Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Vocatii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 419 din 23 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

TOTUL DESPRE DRAGOBETE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Cele mai multe date despre „Dragobete” le avem de la marele folclorist şi etnolog Simeon Florea Marian (1847-1907), în preţiosul studiu etnografic „Sărbătorile la români”, în volumul al II-lea, intitulat „Păresimile”, apărut la 1899. Pe parcursul volumului întâlnim trei tipuri de informaţii cu privire la Dragobete, şi anume: date despre o sărbătoare numită Dragobete, din 24 februarie; informaţia că ziua de 1 martie este numită şi Dragobete; legende cu privire la un „personaj” cu numele Dragobete Iovan”. Să le analizăm pe rând.  

În capitolul intitulat chiar „Dragobetele”, Simeon Florea Marian descrie sărbătoarea numită „Dragobete”, care cade pe 24 februarie şi pe care o localizează strict, mai exact, „în mai multe comune din Muntenia, şi mai cu seamă în cele din judeţul Gorj şi Olt”. Să remarcăm că această sărbătoare din 24 februarie nu era ţinută de toţi românii, nu avea o extindere „naţională”, ci era limitată în principal la două judeţe din Muntenia.  

Simeon Florea Marian ţine să precizeze la început că Dragobetele era denumirea populară a sărbătorii creştin-ortodoxe de la 24 februarie „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul”. Este însă suficient să citim mai departe care erau credinţele şi datinile populare de Dragobete, ca să ne dăm seama imediat că nu exista în realitate nicio legătură între sărbătoarea populară şi sărbătoarea religioasă şi că singurul element comun este doar data de 24 februarie. Dragobetele era deci o sărbătoare nelegată de biserică, necreştină. Să vedem însă în ce consta ea şi ce importanţă avea pentru românii care o ţineau pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.  

Simeon Florea Marian precizează că Dragobetele era „o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeilor tinere”. Cu toţii aveau „credinţa nestrămutată” că dacă ţin această sărbătoare, dacă „fac Dragobetele”, vor avea partea de dragoste, vor fi îndrăgostiţi pe toată durata acelui an, interval în care vor fi îndrăgiţi şi iubiţi de toată lumea.  

Putem distinge aici rolul diferit pe care îl avea sărbătoarea în societatea tradiţională, faţă de rolul pe care îl are astăzi, într-o societate modernă, când totul se reduce practic la a petrece în ziua sau în zilele respective. În cazul de faţă, care este cel al unei civilizaţii tradiţionale, ţinerea sărbătorii era menită să producă efecte pe toată durata ciclului anual; iar eficacitatea ei era condiţionată de respectarea riguroasă a unor reguli prescrise („datinile”); astfel, ceea ce trebuie făcut pe parcursul sărbătorii are caracterul unui ritual, trebuie îndeplinit cu stricteţe pentru a produce efectele dorite; iar aceste efecte benefice urmează să se producă în planul erotic. Suntem deci în faţa unui punct de vedere tradiţional, în faţa unei sărbători tradiţionale, în care acţiunile celor care „ţin” sărbătoarea sunt prescrise de „datini”, au caracter ritual şi sunt obligatorii pentru a se obţine efectele benefice. Să vedem, aşadar, în ce constau aceste acţiuni rituale.  

Astfel, aşa cum arată Simeon Florea Marian, „aface Dragobetele” însemna în principal ca fetele şi băieţii să fie în ziua de 24 februarie împreună, pentru ca fiecare fată să se întâlnească cu un băiat, şi viceversa, iar în acest timp să schimbe vorbe de dragoste, să glumească, să fie veseli. În acest scop, dacă era vreme frumoasă, fetele se „premeneau” şi porneau „după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure”, fiind urmate de băieţii grupaţi în „cete”; dacă vremea era urâtă „fetele se strâng prin case, pe la prietine şi rude, unde vin şi băieţii de primprejur”. Era deci important ca în ziua de 24 februarie fiecare fată mare să se întâlnească cu un băiat, şi invers; dacă nu avea loc această întâlnire, „se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun băiat, şi viceversa”.  

Se ridică întrebarea de ce aceste întâlniri ritualice între o fată mare şi un băiat erau menite să aibă loc numai în ziua de 24 februarie; de ce într-o altă zi astfel de gesturi nu ar fi avut nicio înrâurire în plan erotic pe parcursul întregului an? Răspunsul, într-o oarecare măsură, ni-l furnizează Simeon Florea Marian, când menţionează astfel concepţia populară asupra zilei de 24 februarie: „după credinţa poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se împărechează toate păsările şi animalele”. Aşadar, în această concepţie, 24 februarie este o zi „calificată”, o zi cu „virtuţi” aparte în cadrul ciclului anual, terestru şi cosmic, sub aspectul sexualităţii şi al iubirii, valenţe care se răsfrâng în tot mediul terestru, la fiinţele din regnul animal dar şi la fiinţele umane. Ne putem întreba dacă în general în societăţile tradiţionale zilele sărbătorilor nu erau stabilite pe baza unei anumite cunoaşteri a legilor cosmice care guvernează şi acţionează într-un domeniu sau altul al mediului terestru.  

Simeon Florea Marian mai arată că Dragobetele avea o altă semnificaţie în unele comune din Muntenia, „precum bunăoară în comuna Buzeşti din judeţul Olt”; aici „poporul serbează Dragobetele anume ca să fie ferit de boli”. Nu se precizează în ce mod se desfăşura sărbătoarea, care erau acţiunile rituale prescrise; putem deduce că se încadrau în categoria largă a ritualurilor „taumaturge”, dintre care le putem aminti pe cele săvârşite de „căluşari”, care se bucură de o mare popularitate în zona menţionată.  

De asemenea, Simeon Florea Marian menţionează că în comuna Roşia din jud. Gorj exista în trecut o datină de Dragobete, pe cale să se stingă la momentul când făcea relatările (1899), care consta în aceea că în ziua de 24 februarie feciorii şi fetele „se îmbrăţoşau şi, sărutându-se, se încredinţau că nu vor căuta a se supăra prin nesinceritate unul pe altul, ci din contră, se vor ajuta reciproc în orice timp şi la orişice nevoie”.  

Dar, în cadrul capitolului intitulat „Baba Dochia”, Simeon Florea Marian inserează un sub-capitol denumit iarăşi „Dragobetele”, în care prezintă şi alte credinţe ale poporului cu privire la „Dragobete”, care nu mai au legătură cu data de 24 februarie, ci cu „prima zi a lunii lui mărţişor”. Astfel, arată că ziua de întâi martie este „numită pe alocurea şi Dragobete, Dragobete cap de primăvară şi Dragobete cap de vară”. În notele de subsol precizează că are aceste informaţii din lucrările lui Nicolae Densuşianu şi B.P. Haşdeu. Astfel, potrivit lui N. Densuşianu pentru românii din comuna Saran, judeţul Constanţa, „sărbătoarea de la 1 martie se numeşte Dragobete”; iar potrivit lui B.P. Haşdeu, „întâiul decembre se cheamă Andrei cap de iarnă, precum întâiul mărţişor se zice Dragobete cap de primăvară” (date culease din comuna Mărgineni, judeţul Făgăraş).  

Vom observa că şi în cazul zilei de 1 martie (ziua de „Dragobete cap de primăvară”) se săvârşeau acţiuni ritualice destinate să producă efecte benefice în plan erotic; mai exact, gesturile erau înfăptuite de fete cu scopul „de a se face mai frumoase şi mai drăgăstoase”. Practic, sunt rituri de dragoste săvârşite de fetele mari în ziua de 1 martie, care constau în a aduna o anumită apă şi a se spăla cu ea (o singură dată sau periodic pe parcursul anului), rostind, uneori, anumite „descântece”.  

Astfel Simeon Florea Marian arată că „în prima zi a lunii lui mărţişor este datină în cele mai multe părţi locuite de români ca fetele cele mari să strângă apă de neauă (omăt, zăpadă) şi cu apă de aceasta să se spele apoi peste tot anul, anume ca să se facă frumoase şi drăgăstoase”. Potrivit unor date culese de Iosif Vulcan (expuse în articolul „Neaua de mărţişor”), fetele credeau că „neaua de mărţişor (…) este născută din surâsul zânelor” şi „aduce pe pământ frumuseţea lor”.  

Simeon Florea Marian menţionează şi „datina de a se face dragobete de dragoste”, care este tot un ritual benefic în planul iubirii, înfăptuit în felul următor: fetele mari căutau prin pădure floare de fragi şi se spălau cu apa de pe ea rostind descântecul: „Floare de fragă/Din luna lui Marţ/La toată lumea să fiu dragă,/Urâciunile să le desparţi”.  

Putem observa, ca o concluzie faţă de cele arătate până acum, că „ziua de Dragobete”, fie din 24 februarie, fie din 1 martie, era considerată de popor, în societatea tradiţională, ca fiind propice exercitării unei influenţe benefice în domeniul erotic (al iubirii şi al sexualităţii); practic, „de Dragobete” se deschidea în mod unic în cadrul ciclului anual posibilitatea săvârşirii unor acţiuni, a unor rituri, care să producă efecte concrete în planul erotic. Altfel spus, Dragobetele oferea această posibilitate, astfel că ne putem întreba dacă nu cumva prin acest nume, „Dragobete”, nu era desemnat ceea ce am putea numi „regentul” domeniului erotic (sexualitate, fecunditate, iubire), aşa cum întâlnim în tradiţiile de formă mitologică ale antichităţii, în care era nelipsit „zeul iubirii şi al fecundităţii”, cu multiple semnificaţii („Eros” la greci, „Cupidon” sau „Amor” la romani, „Kama” la hinduşi, „Apis” la egipteni).  

Dar, pentru a fi aşa, ar trebui ca „Dragobetele” să nu fie doar numele unei sărbători sau al unei zile, ci şi numele unui „personaj”, denumirea unei personificări, aşa cum sunt „zeii iubirii” enumeraţi anterior. Există în mitologia românească un „personaj” cu numele Dragobete? Răspunsul este afirmativ şi ne este furnizat tot de Simeon Florea Marian, în acelaşi studiu, în acelaşi volum, mai exact în capitolul „Baba Dochia”, în care transcrie o legendă din Muntenia despre Baba Dochia. Şi se spun următoarele: „Baba Dochia era o babă bătrână şi avea un fiu care îl chema Dragobete Iovan”. Iată că tot în Muntenia, unde se ţinea sărbătoarea „Dragobetele” de 24 februarie, exista credinţa că Drago-bete este fiul Babei Dochia (într-o altă legendă din Muntenia, judeţul Mehedinţi, se spune că pe fiul Babei Dochia îl chema Drago-mir; fără îndoială, cele două nume sunt înrudite, rădăcina fiind aceeaşi).  

Trebuie spus că legătura care se face între Dragobete şi Baba Dochia este de o importanţă capitală în demersul de a elucida „mitul lui Dragobete”, de a-i identifica originea. Şi aceasta nu numai prin prisma faptului că există un material folcloric imens cu privire la „personajul” mitologic Baba Dochia, cules din absolut toate zonele locuite de români; ci şi pentru că ne putem întemeia pe concluziile formulate de istoricul Nicolae Densuşianu pe această temă, cuprinse în monumentala lucrare „Dacia preistorică”. Este necesară deci o digresiune, pentru a prezenta punctul de vedere al istoricului cu privire la Dochia sau Dochiana.  

În vechea tradiţie greacă (pre-homerică), de formă mitologică, exista un cult public pentru „zeul Cronos” şi pentru sora şi soţia sa, „zeiţa Rhea”; cei doi personificau „divinitatea cerului” (divinitate masculină), respectiv „divinitatea pământului” (divinitate feminină). În tradiţia romană regăsim acelaşi „cuplu”, şi anume, „zeul Saturn” şi „zeiţa Opis”. Saturn era venerat ca „părinte al zeilor” şi era numit „Bătrânul” sau „Moşul” („Saturnus Senex”); iar Opis era considerată drept „Mama” comună a zeilor şi a genului uman, numită de aceea şi Maia (în sensul de „bătrână” sau „bunică”) sau „Magna deum Mater”, sau „Terra Mater”. Probabil acest cult al „divinităţii feminine” este acelaşi pe care îl regăsim şi în pre-istorie, denumit de etnologi „cultul Mamei Mari”. Ea era venerată ca „Mamă a munţilor” („Mater montium” – la Vergiliu) şi era considerată protectoarea păstorilor şi a turmelor; de aceea îi erau consacrate stânci şi culmi aflate pe piscurile munţilor.  

Istoricii greci şi romani sunt unanimi în a afirma că „geţii/dacii îl adoră pe Saturn, pe care îl numesc Zalmoxis” (istoricul Mnaseas din Patre, Diogen Laerţiu, Hesychius). Aşadar Zalmoxis este Saturn; Zal-mox înseamnă Zeul-Moş, Zeul-Bătrân sau Moşul, atributele definitorii ale lui Saturn. Dar sub ce formă, sub ce nume, îi regăsim „perechea” în tradiţia dacică, pe Rhea sau Opis?  

Potrivit lui Nicolae Densuşianu, „divinitatea feminină” era adorată sub numele de „Dacia”, mai exact „Dacia Augusta” sau „Terra Dacia” sau „Dacia Felix”, aşa cum o găsim în numeroasele inscripţii din timpul dominaţiei romane; cultul public al „Mamei mari” sub numele de „Dacia” s-a perpetuat şi în timpul administraţiei romane.  

Ei bine, Nicolae Densuşianu susţine că „divinitatea feminină” („Rhea”, „Mama mare”, „Baba”), adorată în zona carpato-danubiano-pontică sub numele de Dacia, „ne apare în legendele şi în cântecele poporale române numită „Dochia” şi „Dochiana”. Aşadar, Dochia, Gaia, Baba Dochia sau Baba Gaia reprezintă numele sub care apare în folclor (în legendele, cântecele, colindele, credinţele şi datinile populare) „Dacia Augusta” din tradiţia dacică, „Principiul feminin”, „divinitatea feminină” care se regăseşte sub diverse nume în toate tradiţiile în formă mitologică cunoscute. Întâlnim urmele acestui cult pre-istoric al „Mamei Mari” în aproape toate regiunile muntoase ale ţării; de exemplu, grupul de stânci de pe muntele Caraiman, din masivul Bucegi, despre care legendele spun că reprezintă pe Dochia şi oile sale, denumite popular „Babele”; de asemenea, Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, aminteşte despre o stâncă ce o reprezintă pe „Baba Dochia”, aflată în apropierea muntelui Ceahlău – chiar acest munte este numit de popor „muntele Dochiei”.  

Dacă „Dochia” este corespondentul popular, românesc al „Daciei” (ca divinitate – „augusta”), ne putem întreba care este corespondentul popular, românesc al dacicului Zalmoxe (sau Saturn). Răspunsul lui Nicolae Densuşianu este în concordanţă cu atributele zeităţii antice („tată al zeilor”, „bătrân”, „moş”): este „Crăciun Bătrânul”, „Moş Crăciun” sau, simplu, „Moşul” sau „Omul”; întâlnim tot în masivul Bucegi, mai sus de „Babele”, o stâncă uriaşă care îl reprezintă probabil din timpurile pre-istorice, numită de ciobani stânca „Omu”, ea dând numele întregului munte, muntele Omu. De altfel, regăsim această „pereche primordială” din tradiţiile mitologice ale antichităţii în foarte multe dintre basmele româneşti, în chiar partea introductivă: „A fost odată ca niciodată un Moş şi o Babă”.  

Toate aceste consideraţii au legătură cu subiectul principal: dacă poporul vechi a păstrat credinţa că Dragobete este fiul Dochiei, atunci putem vedea în aceasta – în lumina analizei lui Nicolae Densuşianu – afirmarea originii dacice a „mitului lui Dragobete”, legătura lui cu tradiţia dacică. Toate datele prezentate aici conduc la concluzia că Dragobete este unul din numele sub care s-a păstrat în memoria populară dacicul „zeu al iubirii”, „divinitatea iubirii” din tradiţiile de formă mitologică ale antichităţii, cu rădăcini în pre-istorie. Probabil, îl întâlnim în folclor, în credinţele şi datinile populare, sub nume diferite, de la o regiune la alta. Spre exemplu, în ceea ce poporul numeşte „Zburătorul”, acest „mit” fiind scos la lumină de Eminescu prin versuri superbe: „Au mai ştiu povestitorii/Ce sunt, oare, zburătorii?/Vin din rumenirea serii/Şi din fundul sfânt al mării,/Vin din ploaia cea cu soare/Şi din dor de fată mare.”  

Inspiratul poet sugerează că a existat un timp în care „povestitorii” ştiau ce sunt „zburătorii”. Aici poate fi o aluzie la faptul că au existat oameni care au continuat în mod calificat şi autorizat tradiţia dacică; sau, cel puţin, care erau conştienţi de moştenirea tradiţională dacică, pe care poporul o perpetua în mod pasiv, având rolul unei „memorii colective”.  

În acest punct şi în încheiere, trebuie evidenţiate o serie de observaţii ale lui Simeon Florea Marian, privind forţa cu care poporul român ţinea la credinţele şi datinile moştenite dintr-un trecut greu de delimitat cronologic (poate tangent cu preistoria). Astfel, vorbind despre obiceiul de Dragobete din ziua de 24 februarie, scriitorul punctează următoarele: „Dacă în aparenţă acest obicei nu are nicio însemnătate, în fapt însă poporul ţine atât de mult la el, că nu-l lasă să treacă fără să nu-l sărbătorească”. Iar în prefaţa studiului din care am preluat elementele de mai sus, Simeon Florea Marian afirmă un adevăr uimitor, şi anume că „poporul de rând adeseori ţine sărbătorile nelegate de biserică cu o sfinţenie mai mare chiar decât pe cele legate de biserică sau creştine”. De unde provin aceste sărbători nelegate de biserică sau necreştine, pe care poporul de rând le ţinea în trecutul apropiat cu o atât de mare sfinţenie? De unde provine această mitologie a poporului, diferită de tradiţia religioasă creştină? Credem că răspunsul rezultă cu evidenţă din tot ceea ce s-a spus aici, dar că subiectul rămâne inepuizabil.  

 

Autor,  

Denis Marian MALCIU  

Referinţă Bibliografică:
TOTUL DESPRE DRAGOBETE / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 419, Anul II, 23 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!