Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Liviu Gogu         Publicat în: Ediţia nr. 828 din 07 aprilie 2013        Toate Articolele Autorului

Ţuica lu' Păsărilă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

– Al dracu’ Păsărilă!... Al dracu’ Păsărilă!... nu mai conteneşte Petre Clăpăugea să exclame înciudat, învârtindu-se ca leul în cuşcă, prin curtea propriei gospodării.  

Luă lopata ce sta sprijinită de zidul casei şi-o mută, fără nici un motiv, în colţul format de gardul ce împrejmuieşte curtea păsărilor şi magazia de deasupra beciului.  

Mai înjură de câteva ori cu năduf, apoi ocoli curtea păsărilor, trecu de veceul din scânduri, înnegrit de vreme şi hâit spre stânga de-ai fi zis că stă gata să se prăbuşească şi porni pe cărăruia îngustă, printre straturile de zarzavat – cam pârlite şi îngălbenite de secetă –, spre fundul grădinii. El şi Păsărilă au curţile „fund în fund”, cum îi place lui să spună. Adică fundul curţii lui Păsărilă pleacă exact din fundul curţii lui Clăpăugea. Cele două „funduri” sunt despărţite printr-un gard, la fel de vechi şi scâlciat ca şi veceul pe lângă care abia trecuse. Toată reflecţia asta despre fundurile curţilor lor, o făcuse el mai demult, acum nu-i arde de filozofie... şi nici de glumă. E nervos… E supărat pe Păsărilă… pe viaţă… pe toată lumea. Simte că o gură de ţuică l-ar lecui de toată neliniştea ce-i umblă acum prin organism, aşa cum împărtăşania linişteşte sufletul muribundului, dându-i, acolo, pe patul de moarte, liniştea pe care nu şi-a găsit-o toată viaţa.  

– Păi, cum?... Crezi că scapi?... Al dracu’ tu Păsărilă!... Las’ că te fluier io!... Te faci c-ai uitat, nenorocitule, ai?... bodogăneşte Clăpăugea, cu voce scăzută dar plină de obidă, în timp ce păşeşte apăsat spre locul cu pricina, îndepărtând, când şi când, din reflex, câte o creangă de prun ce tinde ameninţător săi scoată ochii.  

– Fiu, fiu, fiuuuu, fiu!... fluieră el pe lângă gard „parola de recunoaştere”, cu speranţa că-n clipa următoare va vedea silueta deşirată a vecinului său iţindu-se printre rândurile de vie, camuflând cu mâna gâtul „jumătăţii” de ţuică de corcoduşe, ce ar trebui să tindă să-i iasă rebelă dintr-un buzunar al pantalonilor.  

Spre disperarea sa, nu se întâmplă nimic. Mai fluieră de vreo două-trei ori în acelaşi mod, însă, din păcate şi cu acelaşi rezultat. Resemnarea şi speranţa se luptă pe viaţă şi pe moarte, în sufletul său. O parte din el şi-a luat adio de la ţuica lui Păsărilă, însă o altă parte n-ar pleca încă de lângă gardul ce desparte cele două proprietăţi („cele două funduri”, ar fi spus el în momente mai bune), trăgând încă nădejde la o miraculoasă apariţie a aducătorului leacului supărărilor sale.  

– Tricăăăă!!!... Tricăă!!... auzi Clăpăugea, slab ca un ecou, vocea Lucreţiei, nevastă-sa. Sau, poate că n-a auzit… I s-a părut doar…  

Rămase ţintuit locului. Ascultă, cu toate oasele, cartilagiile, şi membranele urechilor puse în alertă. Nu trebui s-aştepte prea mult, pentru că la foarte scurt timp chemarea se repetă, pe o tonalitate superioară şi cu-n început evident de iritare. Căpătând certitudinea că a auzit bine de prima dată, lui Petre îi pieri pentru moment pofta de ţuică, se înfipse cu mâinile în buruienile crescute din abundenţă în apropierea gardului, rupse în grabă câteva mănunchiuri, le puse la subraţ şi porni în viteză spre casă. Răspunse abia când ajunse la poarta grădinii:  

– Ho, fă! Ce-i?... Ce ţipi aşa?...  

Vorbise pe un ton care, deşi se voia arţăgos şi autoritar, nu reuşea decât să trădeze bărbatul docil în casa căruia, incontestabil, cântă găina.  

– Unde boala umbli? Ce-ai căutat în grădină? Umbli toată ziua năuc, de colo-colo… că nu ştie omu’ de unde să te ia când are treabă cu tine, începu să turuie Lucreţia cea veşnic iritată şi pusă pe cârâială.  

– Umblu „de colo-colo”!... o îngână Clăpăugea. Am fost s-aduc nişte iarbă la orătăniile astea, se justifică el, în timp ce aruncă peste gard, la păsări, braţul de iarbă smuls la repezeală, cu câteva momente mai devreme.  

De cum bălăriile atinseră pământul, vreo treizeci şi cinci – patruzeci de găini se năpustiră asupra lor, de parcă n-ar fi mâncat nimic în ziua respectivă.  

– Ia uite-le ce mănâncă, sărăcuţele! exclamă Petre, zâmbind, mândru de fapta bună pe care tocmai o făcuse, fără să fi avut vreo clipă intenţia asta.  

– Da!... Dacă nu erai tu, mureau de foame, îl zeflemisi femeia. Zii, mai bine, că iar dă târcoale pe lângă gard, „păluga” aia cu sticla de ţuică-n buzunar.  

„Păluga”, este a doua poreclă a lui Stemate în preferinţele consătenilor săi, după cea de „Păsărilă”, căruia – înalt şi slab, fiind – ambele îi vin „ca turnate”. „Aş vrea eu să dea târcoale, da’ nu dă, nenorocitu’!...”, gândi Petre, urmărind tăcut şi distrat dansul haotic şi agitat al păsărilor printre firele de iarbă.  

– Hai!... Nu mai sta şi te holba la păsări, de parcă acu’ le-ai vedea prima dată!... reluă Lucreţia pe un ton răstit de astă dată, aducându-şi aminte de ce-l strigase acum câteva momente. Ia o găleată şi fugi de-mi adu apă de la Tufan, că vreau să pun nişte fasole la fiert.  

– Mă duc acu’!... răspunse bărbatul, cam fără chef, întrucât sarcina pe care tocmai o primise îl îndepărta nepermis de mult de gardul din fundul grădinii, unde ar fi putut s-apară totuşi „măgaru’” de Păsărilă, cu ţuica lui acră şi puturoasă.  

Pare-se că de la Esop[i] încoace – ori poate, dinaintea lui, cine ştie? – tot ce nu putem ajunge ni se pare acru, iar, mai nou, şi puturos. Petre Clăpăugea nu a auzit de vulpea lui Esop şi, cu siguranţă, nici aceasta de el, dar se pare că, cel puţin sub acest aspect, punctele lor de vedere coincid şi se confirmă reciproc peste milenii.  

– Da’, mişcă-te mă’ omule odată, că’ nu pun fasolea la fiert la noapte! se răţoi femeia din nou, văzându-l cum „calcă de două ori într-un loc”, cum obişnuieşte ea să numească încetineala asta în mişcări a bărbatului său.  

Petre nu mai zise nimic. Se desprinse cu oarecare viuoiciune din locul unde rămăsese pironit, cufundat în contemplarea ospăţului agitat al păsărilor, pătrunse în holul de la intrare, luă de pe băncuţa special concepută, o găleată roşie de „plastic” aproape goală, ieşi în curte, goli restul de apă la rădăcina unui butuc de vie şi porni în grabă spre fântână. De data asta Petre chiar se grăbeşte… E fericit că trebuie să se grăbească. Are chiar două motive s-o facă. Se grăbeşte pentru Lucreţia, care trebuie să pună fasolea la fiert şi pentru el, care, ca un optimist incurabil ce este, mai trage nădejde că dacă nu va întârzia mult la fântână, ar mai putea avea o şansă la „întâlnirea” cu ţuica lui Păsărilă (ordinea motivelor e „puţin” diferită, dar aspectul acesta e lipsit de importanţă).  

Fântâna cu pricina se află la cinci curţi de locuinţa lui Clăpăugea. Fusese construită cu multă vreme în urmă, de Moş Tufan, bunicul lui Radu Tufan, acesta din urmă fiind văr de-al doilea cu Lucreţia. De la fântâna lui Tufan lua apă toată uliţa. Chiar şi cei care între timp îşi făcuseră fântâni în curte, veneau tot aici, atunci când aveau de fiert fasole ori vreo pasăre mai bătrână, sau când spălau rufe.  

Deşi grăbit, calcă cu grijă, şchiopătând uşor din cauza bătăturii din talpa piciorului stâng ce-l sâcâie de ceva vreme. O salută mecanic pe Margareta lu’ Fâşneaţă, care se chinuieşte să bage-n curte o gâscă greoaie şi crăcănată, însoţită de vreo zece – doisprezece boboci dolofani şi gălăgioşi, ce ciuguliseră până atunci iarba măruntă de pe marginea şanţului. De pe o scară de lemn sprijinită de peretele casei, Mihai Fâşneaţă însuşi – care se străduia, pare-se, să regleze o antenă parabolică, fixată aproape de streaşină – ridică mâna în semn de salut.  

– Las-o dracu’, c-o dereglezi mai rău, băi Mihaie! îi strigă Petre, cu aerul individului trecut prin astfel de păţanii. Mai bine cheamă-i p-ăia!... Îţi dau io număru’ de telefon, dacă vrei…  

– Îi dau io de cap, n-ai grijă! răspunse Fâşneaţă hotărât să rezolve singur problema.  

– Aia se reglează şi ea după azimut, mă… nu aşa… la ochiometru – nu se lăsă Clăpăugea.  

– Am io „azimutu’” colo!... îl lămuri Mihai, indicând-o cu mâna pe fiică-sa, care stătea sprijinită cu spatele de tocul uşii întredeschise, urmărind alternativ, acţiunea tatălui său asupra antenei şi rezultatul produs de aceasta asupra imaginii de la televizor. Ia zii Florico, cum îi?...  

– Treaba ta!... rosti Clăpăugea pentru sine, îndepărtându-se şi prinzând din zbor un „nu-i bine”, rostit de Florica drept răspuns la întrebarea tatălui său.  

În ciuda şchiopătatului, drumul până la fântână şi-napoi îl parcurse destul de repede, de spaima că din cauza apei ar putea pierde ţuica. Îi veni să râdă. „E ca şi cum aş da ţuica, pe apă – îşi zise. Ce-ar mai râde păluga de Stemate, de i-aş spune!” Dându-şi seama că zâmbeşte aproape cu toată gura, mergând singur pe uliţă, îşi reprimă jenat surâsul ce-i împodobise, câteva clipe, fizionomia, privind totodată în stânga şi-n dreapta, de teamă să nu-l fi văzut cineva „râzând ca prostu’ în târg”.  

De la distanţă-l zări pe Neculai, poştaşul, pedalând alene la bicicleta lui cea nouă şi roşie „ca fătăciunea de scroafă, abia scăpată de la vier” – cum o descrisese Păsărilă, în ziua când îl văzuse etalându-se prima dată cu ea prin sat. Nu-i acordă nicio importanţă. „Cine să-mi scrie mie!...” se întrebă retoric. De altfel, nici nu-l suportă pe individul ăsta sclifosit şi fals, care-şi alege cuvintele cu grijă şi se chinuieşte să încropească expresii alambicate, pe care probabil că nici el însuşi nu le înţelege, de la „înălţimea” celor opt clase primare pe care, cu chiu cu vai, a reuşit să le termine. Chiar regretă că respectivul îi iese în cale, tocmai acum când e aşa de grăbit. „Acum sigur o să se oprească să stea de vorbă cu mine şi-o să înceapă să-mi îndruge cine ştie ce tâmpenie, cu vorba lui întortocheată.”  

Neculai se opri, contrar aşteptărilor lui Clăpăugea, chiar la poarta lui, fără să descalece, rămânând aşezat pe şaua bicicletei, cu-n picior sprijinit în pământ şi cu celălalt pe pedală. „Crede că poziţia asta-l face să pară important”, se gândi Petre Clăpăugea, sugrumând, din nou, cu brutalitate, un zâmbet care se încăpăţânase să-i răsară pe buze. „Dacă s-a oprit la poarta mea, înseamnă că are ceva pentru mine” emise el un raţionament logic. „Da’, nu putea tăntălău’ să vină până-n locu’ unde sunt io? Trebuie să m-aştepte la poartă, ca să-mi dea scrisoarea?... Mare nătărău!...”  

– Pe mine m-aştepţi mă, Neculae? întrebă când ajunse la doi – trei paşi de poştaşul răscrăcănat pe bicicleta roşie.  

– Sigur că pe mata, nea Petrică!... Ai corespondenţă, răspunse cel întrebat, cu emfaza-i caracteristică, în timp ce caută sîrguincios printr-un teanc de plicuri, prins la jumătate cu-n elastic bleu.  

– Ce am mă?... se prefăcu Petre că nu înţelege, lăsând găleata pe asfaltul crăpat şi prăfuit.  

– O scrisorică, nea Petrică, o scrisorică!... se simţi poştaşul dator să traducă cele rostite anterior, fără a sesiza băşcălia cu care-l tratează interlocutorul său.  

– Aşa zii, Neculae, tată!... Ca să-nţeleg şi io!... Auzi?... schimbă el brusc tonul, ca şi când şi-ar fi amintit brusc o întrebare ce-i stătea de multă vreme pe limbă. Unde-ai învăţat tu să vorbeşti aşa frumos?... Ca după carte, aş zice!... Ca după carte!...  

– Ei!... Autodidact, nea Petrică!... Autodidact!...  

– Auto… ce, mă?...  

– Adică, am învăţat singur, răspunse Neculai scurt, înţelegând într-un târziu, că celălalt îşi bate joc de el. Ia de colea! mai spuse, pe un ton protocolar, întinzându-i scrisoarea şi dorind, în acelaşi timp, să-i transmită că discuţia s-a încheiat.  

Petre Clăpăugea, care are motivele sale „întemeiate” ca discuţia să nu de prelungească, fu mulţumit că poştaşul sesizase faptul că e „luat în căruţă” şi că el e cel care iniţiază încheierea acesteia. Privi cu o oarecare curiozitate plicul pe care i-l întinde slujbaşul de la Poşta Română, îl luă cu o mişcare reţinută, care trăda însă o uşoară nervozitate, şi-l studie pe ambele feţe, încercând să găsească vreun indiciu care să-l conducă spre aflarea expeditorului, înainte de a-l deschide.  

– E de la bancă, îl informă Neculai, cu insolenţă.  

– Ce bancă, mă???...  

Clăpăugea recunoscuse, în urma examinării anterioare, plicul şi ştie acum că poştaşul are dreptate, iar faptul acesta-l enervează peste măsură. Tonul obraznic al aducătorului scrisorii îl irită şi mai tare, riscând ca toată supărarea pe bănci şi pe bancheri pe care-o acumulase Clăpăugea în ultima vreme, să se verse asupra acestuia.  

– Io de unde să ştiu!... Matale ştii mai bine unde nu ţi-ai plătit rata, replică Neculai, la fel de tăios, într-un moment de proastă inspiraţie, pe care-l regretă imediat.  

– Cine, mă, nu-şi plăteşte ratele?... Hai, mă?... şuieri printre dinţi Petre, făcând ameninţător un pas spre neinspiratul poştaş. Uite mă, ce fac io cu scrisoarea ta!... Uite!... Na!... rosteşte cu năduf, rupând în bucăţi mărunte scrisoarea ce abia-i fusese înmânată. Asta fac!... Na!... Asta fac!... Asta fac!... continuă să bodogănească, jucând în picioare bucăţile mici din scrisoare împrăştiate pe jos. Io nu-mi plătesc datoriile, hai?... Io, Petre Clăpăugea?... Măăă, mâncaţi-aş ficaţii tăi!... Unde eşti, mă?...  

Abia când rosti ultima întrebare, observă Petre că vorbeşte singur, întrucât Neculai nu mai era. Se-ntoarse şi-l văzu pedalând gospodăreşte în direcţia de unde venise el cu găleata cu apă. Atât de concentrat fusese pe ruptul scrisorii şi pe călcatul în picioare a resturilor ei, încât nici măcar nu-l observase când, simţind probabil furtuna din privirile sale, îşi pusese bicicleta în mişcare, dornic, cu siguranţă, să mărească cât mai repede distanţa dintre ei.  

Se linişti însă brusc… la fel de brusc cum se enervase. Rămase privind prosteşte în urma poştaşului, care a ajuns deja în dreptul fântânii lui Tufan. Se simţi, o clipă, uşor jenat pentru ieşirea de adineauri… Dar şi starea asta de jenă-i trecu rapid… Îi veni să râdă, gândindu-se la modul caraghios în care poştaşul ştersese putina. „Ce papagal!...”, gândi el, apucând toarta găleţii şi pornind spre poarta primitoare a propriei gospodării, care-i prefigura o nouă şansă de acces către poteca ce duce spre fundul grădinii.  

 



i.ESOP (AISOPOS)(c. 620-c. 560 î. Hr.), fabulist grec, originar din Asia Mică. Personaj semilegendar, probabil sclav eliberat. Fabulele sale, culese pentru prima oară de Demetrios din Faleron (sec. 4 î. Hr.) au fost prelucrate în versuri de Babrios şi Fedru.  

 

25.02.2012  

 

 

 
 
Referinţă Bibliografică:
Ţuica lu' Păsărilă / Liviu Gogu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 828, Anul III, 07 aprilie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Liviu Gogu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Gogu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!