzea tot felul de şuşoteli în spatele său. Când trecea pe lângă femei la praşilă iar auzea tot felul de vorbe, altele, mai curajoase, ţineau coada săpii de la jumătate şi-i făceau semne obscene. Voia să pară că nu băga în seamă, dar toate astea îl afectau. Odată, când a intrat în cârciumă, să bea o bere, de sete, a fost chemat de miliţianul satului, la o masă. Nu avea nicio tragere de inimă, dar nici nu voia să se pună rău cu organul legii. Miliţianul era ameţit şi i-a promis o sticlă de votcă, din aia prima, dacă îi arată ce ţine el în nădragi. A fost de acord, dar mai întâi să dea votca, pe care au băut-o toţi cei aflaţi la masă. Când miliţianul i-a cerut să-i prezinte marfa, Costache a bătut o dată cu pumnul în masă de i-a sărit cascheta din cap reprezentantului legii. De atunci a încetat orice bârfă pe seama lui. 
  
Anul acesta se gândise să cultive şi el, măcar o dată, o serie de flori. A pus sămânţa, a udat după carte şi a urmărit în fiecare clipă cum firul gingaş, încet, din pământ spre lumină se ridică. Când bobocii începeau să se deschidă-n floare, când auzea cum ţâşnesc mii de petale omul s-a simţit ca în rai. Se trezea dimineaţa în zori şi îşi făcea de lucru numai printre flori. Într-o zi, sosi la poarta lui un cumpărător care voia toată recolta de flori. S-au tocmit şi urma ca a două zi, dis-de-dimineaţă, să vină să le ia. Costache s-a reîntors printre flori, a început să vorbească cu ele... "Vă ştiu de mici, când nici nu scoseserăţi capul afară... Cum să vă tai?"Le privea şi se minuna cât de frumos, în soare, florile lui parcă râdeau! 
  
De atâta drag de ele, bătrânul a adormit în seră. „Dorm şi eu o noapte, dorm cu florile mele.” 
  
A doua zi, când a sosit negustorul, era, deja, prea târziu. Costache zâmbea senin, cu ochii aţintiţi undeva, departe, unde nu ştie nimeni cum este. Dar, ce l-a uimit pe negustor... Florile erau veştejite şi aplecate, ca-ntr-o rugă, toate îndreptate spre trupul neînsufleţit. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Un grădinar şi o floare între flori / George Safir : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 213, Anul I, 01 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Safir : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Safir
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!