Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Ecouri > Mobil |   



Un gând înainte de toate...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Dacă ai în tine darul, 
  
ce te-ndeamnă-a încerca 
  
...cât-de-cât să faci ceva, 
  
nu lăsa din mână pana, 
  
ciopleşte-ţi cu ea cuvântul  
  
ce te poate exprima!” 
  
Aş fi numit această viaţă a mea „Romanul emigrantului naiv”, dacă tot prin ce mi-a fost dat să trec în căutările mele disperate după adevăr, prin marele nostru necunoscut şi prin veşnica noastră necunoaştere, nu ar fi fost spre binele meu.  
  
Noi, oamenii simpli şi cinstiţi ai României am primit libertatea ca pe un dar ceresc, chiar de Crăciunul lui 1989. Dar ce să facem cu ea? Căci noi nu am ştiut până atunci nici măcar ce înseamnă a petrece un concediu vizitând o ţară străină, darămite „a emigra”!... Învăţaserăm în schimb foarte bine, într-o şcoală a vieţii lungă de 45 de ani, ce înseamnă „a fugi” − fuga aceea disperată a victimei scăpate miraculos din sechestru ghearelor fiarei, ca-ntr-un film de groază. Asta am învăţat şi asta am şi făcut!... Apoi, odată ajunşi în libertate, am încercat acolo să trăim după cum ne-a tăiat capul pe fiecare în parte: unii conştienţi de faptul că nu sunt totuşi la ei ci la alţii acasă, iar alţii – culmea! – deşi ştiau că nu mai sunt la ei acasă tot ca-n codru continuau a se comporta... Iliescu şi primul premier al României libere, Petre Róman (un pui de „spanioli” stângişti!), dăduse tuturor libertate totală, fără nici-o excepţie! După exact 15 ani mi-a fost dat să mai aud pe unul, tot spaniol şi tot de stânga, strigând în campania electorală în acelaşi fel: „Papele para todos!” – aceasta însemnând „dreptul tuturor străinilor de-atunci, fără nici-o excepţie, de şedere legală în Spania. Ar fi fost culmea să nu-mi atragă atenţia acest lucru şi să nu încerc „a survola” puţin prin acest sistem politic care dă chiar tuturor, fără nici-o excepţie, libertate totală, mai ales după ce studiasem timp de 4 ani sistemul social german şi apoi alţi 4 ani sistemul socio-economic evreesc... Cine nu-şi doreşte să fie liber? Sună frumos! Nici eu nu fug de libertate! Dar chiar din primele clipe ale libertăţii mele, un „compatriot” care mergea în faţa mea pe Friederich-Erbert-Strasse acompaniat de un grup, începu a le zice amicilor săi cu ură, bătându-şi podul palmei cu pumnul: „Fur şi trimit acasă! Fur şi trimit acasă!” 
  
Ceilalţi români, aceia mai „complicaţi”, sau aceia care şi-au complicat conştiinţa − mai bine zis! −, făcându-se „frate cu dracu pentru a trece puntea”, nu aveau cum să primească marea schimbare astfel, pentru că ei au acceptat şi aplaudat sechestrul respectiv cu mulţumire de sine. Comuniştii, căci ei intră în categoria celor „complicaţi”, s-au simţit doar pentru o clipă ameninţaţi cu moartea de lumea furioasă pe această ideologie marxistă a lor. Dar lucru acesta le-a servit drept un mare avantaj, căci i-a obligat să-şi uite pentru o vreme îndeletnicirile şi să se unească puternic în jurul noului lor lider, Ion Iliescu. El însă, face imediat prima gafă intrând în critică cu Israelului privind „cauza Palestinei”. Şi când asta? Chiar în primele momente de libertate şi televizat în direct. Să fi mai rămas în el oare şi puţin patriotism, pe lângă atâta cosmopolitism cât a băgat în el pe la Moscova? Sau nu ştia bine ruseşte? Eu nu pot să cred! Mai degrabă cred că el nu ştia încă bine pe atunci, cine erau cei din jurul său care-l „încorsetau” tovărăşeşte. A aflat însă repede lucrul acesta în clipele imediat următoare, realizând totodată şi faptul că nu-i mai mult decât o singură şi simplă marionetă, din „marele lider” ce se visa, exact aşa cum a fost nevoit să constate şi colegul lui, Gorbachov. Or fi nutrit ei poate un drum bun pentru ţările lor pe-atunci, pe când erau colegi, însă alţi colegi de-ai lor, aveau deja altul gata pregătit, la plănuirea căruia au muncit pe brânci străbunii lor timp de un secol şi jumătate, un drum ceva mai lărguţ şi pe care să poată să încapă nu numai Europa dacă va fi împinsă, ci întreaga lume... 
  
Dar bine, aceasta s-a petrecut la „nivel înalt”. La nivelul de jos, al maselor, sau al „prostimii” – folosind acest epitet de la Marx şi Lenin −, se gândea altfel. Foarte mulţi dintre comuniştii români care au „lucrat direct cu masele”, nu puteau risca o aşa de mare şi de neaşteptată întorsătură, motiv pentru care şi-au sfătuit copiii să ia calea emigrării sau să plece chiar şi ei odată cu aceştia. Academia Ştefan Gheoarghiu i-a ajutat la repezeală cu tot felul de „diplome” (de oricare doreau, funcţie de ce-şi amintea fiecare c-ar putea fi în stare să facă mai bine), iar Ion Iliescu i-a ajutat cu „diplomele de revoluţionar”, pentru a-şi putea obţine azilul politic în Occident desigur, nu în Răsărit, căci într-acolo nu a vrut să emigreze niciodată niciunul până azi, nici măcar dintre aceia mai „înfierbântaţi”. Mai exact, după cum a şi anunţat el de fapt la televizor, doar „cadrele” de partid (nu şi ciurucurile), trebuiau „să se retragă în linişte la domiciliile lor până la noi directive”. În acele momente critice nimeni nu mai putea aştepta răbdător venirea Domnul Isus pentru a-i spune „Cine aude să înţeleagă!” Fiecare comunist în parte a înţeles pe loc şi exact, şi cât valorează, şi cât de "cadru" este el în ochii noii conduceri. Congrese nu se mai făceau, bătăile furtunoase din palme nu mai erau căutate de lideri, nici măcar de turnători nu mai era nevoie, şi în plus − lucru la care cred că mulţi nu s-au aşteptat, industria şi agricultura Ţării trebuiau distruse. Aşa că atunci mai rămăsese doar o singură funcţie pentru ciurucurile comunismului: funcţia de „miner”! 
  
Cu românii ne-comunişti a fost altfel! La început visam omeneşte, că vom ajunge odată şi-odată să vizităm şi noi această lume, şi atât! Poate că din cauza acestui vis sincer şi nestins în mintea mea de cum a apărut pe când aveam doar 14 ani, mi-a fost dat să trăiesc vremuri din ce în ce mai grele, până la prăbuşirea mea totală, atât materială cât şi psihică, căci am pierdut totul după Revoluţie, în câteva luni doar. Absolut totul! Chiar şi pe mama. Apoi imediat, în mod miraculos, mi-a fost dat să trăiesc o „înâlnire” din acelea de care foarte puţini oameni de pe acest pământ au parte, de la care inima mea a început să cânte de fericire! Cel ce s-a întâlnit cu mine a reuşit într-o clipă să mă decolmateze, reînviorându-mi izvorul natural ce-l am şi eu în mine ca orice om de pe pământ. Apoi, acest izvor a început să curgă în mine apă curată şi sănătoasă care, revărsându-se, mi-a creat în jur o adevărată Oază! Sigur că nu pot uita chemarea Mântuitorului „Veniţi la mine voi, cei trudiţi şi împovăraţi...”, dar mie mi-a fost dat să cunosc sensul adevărat, natural-omenesc, al acestei chemări ancestrale, nu pe acela social-propagandistic. Mărturisesc cu sinceritate că acest miracol nu mi s-a tras de la nici-o eventuală întâlnire cu predicile sau cu chemările neobosiţilor religioşi, de care chiar mă ţineam departe din cauza lacrimilor tinereţii mamei mele, ci de întâlnirea cu un om interesat doar de oameni, şi-atât. 
  
„Sărac şi curat!” – nu vă puteţi închipui câtă puritate, ce mare adevăr şi ce neştiute bucurii se ascund într-o astfel de stare! Hristică cu adevărat şi dumnezeiască, dar nicidecum religioasă... 
  
Pe măsură ce timpul trece peste noi, cu toţii ajungem să simţim din ce în ce mai bine, şi mai clar, că nu suntem doar ţărână, şi-atât! Încet-încet vom ajunge să bănuim că suntem un fel de „lut frământat”, şi judecata minţii noastre umane va genera imediat întrebarea: Atunci, cine ne-a „frământat”? Chiar şi rebelul neînfricat Marx a păţit-o la fel. Acesta, în ultimul an al vieţii sale, înfrânt în proprile convingeri politice, s-a retras într-o singurătate totală pentru a se putea ruga nestingherit, nu acelui dumnezeu căruia-i slujise toată viaţa cu devotament, ci tocmai Acelui Creator Viu şi Bun pe care L-a tăgăduit şi blestemat în faţa întregii omeniri cu asprime de satanist. Aşadar, iată că şi unii dintre cei mai mari şi înrăiţi materialişti, precum el sau Darwin, sunt nevoiţi să accepte într-o zi, ceeace am fost nevoit să accept şi eu, un ateu la fel de convins pe cât de înrăit ajunsesem să fiu împotriva Comunismului care distrusese în faţa ochilor mei viaţa părinţilor, începându-şi această „operă” blestemată încă de pe vremea bunicilor!  
  
Fiecare om are familia lui! Dar la fel putem înţelege, după acelaşi raţionament, că fiecare dintre noi avem cartierul, oraşul sau ţara noastră, şi cu toţii împreună putem înţelege, dacă vrem, că avem din păcate doar această Planetă, ...deocamdată. Nu-i o aşa mare filozofie într-o astfel de gândire, deşi mulţi filozofi – vai săracii! – şi-au însuşit-o astfel. Nu-i nici un instinct primat mamiferesc, deşi mulţi biologi aşa tratează predilecţia noastră către traiul familial, doar pentru că îl văd caracteristic şi animalelor. Inocularea ideii progresismului aparent creat prin „maica-contradicţia”, este azi gata-gata să infesteze întreaga lume precum celula anarhică cancerigenă. Şi-atunci ce trebuie să facem? Iradiem lumea, sau o tratăm cu citostatice? Eradicăm massmedia pentru un motiv ca acesta, aşa cum ei ne-au eradicat fără discernământ întregul nostru trai socio-cultural? Mai degrabă eu cred că ar fi bine să o „îmblânzim” doar, să-i tăiem cu „foarfeca indiferenţei” ascuţimile tendenţioase create de cei cărora le place să o folosească ca pe-o armă împotriva noastră, iar noi să vrem să fim în acelaşi timp mai lucizi la minte şi mai circumspecţi în judecată, atunci când „navigăm” prin ea citind-o, sau când îi aflăm veştile „bombă”, stând în faţa televizorului sorbindu-ne ceaiul călduţ. Observând cu toţii, cu timpul din ce în ce mai clar, că nu mai putem scăpa de duşmani, trebuie să ne venim în fire şi să începem a ne face prieteni. Cu cât mai repede, şi cu cât mai mulţi, cu atât mai bine!  
  
Multitudinea de căi informatice prin care suntem mereu „învăţaţi” cum să ne trăim viaţa − ce e bine, şi/sau ce nu e bine să mâncăm, de pildă, ca şi cum fără sfaturi din acestea am muri cu toţii de inaniţie −, ne face să ne neglijăm propriile instincte într-o primă etapă, iar în imediat-următoarea, pentru a le deveni dependenţi, să ne pierdem încrederea în capacităţile noastre, naturale la unii, iar la alţii de-a dreptul supra-naturale, dar înconştienţi de faptul că ele le au – să nu vă miraţi de această afirmaţie! Suntem îndemnaţi exact ca şi cu mascotele: La început „sfătuiţi” să le avem „animale de companie” (copiii noştri îi şi ajută chiar, iar ei speculează acest lucru), căci apoi vom vedea singuri că trebuie să le hrănim cu „hrană specială din Super Market-uri”, să chemăm salvarea sau să dăm fuga cu ele la doctori pentru a le trata de „nenumăratele” lor boli, iar mai nou, vedem azi că ”trebuie” să le cumpărăm şi hăinuţe specifice fiecărui anotimp. Însă nu ne va spune nimeni niciodată că numai în felul acesta, adică cu mâna noastră – ATENŢIE! −, ei vor putea distruge încet şi sigur, sistemul nostru ecologic natural care ne-a fost pus la dispoziţie de Creator, cu toată dragostea Sa de Tată.  
  
Nu-i aşa de greu să ajungă cineva din om un animal. Trebuie doar să încline puţin, suficient cât să se pornească la un astfel de studiu, bănuind sugestional că „viaţa-i o luptă pentru supravieţuire în care câştigă cel mai tare”, căci de „inspiraţie” nu va mai duce lipsă din acel moment. Există canale de televiziune gen „Animal Planet”, excepţional de bine realizate din punct de vedere artistic, motiv pentru care şi sunt aşa de atrăgătoare, dar care dau pe post şi seriale gen „Creat pentru a ucide!”  
  
Dacă telespectatorul va fi un sărac, va ajunge repede să-i urască pe cei bogaţi doar pentru că au, căci nu-l va mai interesa după aceea să mai afle şi cum au ajuns să aibă „duşmanii lui”: muncind cinstit, câştigând la loterie, sau furând, ...sau prăduind? De asemenea trebuie să recunoaştem că nu-i rău să ne dorim o lume în care să fim cu toţii egali − este cel mai înalt nivel de civilizaţie la care poate aspira orice om normal la minte! Dar cu condiţia de a ne dori a-l atinge în mod natural, nu politic, renunţând adică la tot ceeace ne oferă „socialul” pentru a putea redobândi ceeace ne-a oferit Creatorul, nicidecum prin forţa armelor şi comandaţi eventual de un „lenin”, şi aplaudându-i intenţiile... 
  
Mi-am zis, cu timpul, că omul din mine nu mai poate distinge ce-a pierdut într-un timp relativ scurt de numai patruzecişicinci de ani: şi anume „instinctul” de a diferenţia "nimicul-nimic" de "valoarea-adevărată", îmbrăţişând şi bucurându-mă copilăreşte de primul fără a avea nici măcar nevoie de el, şi respingând cu prea multă uşurinţă pe următoarea, de care nu eram încă conştient că voi avea mare nevoie de ea în viitor.  
  
Mă voi strădui deci, să exemplific, printre altele(!), şi de ce mediu nostru înconjurător se transformă într-o junglă, pe zi ce trece tot mai sălbatică, şi de ce în mod miraculos, când ajungem totuşi în pragul disperării, unii dintre noi întâlnim, în sfârşit, omul adevărat de care avem nevoie pentru a ne vedea efectiv salvaţi. 
  
Şi ce curios – sunt nevoit să mărturisesc! – navigând către ADEVĂR prin hăţişurile necunoscutului şi necunoaşterii, fiind aşadar nevoit a depăşi chiar şi „galaxia religiilor”, am ajuns, în final să mă întâlnesc cu El, chiar în mine însumi! Repede mi-am dat atunci seama – în clipa următoare chiar! – că diferenţa dintre noi şi animale nu-i o "evoluţie", ci o umilitoare şi regretabilă "involuţie"... 
  
Alexandru Tomas-Cervesy 
  
*** 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Un gând înainte de toate... / Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 320, Anul I, 16 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!