Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 539 din 22 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

TREI FOILETOANE - CEZARINA ADAMESCU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
TREI FOILETOANE DESPRE STAREA MORALĂ A NAŢIUNII 
  
NEVOIA IERTĂRII 
  
Una din condiţiile necesare iertării proprii este, aşa cum Dumnezeu ne-a învăţat în Rugăciunea Domnească, iertarea semenilor noştri, din toată inima, fără să ne aducem aminte de ofensele pe care le-am primit din partea lor. A ierta şi a cere iertare, merg mână-n mână. Câte nu pot fi spuse în legătură cu acest subiect? Avem nenumărate exemple în Evanghelie. 
  
În viaţa de toate zilele, însă, e mai greu să ierţi şi să uiţi nefericirea pe care ţi-a provocat-o cineva. Şi mai ales, să te rogi pentru duşmani. Şi totuşi, creştinul trebuie să-şi calce pe inimă, dacă doreşte ca la sfârşit, să fie iertat la rându-i, de Tatăl Ceresc. 
  
Isus Cristos pe cruce şi-a iertat călăii, rugându-se pentru ei: „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” 
  
Că ştiu ori că nu, că-şi pregătesc cu minuţie diabolică loviturile împotriva ta, trebuie să ierţi. Mai mult, după învăţătura biblică, trebuie să întorci şi celălalt obraz ca să fii pălmuit. 
  
Ce-ar putea face fostul premier al României în privinţa duşmanilor săi care l-au dus într-un asemenea grad de exasperare încât să-şi pună pistolul la tâmple? Şi ce-ar trebui să facă toţi aceia care l-au împins la acest act disperat? 
  
Să ne potolim puţin şuvoialele de ură şi invidie şi să privim drept: un om, o personalitate, este hărţuită în asemenea hal încât, atunci când îşi vede toate portiţele de scăpare zăvorâte, alege să-şi pună capăt zilelelor. Pentru că nu mai putea suporta teroarea la care fusese supus vreme de 8 ani.  
  
Poruncile Bisericii sunt clare: dacă cineva îşi ia viaţa din pricina conjuncturii şi a unor duşmani care-l duc la nebunie, acela nu poate fi tras la răspundere la Marea Judecată, fiindcă a fost împins de alţii să facă acest gest. Autorii morali sunt cu mult mai vinovaţi sunt aceia care l-au provocat şi vor plăti până la ultima centimă. Omeneşte vorbind.  
  
Prea se săturase de oameni mediocri şi submediocri, care-i paralizau orice mişcare. Trebuia să existe un sfârşit. Nu acest sfârşit, însă.  
  
Decât să suporte umilinţa publică, să iasă cu cătuşele pe mâini din propria locuinţă, să fie privit cu dispreţ şi chiar satisfacţie de monştrii zilei, a preferat să se elibereze de toate mizeriile. O atitudine justificată până la un anumit punct. Nu creştinească, dar profund umană. Oricine ar fi clacat. 
  
Şi iată cum, poziţia politică te poate duce la acţiuni extreme, pe care, în alte condiţii, nici nu te-ai fi gândit să le faci. 
  
Se cuvine, înainte de a judeca, să ne punem în locul acestui om, fie şi pentru o clipă. Cum am fi reacţionat?  
  
Un dram de umanitate nu strică nimănui. 
  
Să încercăm acest dram de umanitate şi, cu ochii lui Dumnezeu, să privim omul căzut, prăbuşit sub loviturile biciului şi ale scorpionului, celui care s-a instalat confortabil în locul celui căzut şi acum rânjeşte diabolic sau tace suspect, aşa cum a făcut-o şi în cele 17 zile din iarna aceasta, când oamenii urlau în stradă, pe vifor, pe ninsoare, să se facă o dată şi o dată dreptate pentru ţară şi pentru neam. 
  
Orice om de bun simţ şi cu coloană vertebrală s-ar fi retras imediat şi ar fi plecat în cele patru vânturi. Dar, după ce a mărşăluit ca şobolanul pe sub pământ, ca să nu fie linşat de mulţime, a ieşit din nou la suprafaţă, ca să-şi digere resturile îngurgitate. Printre grohăituri. Printre rânjete şi bancuri deplasate, când ţara era exasperată, la capătul puterilor şi dincolo de culmile disperării. 
  
Ce ar mai fi de spus? 
  
Şi câte vieţi ar mai avea pe conştiinţă, un conducător diabolic care a călcat peste neam cu cizmele veacului şi ale puterii? Şi care s-a agăţat de scaun, continuându-şi politica de exterminare şi batjocorire a adversarilor politici, a oamenilor inteligenţi, a bătrânilor, a copiilor şi a tuturor celor care trăiesc sub limita de jos a sărăciei. 
  
Rămâne să medităm.  
  
23 IUNIE 2012 
  
UN GEST DISPERAT CU URMĂRI NEAŞTEPTATE 
  
Un val de simpatie şi compasiune s-a revărsat în noaptea de 21 iunie, când fostul premier al României, a încercat gestul suprem de a-şi lua viaţa ca să nu cadă în mâna (era să spun ghearele) – duşmanilor acestei naţii, care distrug cu bună ştiinţă tot ce le iese în cale sau li se împotriveşte. 
  
Era de preferat aşa, decât să suporte zâmbetele largi, schimonosite de ură (aş zice rânjetele) – unora care l-au împins moralmente spre acest act extrem. 
  
Chiar dacă nu eşti om politic, nu se poate să nu te cutremuri când vezi că ai ajuns la cheremul şi poftele nesăbuite ale unor conducători nedemni de numele de români. 
  
Cum poţi fi inuman când aparţii umanităţii? 
  
Pentru orice greşeală există şi o ispăşire, o compensaţie, o penitenţă. 
  
Dacă am sta să socotim greşelile proprii, nimeni nu ar fi imaculat. Cu toţii avem găuri negre în care ascundem toate faptele de ruşine. Credem că le acoperim, precum mâţa propria scârnă, dar ele ies la suprafaţă din nou, mirosind urât. 
  
„Cine este fără prihană, să arunce primul piatra” – a spus Isus Cristos, desenând ceva cu un beşişor pe nisip, atunci când fariseii i-au adus dinainte-i, pe femeia păcătoasă, prinsă în adulter. 
  
Iar Isus i-a spus femeii:  
  
-Femeie, mergi şi nu mai păcătui. 
  
Această blândă dojană a avut un efect cu mult mai mare decât pietrele care i-au rănit fruntea femeii. Ea a plâns şi s-a întors către Dumnezeu. A devenit apostoliţă, purtătoare de mir. L-a propovăduit pe Dumnezeu şi Împătăţia Lui. 
  
Uneori, o vorbă contează mai mult decât o pedeapsă corporală. Rana se şterge, dar vorba din inimă, ba. 
  
Să luăm aminte la fiecare gest de iertare şi împăcare, cu noi, cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Dar mai ales, să nu ne abatem de la propriile principii de dragul unor privilegii iluzorii care, azi pot fi, dar mâine se pot spulbera fără urmă. 
  
23 iunie 2012 
  
CEL CARE SEPARĂ 
  
Nu e mai puţin adevărat, că în ultimele decenii, societatea s-a divizat în asemenea măsură încât, dacă se întâlnesc două persoane, ele sunt neapărat din tabere diferite. Cu toţii simt nevoia, nu să se adune, ci să se separe. De unde această înverşunare, să te încontrezi împotriva aproapelui tău, pe care, în alte condiţii, îl accepţi aşa cum este, cu ideile şi cu principiile lui? 
  
Adevărul e că aproape toţi oamenii sunt nemulţumiţi şi văd că, orice ar încerca, dau greş. Formulele propuse de alţii sunt, îndeobşte, greşite şi numai ale noastre sunt viabile. Până ne dăm seama de eroare. 
  
Dacă în 2009, cineva ar fi spus altei persoane, că omul pe care trebuie să-l aleagă în fruntea ţării este nepotrivit şi că ne va conduce direct în prăpastie, acesta s-ar fi înverşunat imediat şi acesta ar fi constituit un motiv de dispută. De ce simt oamenii nevoia disputelor, a contrazicerilor, a polemicii? Justiţia morală nu mai are nici un cuvânt de spus?  
  
Din cauza diavolilor care-şi vără cozile în relaţiile interumane. 
  
Nimic nu e perfect. Cel care aţâţă spiritele nu este decât satana. 
  
Lui îi place discordia. El îşi râde în barbă atunci când doi oameni se încontrează. Când ajung să se urască fără motiv, sau din motive puerile, nici măcar principiale. Un război fără arme. Un război al ideilor, ai cuvintelor, al gândurilor, al conceptelor, toate conduc spre o arenă de luptă, unde se văd mari urme de sânge.  
  
Cutare greşeşte pentru că nu e de acord cu mine. Dar eu, greşesc că nu sunt de acord cu el? 
  
În fine, toate acestea duc la tulburări grave şi se ajunge la dezastre psihice. La războaie psihologice. 
  
Se ştie că „diavol” se traduce prin: cel care separă. Oamenii separaţi sunt mai uşor de lovit, de distrus. 
  
O sută de păreri nu pot fi ascultate şi puse în aplicare. 
  
Nici o singură părere nu e bine să fie urmată. 
  
E bună moderaţia în toate, ascultate toate părerile şi luate în considerare cele mai bune. Însă cine are timp să facă asta? Fiecare crede că are dreptate, fiecare se crede îndreptăţit să-şi impună părerea, uneori cu bâta, cu toporul, cu revolverul sau cu presiunea psihică asupra altcuiva. Homo homini lupus.  
  
Atunci, cum să meargă bine lucrurile? 
  
Iar cel care separă îşi râde în pumni că a mai făcut o mănăstire. 
  
23 iunie 2012, Ajun de Sânziene 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
TREI FOILETOANE - CEZARINA ADAMESCU / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 539, Anul II, 22 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!