Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 837 din 16 aprilie 2013        Toate Articolele Autorului

UN CĂLUGĂR FRUMOS, DREPT ŞI ÎNALT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Era spre sfârşitul verii anului 1993. Am coborât la mănăstirea Neamţ.  
 
La poarta mănăstirii un părinte îmi spune: „mergi şi ia blagoslovenie de la părintele stareţ Petroniu de la Sf. Munte”. Am plecat grăbit îndreptându-mi paşii spre biserică. Din biserica sfântului Gheorghe, ieşeau părintele stareţ al mănăstirii, Irineu, însoţit de părintele Petroniu; i-am făcut închinăciune, am plecat capul pentru binecuvântare şi i-am sărutat mâna. Părintele stareţ Irineu îi spune: ”părintele Daniel, egumenul Schitului Vovidenia, să ştiţi că va veni la Sf. Munte…”. Atunci era departe de mine acest gând. Părintele Petroniu a spus: „prima dată am intrat ca frate la Schitul Vovidenia şi după trei luni am coborât la Mănăstirea Neamţ”.  
 
În anul 1994, mă aflam într-un lung pelerinaj, împreună cu câţiva părinţi pe la mai multe locuri sfinte, îndreptându-mă spre Sfântul Munte. Ajungând în insula Corfu, mitropolitul de atunci, Timotei, ne-a primit cu multă căldură sufletească.  
 
Aflând că mergem să vizităm Sf. Munte ne-a spus că acolo se nevoiesc trei părinţi români cu viaţă sfântă: părintele Dionisie, Părintele Ioan Guţu de la Colciu şi părintele Petroniu de la Prodromu. Peste câteva zile am ajuns în oraşul Calambaca, la poalele mănăstirilor Meteore; intrând într-o biserică mare a oraşului, ne-a întâmpinat părintele Ioan, grec, care ştia câteva cuvinte româneşti. Aflând că mergem la Sfântul Munte, ne-a spus aceleaşi cuvinte despre aceiaşi părinţi cu viaţă sfântă. Ajun gând la Sfântul Munte, la mănăstirea Iviru, un părinte grec, necunoscut, din nou ne-a spus aceleaşi cuvinte despre aceiaşi părinţi români cu viaţă sfântă. Am ajuns şi i-am cunoscut pe toţi trei. Acum nu-mi amintesc dacă am vorbit şi ce am vorbit cu dânşii, dar ştiu sigur că aflând aceste mărturii ale sfinţeniei lor, am dorit mult să le sărut mâna, să cer binecuvântare şi să le cer să mă poarte în rugăciunile lor.  
 
Întorcându-mă în ţară la locul şi la ascultarea pe care o aveam, am luat din Sf. Munte un dor după aceste locuri sfinte.  
 
După doi ani, în mijlocul verii 1996, la dorinţa mea şi cu oarecare greutate, am primit binecuvântarea să vin pentru o perioadă scurtă ca să mă liniştesc sufleteşte.  
 
Cu câteva zile înainte de a pleca spre Sf. Munte, am ajuns la Rădăuţi, la PS Gherasim Putneanul, cel care m-a hirotonit, i-am spus dorinţa mea, iar el mi-a spus: „dacă mergi şi faci ascultare de Petroniu, la sfârşitul vieţii nu vei mai trece prin vămi, vei zbura direct la cer”. Am fost primit în obştea Schitului Prodromu. Începutul a fost greu; am lăsat palatul şi am venit la colibă. La un pat de scândură cu o pătură pe el, la lampă cu gaz, la baie fără apă caldă şi duş, la slujbe de noapte lungi şi obositoare. Deşteptarea o făcea însuşi părintele stareţ bătând şi deschizând uşa fiecărei chilii. Dimineaţa după slujbă aveam o mică odihnă de cel mult două ore, după care urma ascultare până seara la Vecernie. Masa în zile de post, o singură dată pe zi, fără ulei, iar în celelalte, de două ori pe zi. De atunci au trecut cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului cincisprezece ani; în aceşti ani am mai avut ocazia să-l cunosc într-o oarecare măsură pe părintele stareţ Petroniu.  
 
Pentru mine a fost un „pom frumos, drept, înalt împodobit cu multe fructe”. Era puţin cam „zgârcit”, nu dădea prea uşor din fructele sale altuia, deşi ne vorbea săptămânal cuvinte smerite şi înalte, pline de putere prin care ne îndemna pe fiecare să-şi îngrijească „pomul său” care să poată aduce roade bogate ca ale sale.  
 
După câteva luni am cerut binecuvântarea să merg la un hram al unei mănăstiri athonite. Mi-a spus: nu te foloseşti frate, avem şi noi aici slujbă frumoasă la biserică, fiecare are chilia sa unde poate să-şi facă rânduiala călugărească. Dacă o să pleci, acolo n-o să înţelegi slujba care se face în greceşte, o să te întâlneşti cu alţi călugări români şi se face vorbărie multă, o să rămâi cu oboseala şi fără canonul călugăresc care trebuie făcut. Atunci greu i-am înţeles acele cuvinte. Mai târziu, însă, am văzut că a avut perfectă dreptate. Am primit diferite ascultări care cereau să se facă cu multă seriozitate, cu tragere de inimă şi să se respecte întocmai programul. Cea mai grea ascultare pe care am primit-o a fost cea de chelar, atunci când mi-a spus: „frate n-ai blagoslovenie să dai la nimeni nimic, aici totul este obşte, totul se pune pe masă la toţi fraţii”.  
 
A fost un om al dreptăţii şi al corectitudinii, niciodată n-a luat un fruct de la chelărie sau altceva, iar dacă a luat ceva îmi spunea că a făcut acest lucru. În curte era un pom (un piersic), într-o zi a luat o secure şi a început să-l taie, un părinte mai bătrân l-a întrebat: „ce faci părinte stareţ?” „Îl tai, ca să nu mai mănânce din el fraţii fructe fără blagoslovenie”.  
 
Nu vorbea la masă, mai ales când făceam vreo greşeală sau încălcam programul, totdeauna vorbea în aşa fel ca să nu supere direct pe cel care nu era în rânduială, vorbea în aşa fel încât părea că şi el încalcă acele rânduieli.  
 
A fost ca un ceas în respectarea programului deşi niciodată nu-l punea să sune, el având şi un efect auditiv, niciodată nu a întârziat de la biserică, de fiecare dată mergea cu cincisprezece minute înainte de începerea slujbelor şi a slujit până la 90 de ani făcând de rând la Sfântul Altar. A iubit mult biserica, slujbele şi cântările liturgice, el însuşi, fiind un mare psalt. Slujbele de 8-10 ore i se păreau scurte, mereu spunea să se citească mai rar, că stăm în faţa şi casa lui Dumnezeu şi a sfinţilor. Când cădelniţam prin biserică, nu-i plăcea să ne oprim în faţa lui şi să-l cădim de mai multe ori şi să ne plecăm capul în faţa lui; dacă făceam acest lucru se-ntorcea într-o parte, plecându-şi capul. Până în ultima zi când a putut veni la biserică, pe timpul Sf. Liturghii stătea numai în picioare. La masă era tare cumpătat, niciodată nu a mâncat totul, totdeauna lăsa cel puţin trei linguri în farfurie. Nu accepta uşor să-l ajuţi, să-i săruţi mâna sau să-l lauzi. Nici în ultimele săptămâni când a stat la pat. A acceptat foarte greu ca să-l ajute cineva când a fost bolnav şi atunci doar un singur părinte, care a făcut-o cu multă dragoste, smerenie şi osteneală. În biserică nu vorbea niciodată decât la mare nevoie A iubit florile, fiind un iscusit florar. Pe oameni i-a iubit în mod egal, chiar şi pe cei de alte confesiuni. În fiecare floare şi în fiecare om a văzut mâna şi chipul lui Dumnezeu. A avut un mare discernământ, niciodată nu a rupt o floare ca să o pună în chilie, niciodată nu a dispreţuit vreun om. Când a fost vorba de credinţă între un ortodox şi unul de altă credinţă, a fost atent, nu a dat cele binecuvântate sau cele sfinte celor străini de ortodoxie. Cunoştea bine şi respecta cu stricteţe canoanele şi învăţăturile sfinţilor părinţi.  
 
Nu-l interesau prea mult problemele exterioare şi chiar problemele Bisericii, dar când auzea că s-a dat libertate păcatelor şi oamenii fac păcate grele, se aprindea foarte tare şi era împotriva acestor păcate spunând că aceste păcate vor aduce pedepse peste popoare. Când s-au mai făcut în Biserică anumite greşeli şi încălcarea canoanelor, nici el nu a fost de acord cu aceste abateri şi greşeli. Când a fost rugat să scrie despre aceste cazuri, s-a abţinut să judece, spunând că acest lucru este de datoria Sfântului Sinod. A avut credinţa că Duhul Sfânt va fi cu Biserica până la sfârşitul veacurilor şi că va lucra asupra celor din Sfântul Sinod, astfel că „nu se cade nouă să ne ridicăm asupra stăpânirii (Romani, 13). Ne îndemna să mulţumim lui Dumnezeu că ne aflăm în acest loc sfânt, să profităm de acest lucru, să facem cele ale călugăriei şi să ne vedem fiecare de lucrarea mântuirii personale.  
 
A fost un călugăr desăvârşit. De multe ori aveai impresia că el este stareţul. Avea o smerenie adâncă, uneori mai greu de înţeles de mine şi de unii vieţuitori din obşte, care nu eram la aceeaşi adâncime a smereniei sfinţiei sale. El însuşi a făcut ascultare de la cei la care le-a încredinţat ascultări mai importante ale schitului. De puţine ori a trecut peste hotărârile economului, ale ecleziarhului, ale duhovnicului şi ale celor ce cunoşteau cum trebuie făcute mai bine anumite lucruri.  
 
A iubit mult cărţile şi operele oamenilor cu studii superioare. A fost ca o albină care a adunat de peste tot ce a fost mai bun şi folositor pentru mântuire. Pentru noi toţi a fost o pildă de urmat. Mai mult, a fost un învăţător, o busolă şi un far pentru mântuirea sufletelor. Ne vorbea mereu despre decăderea monahismului din zilele noastre, despre modernism, viaţa duhovnicească şi materială, despre tradiţie, Sfânta Scriptură, despre sfinţii părinţi şi îndrumările lor în monahism şi creştinism.  
 
Făcea comparaţii între viaţa duhovnicească şi materială din trecut şi cea de azi, spunând că pomul după roade se cunoaşte. Rezultatele le vedem destul de bine. Omul a cătat să facă mijloace de trai cât mai comode, maşina, televizorul, telefonul şi celelalte devenind, azi, idoli pentru om. Cât despre ştiinţa medicală, cei mai bolnavi acum îşi pun nădejdea numai în medicamente, nu în puterea rugăciunii şi a lui Dumnezeu. Toate acestea au adus o înstrăinare de Dumnezeu, omul crede că poate face totul şi fără Dumnezeu, ajungând să-L hulească, să-L dispreţuiască şi, ceva mai mult, se roagă la satana şi se închină lui. Când îi merge rău în casă nu mai cheamă preoţii să facă rugăciuni, nu mai merg la biserică să se mărturisească, ci divorţează.  
 
Despre orânduiala călugărească ne învăţa ca monahul să-şi păzească cele cinci simţuri, adică tot ce vine din afară, acesta este un lucru mai uşor de păzit decât după ce a intrat în suflet lăsând o pată, o murdărie, o rădăcină care se scoate foarte greu, în zeci de ani (exemplul Mariei Egipteanca, 17 ani). Pentru a spăla sufletul de lucrurile păcătoase îţi trebuie de multe ori, parcă, toată apa din mare. Este aproape imposibil să stai în mijlocul acestor lucruri păcătoase şi să nu te murdăreşti cu ele (exemplul celor care lucrează cu cărbuni), de aceea, se cere pentru călugăr să fugă de lume.  
 
Cum s-a înfiinţat monahismul?  
 
După libertatea creştinismului creştinii au ascultat de glasul Evangheliei, de cele mai înalte virtuţi, începând să le pună în practică, întâi în mijlocul oraşului, dar au observat că au prea multe bunătăţi de care era greu să se abţină, erau înconjuraţi de ispite, au fugit la marginea oraşului după aceea în pustie. Acolo au zidit locaşuri sfinte şi pe acestea le-au îngrădit cui zid înalt, adică să fie o izolare de lume punând în mijloc biserica ca semn că trebuie să se ocupe de cele duhovniceşti (acele mănăstiri care nu au ziduri de împrejmuire nu sunt mănăstiri după rânduielile sfinţilor părinţi). Vedem că după ce au făcut zidurile poarta o închideau în timpul nopţii să fie mai izolaţi şi feriţi de ispite, apoi fiecare călugăr avea o chilie care, de asemenea, era împrejmuită cu pereţi, să nu vadă şi să nu audă.  
 
Călugării se ocupau cu rugăciunea şi cu cele duhovniceşti. Dumnezeu a făcut pe om cu minte şi cu inimă; în inimă se găseşte tronul lui Dumnezeu. Acolo trebuie căutat şi găsit. Călugărul de aceea a făcut toate aceste paravane, oprelişti, pentru a-L putea găsi pe Dumnezeu, a sta de vorbă cu El, a-L simţi în inima lui. Dar, azi, când vedem şi auzim despre călugăr că are în chilie televizor, radio şi alt confort, oare, se poate întâlni cu Dumnezeu la rugăciune şi Îl mai poate păstra în inima sa? Este imposibil. Vedem rezultatele: nemulţumire, nestatornicie, căderi în păcate, sminteli etc. Când se pun la rugăciuni şi la citirea sfinţilor părinţi mintea le zboară la lucrurile păcătoase, la imaginile urâte; toate acestea sunt foarte greu de scos din mintea şi inima călugărului.  
 
Mi-au rămas în minte două mărturii spuse de doi părinţi ai Bisericii despre puterea rugăciunii ce o avea părintele Petroniu. Prin anul 1997 a fost în pelerinaj la Sfântul Munte Ps Calinic al Argeşului. În cuvântul ţinut atunci, a spus printre altele: „Sunt 20 de ani de când am fost ultima dată în Prodromu. Atunci am plecat cu o mare tristeţe văzând că totul se dărâmă. Ploua chiar şi în biserica mare. Fiecare om, fiecare casă, fiecare mănăstire şi ţară, are câte un înger păzitor. Acolo unde o casă se dărâmă, o mănăstire se pustieşte şi un popor este în război şi piere, acolo rugăciunea şi faptele bune nu au mai prisosit, iar păcatele au fost multe şi mari. Azi, după 20 de ani privesc şi văd că totul a prins viaţă, a înflorit din nou. Toate acestea sunt rodul „liturghiilor neîntrerupte ale părintelui Petroniu”.  
 
Din prima şi până în ultima zi a vieţii sale el a ţinut să se facă zilnic cele 7 laude şi Sfânta Liturghie la biserică. De la toate slujbele părintele Petroniu era nelipsit.  
 
A doua mărturie despre puterea rugăciunii a părintelui stareţ, am aflat-o de la părintele Nectarie Lazăr (prodromitul).  
 
Înaintea venirii părintelui stareţ la Sfântul Munte, aceste locuri erau mereu zguduite de cutremure puternice. În primul an al venirii părintelui stareţ, într-o zi a fost un puternic cutremur. S-au cutremurat clădirile şi în unele chilii a căzut tencuiala. Părinţii au ieşit cu toţii pe holul chiliilor, iar părintele Nectarie a spus: „să fugim, părinţilor, în curte” iar părintele Petroniu a zis: „Nu, fraţilor! Să stăm în chilie şi să ne rugăm!” De atunci şi până acum nu a mai fost nici un cutremur. De asemenea spunea că în toţi anii vieţii părintelui stareţ Petroniu aici s-a simţit şi a văzut un acoperământ, o binecuvântare şi o pace peste schitul nostru. Acest lucru l-am simţit şi văzut şi eu ca şi alţi părinţi din schit.  
 
În ultimele luni puterile fizice începeau să-i slăbească. Cu greu a acceptat să ia în mână o cârje, după care a fost nevoit să se sprijine de un părinte care-l ajuta să vină la biserică şi la trapeză. Până într-o zi când s-a simţit în biserică un mare gol, o pustietate. Deşi erau toţi părinţii în biserică, lipsea cineva. Lipsea părintele stareţ. A căzut la pat. S-a luptat cu puţina forţă pe care o mai avea până în ultima clipă, să nu se lenevească. La început se ridica şi stătea pe dunga patului cu metaniile în mână spunând: „Doamne Iisuse…”, atât timp cât ştia că este slujbă la biserică. Mereu întreba pe ucenic: „unde a ajuns slujba?” Cât este ceasul şi când vine preotul să-l împărtăşească? Singura lui grijă şi cele mai dese vorbe erau despre rugăciune, despre Biserică şi dorinţa de a veni cât mai repede preotul cu Sfintele Taine. Altceva nu-l mai interesa prea mult. De asemenea, în toate aceste săptămâni, nu a acceptat să mănânce înainte de programul stabilit la care obştea lua masa, deşi ucenicul, uneori, îl îndemna să mănânce iar sfinţia sa întotdeauna întreba dacă obştea a mâncat.  
 
Observând că puterile îl părăsesc, pe 15 ianuarie am mers să-mi cer iertare, binecuvântare şi un cuvânt de folos. Întâi el şi-a cerut iertare de la mine, după care m-a rugat să nu uit făgăduinţele călugăreşti, să nu fac pogorământ şi compromis cu mine însumi, să nu fac sminteală şi să întăresc pe fraţii din obşte, iar Domnul să-mi rânduiască un sfârşit bun şi creştinesc.  
 
Pe 9/22 februarie, la ora 14, 30, am simţit nevoia să merg să-l văd. Se afla într-un somn adânc. Era culcat pe partea dreaptă. Nu mai simţea nimic. Dintr-un om înalt şi drept ajunsese un om firav, gârbov, numai piele şi oase. La plecare i-am sărutat mâna, care era aproape rece, am pus mâna pe picioarele sale şi ele se răceau. Am spus ucenicului: „nu o mai duce mult”.  
 
În vremea Pavecerniţei ne aflam cu toţii în biserică. În clopotniţă a început să bată rar şi tare clopotul cel mare… pentru toţi a fost ca şi un cutremur. Am început să ne privim unii pe alţii, spunându-ne.”a trecut la cele veşnice părintele stareţ…”.  
 
Dumnezeu să-l ierte!  
 
 
 
Autor:  
 
Ieromonah Daniel Marc  
 
(Schitul Prodromu / Sfântul Munte ATHOS)  
 
 
 
P.S  
 
Ieromonahul Petroniu s-a născut în anul 1914, în comuna Fărcaşa din judeţul Neamţ. S-a călugărit aflându-se în obştea Mănăstirii Neamţ, apoi a ajuns la Mănăstirea Antim din Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie, alături de alte studii în Matematică şi Filozofie. În anul 1978 a ajuns în Sfântul Munte Athos. Din 1984 a fost protosingher, duhovnic şi bibliotecar. Din cauza sănătăţii necorespunzătoare, s-a retras din egumenia Schitului Prodromu la 6 februarie 2011, fiind înlocuit de ieromonahul Atanasie Floroiu, venit din obştea Mănăstiriii Sihăstria. Ieromonahul Petroniu Tănase a trecut la cele veşnice în ziua de marţi, 22 februarie, 2011.  
 
 
 
A consemnat,  
 
Marian Malciu  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
UN CĂLUGĂR FRUMOS, DREPT ŞI ÎNALT / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 837, Anul III, 16 aprilie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!