Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Umbră pe tulpina unui nuc
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!





UMBRĂ PE TULPINA UNUI NUC


Omul este înalt, uscăţiv, cu faţa prelungă, bărbie proeminentă, abătută uşor spre stânga; această parte a feţei e vie, expresivă, pielea tresare, ochiul clipeşte, lăcrimează, irisul e mai albastru decât al celuilalt ochi, ce pare imobil, îngheţat, de sticlă ai zice; obrazul drept e neted, cu pielea pergamentoasă, cu pometele bine reliefat, având firele bărbii mai rare decât ale celui opus, unde cresc viguros până în apropierea tâmplei; în colţul drept al gurii, ţeapăn, i se adună clăbuci de salivă. Părul alb-gălbui, împuţinat de vreme, e despărţit printr-o cărare impecabil trasată dintr-un colţ al frunţii până spre luminişul creştetului ţuguiat. Poartă, închisă până la ultimul nasture, o cămaşă din material flauşat cu mâneci lungi, în carouri decolorate, ce abia se mai disting, croită cândva pentru un trup cu mult mai viguros. Pantalonii, şi ei prea largi, sunt susţinuţi cu o curea înnegrită de timp, lată de trei degete, având o cataramă în formă de pajură bicefală, turnată din alamă, şi două rânduri de perforaţii. Postavul lor albăstrui e ros în dreptul genunchilor până la urzeală. Are picioarele vârâte în saboţi de lemn, ale căror feţe sunt prinse de talpă cu nişte cuie mari, înflorate la capăt, din bronz.
Îl aşteaptă pe vechiul său prieten, Sibla, frizerul. E clientul lui de vreo patruzeci de ani, nu mult după ce se stabilise el în Nădragu, venind de la Reşiţa, ca prim-maistru laminorist, Obermeister, angajat la aşa-numita fabrică de fier, Nadrager Eisenwerk.
Ştiam că Sibla venea la ora şase, exact când umbra acoperişului şopronului, în care eu şi prietenul meu stăteam tolăniţi pe două saltele vechi, umplute cu pănuşi de porumb, locul nostru preferat de taifas după-amiază, atingea tulpina nucului din mijlocul curţii. Atunci Waldi, câinele rotofei şi flocos, lătra scurt, ridicându-se tremurând pe labele din faţă, iar moşu’ Klesch îl potolea, rostindu-i cu o voce seacă numele: „Waldi!”
Cei doi bătrâni purtau invariabil în clipele următoare întâlnirii lor următoarea conversaţie:
„Bună, Sibla!”
„Bună, Klesch!”
„Mai trăieşti, Sibla?”
„Mai, Klesch!”
Apoi se duceau unul după celălalt, călcând anevoie pe cărăruia pavată cu cărămidă, până sub nucul unde aştepta pregătit taburetul cel verde, cu lădiţă şi capac. Din lădiţă, moşu’ Klesch scotea un prosop alb de in, se descheia la cămaşă şi îşi petrecea prosopul pe după gât, iar Sibla i-l fixa la spate cu acul de siguranţă, înfipt în ţesătură exact acolo unde urma să fie folosit. Aşezându-se pe taburet, moşu Klesch rostea de fiecare dată:
„Tuns şi frezat cu cărare la dreapta.”
Frizerul îşi scotea instrumentele dintr-o taşcă de piele scorojită cu încuietori galbene, îşi potrivea ochelarii rotunzi pe nasul împânzit de vinişoare albăstrui, alegea o oglindă cu mâner şi ramă albă de lemn, aducând-o cu un gest aproape graţios în dreptul obrazului clientului său. Îi ridica o şuviţă de păr cu două degete şi întreba:
„Scurtăm?”
Moşu’ Klesch cumpănea câteva clipe, contemplându-se în apele tulburi ale oglinzii, şi decidea cu jumătate de glas:
„Mda. Parcă trebuie să scurtăm.”
Moşu’ Sibla se apuca de lucru, mânuind o foarfecă lunguiaţă şi un pieptene de aluminiu, cu dinţii mai scurţi spre mijloc din cauza îndelungatei folosinţe. Foarfeca ţăcănea fără contenire şi se ciocnea în răstimpuri cu pieptenele, pentru a-l scutura de păr. În momentul în care frizerul se apleca gemând pentru a-şi schimba foarfeca şi pieptenele cu maşina de tuns, moşu’ Klesch punea următoarea întrebare:
„Ce mai e nou, Sibla?”
Frizerul se îndrepta de spate, cercetându-şi preocupat maşina de tuns, punea la încercare cursa dinţilor ei mobili, apoi cobora cu gravitate vocea. Dăduse o vreme următorul răspuns:
„Ţi-am spus, cred, că a murit Zoltan!”
Replica fusese introdusă în conversaţie în urmă cu foarte mulţi ani. După eşecul echipei Ungariei în finala campionatului mondial de fotbal, Zoltan, vecinul lui Sibla, şi-a aruncat aparatul de radio Bicaz pe fereastră şi a murit de inimă rea până în zorii zilei următoare. Sibla a fost profund impresionat de eveniment, moşu’ Klesch însă niciodată n-a văzut lucrurile sub aspectul lor tragic. Să mori din cauza unui meci de fotbal, era pentru el dovada unei prostii fără margini. Destulă vreme după aceea n-a încetat să se mire de cele întâmplate, ca de o anomalie a lumii în care trăia.
„Zoltan?” continua el cu o figură alungită conversaţia.
După vreo alţi ani hotărî, dintr-un motiv de mult uitat, că e momentul să schimbe vorba.
„Da, mi-ai mai spus”, rostise el pe neaşteptate.
Împiedicat să adauge obişnuita completare la informaţia despre vecinul său, Sibla se văzuse o vreme pus în situaţia de a replica descumpănit:
„Altă noutate nu am să-ţi zic.”
Şi conversaţia lor se împotmolea aici de o bună bucată de timp. Asta până într-o zi, când răspunsul la întrebarea „Ce mai e de nou, Sibla?” s-a schimbat:
„Ţi-am spus că a murit Petrescu?”
Petrescu fusese celălalt vecin al său. Sibla rostise aceste cuvinte cu ochi umezi, sclipind îndărătul lentilelor groase ale ochelarilor.
„Petrescu?!” Moşu’ Klesch tresărise şi rămăsese cu privirea pironită în gol, vocea lui căpătase o inflexiune ciudată, trăda laolaltă spaimă, regret, indignare. Abia se simţise în stare să adauge:
„A plecat, aşadar, şi Petrescu!...
„Da”, confirmase cu resemnare Sibla.
„A fost un om!...”
„Da, un om! Povestea aceea cu Auschnit… la grădina de vară… pe care chiar tu mi-ai spus-o… Cine o poate uita?”
Moşu’ Klesch înclinase pe neaşteptate capul, încât Sibla a putut evita abia în ultima clipă o tăietură greşită.
În seara aceea frizerul n-a plecat devreme acasă. Moşu’ Klesch l-a reţinut lângă sine. „Ştii, Sibla, mai rămâi”, i-a spus după ce acesta îşi reintrodusese instrumentele în taşca de piele scorojită. „Mai am un şnaps, dacă vrei… Pentru Petrescu!...”
Se duseseră în bucătăria de vară, iar noi, tiptil, ne-am strecurat în încăperea de alături. Îi vedeam bine printre scândurile peretelui despărţitor, cu tencuiala pe alocuri desprinsă. Moşu’ Klesch scosese sticla de şnaps dintr-un bidon vechi de untură, aflat sub nişte pături ponosite. Din pături se răspândiseră în jur, fâlfâind bezmetic, o mulţime de molii. Turnase în două ceşcuţe albastre de lut smălţuit, după ce le ştersese cu degetul pe dinăuntru de praf. Ridicaseră ceşcuţele fără să ciocnească.
„Odihnească-se în pace!” rostise cu solemnitate Klesch.
„… în pace!” îi ţinuse isonul Sibla.
Băuseră în tăcere un rând, apoi încă unul.
„Odihnească-se…!”
„…în pace!”
După al treilea rând, lui Sibla îi lunecaseră ochelarii pe vârful nasului. Klesch se descheiase la gât şi la mâneci. Clipea des din ochiul stâng, ca şi cum ar fi vrut să facă semne discrete cuiva prin uşa bucătăriei de vară. Conversaţia urmase cu pauze mari între replici.
„Klesch!...”
„Da, Sibla.”
„Cum a fost atunci?”
„Când?”
„Ştii tu, cu Petrescu… Povestea aia de pomină.”
„Ţi-am mai spus-o cândva. Pe când eram ceva mai tineri…”
„Mai povesteşte-mi o dată. Se cade să ne aducem aminte. Am uitat amănuntele.”
Moşu’ Klesch oftase adânc.
„Îmi ceri prea mult în aceste clipe, Sibla.”
„Nu-ţi cer prea mult, protestase frizerul. Doar e vorba de Petrescu. Acum e mort. Iar noi îl pomenim.
„Odihneasss…!”
„… în… pace!”
Moşu’ Klesch plescăise de câteva ori din limbă, de parcă ar fi vrut să încerce iarăşi tăria băuturii. Îşi umflase pieptul uscăţiv şi se încordase, de parcă ar fi trebuit să mute din loc o imensă greutate. Vinele gâtului i se umflaseră. Strângea cu atâta putere ceşcuţa de lut în mâna tremurândă, încât băutura i se revărsase printre degete. Începuse rar, şovăind:
„Era pe timpul războiului. Au plecat mulţi pe front. Am ajuns de lucrau şi femei în laminor. Cald, săracele, nu se puteau dezbrăca până la brâu ca… bărbaţii. Trist, foarte trist… să lucrezi cu femei în laminor. N-aş mai lucra, să ştii… Nooo!...”
„Şi Petrescu?...”
„Petrescu… Era la zincuire. Tot maistor. Afurisit de greu la zincuire. Să stai toată ziua cu nasu’ în băile de zinc. Puah! Parcă mai bine la căldură decât în putoarea aia. Da’ fără femei la cajă. Atunci să te iei şi să pleci. Unde vezi cu ochii! Skerla, el a venit cu ideea. Auzi! Femei în laminor!... Puah!”
Moşu’ Sibla s-a agitat pe scaun. Vinişoare albăstrui i se iviseră şi în rumeneala obrajilor.
„Lungeşti vorba, Klesch, îi tot dai cu laminorul tău.”
Bătrânul maistru îşi încruntase sprânceana stângă.
„Parcă ziceai că vrei amănunte, Sibla!” rostise nemulţumit.
„Nu amănuntele astea, Klesch. Amănuntele cu Petrescu. Şi dacă vorbeşti aşa cu mine, eu plec. Da’ înainte, mai toarnă-mi un şnaps.”
„Amănuntele cu Petrescu!... Păi, Petrescu s-a luat de Skerla, directorul fabricii, pentru ai lui de la zincuire. Că le vine prea puţin salar faţă de alţii, de la turnătorie sau din laminor… Or, oamenii ăia stăteau cu nasu’ în băile de zinc!... Dacă stai o zi acolo, tot ce iei în gură e dulce. Pâinea e dulce, cartofii sunt dulci, berea e dulce. Da’ Skerla le ştia pe ale lui…
Dacă a văzut aşa, Petrescu s-a luat şi de Auschnit, patronul. Când a venit pe aici, s-a dus peste el în biroul lui Skerla. Skerla a căscat gura când a văzut atâta îndrăzneală. Asta nu s-a mai pomenit până atunci… Ştii tu ce i-a zis Petrescu lui Auschnit?”
„Asta cred că ştiu, că aţi fost împreună în seara aia la mine în frizerie. Şi Petrescu ţi-a spus că sunteţi toţi nişte oameni de gumă, Klesch.”
„Avea dreptate, recunosc acum. Eram nişte oameni de gumă, Sibla.”
Frizerul îşi scosese ochelarii şi se frecase cu pumnii la ochi. Apoi se întinsese căscând.
„E bun şnapsul ăsta al tău, Klesch. Ne-ar fi prins bine atunci în trei… Că eu n-aveam pic de băutură în casă. Voi mai primeaţi de la subalternii voştri care veneau de pe sate…”
„Apoi s-a întâmplat treaba de la grădina de vară, se grăbise să treacă peste ultima observaţie a lui Sibla laminoristul. Acolo… sub tei, şi noi stăteam şi mâncam pe cheltuiala patronului. Cu asta ne alegeam noi, maistorii, când mai apuca şi el încoace. Cu o masă la grădina de vară. Iar Petrescu a venit şi el, da’ crezi că s-a aşezat lângă noi? Nici vorbă. Şi-a luat o bere, a plătit-o şi s-a dus s-o bea într-un colţ ferit. Berea lui cu gust dulce… Atunci patronu’ a întrebat: Ce caută ăla singur acolo? Să vie la masa lui. Pe mine m-a trimis: Laden Sie, bitte, Herr Klesch, den Herren Petrescu hierher ein! Să-l chem adică, înţelegi tu, la masa unde ne aflam toţi. Da’ Petrescu ştii ce a zis? Tare… Să audă şi ceilalţi: «La masa voastră nu… vin. Eu să mănânc şi oamenii mei să flămânzească!...»”
Moşu Klesch se oprise abia trăgându-şi sufletul. I se auzea un hârâit în gâtlej. De pe frunte, la marginile cutelor, i se prelingeau broboane de transpiraţie. Cu un ultim efort ar fi vrut să mai spună ceva, dar îşi dăduse seama că nu avea cui. Sibla dormea dus, cu capul pe umăr, pufăind uşor printre buzele întredeschise.

Stă uscăţiv, deşirat, privind cu uimire tulpina nucului, pe care umbra acoperişului şopronului se înălţase binişor, în timp ce noi, încă tolăniţi pe saltelele umplute cu ghije de porumb, ne dăm ghionţi şi ne îndemnăm unul pe celălalt cine să-i spună bătrânului că la ora prânzului, în drum spre casă, venind dinspre atelierele de practică ale şcolii profesionale, văzuserăm cu ochii noştri un drapel negru atârnând la poarta unei clădiri modeste, de pe faţada căreia tocmai era coborâtă o firmă scrisă cu litere spălăcite:

IAN SIBLA

SALON DE RAS,

TUNS ŞI FREZAT






 

Referinţă Bibliografică:
Umbră pe tulpina unui nuc / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 322, Anul I, 18 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!