Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Cugetari > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 285 din 12 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

Toate isi au vremea lor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Rezumat introductiv
 
Vom face o scurtă recapitulare a ceea ce am parcurs în cursul emisiunilor noastre până în clipa de faţă. Cred că vă amintiţi de fraza memorabilă că ,,totul este deşertăciune”. Ei bine, am putea spune că deşertăciunea este măsura tuturor lucrurilor pe pământ. Chiar şi cele mai deosebite realizări dispar după o vreme şi nimic nu mai aminteşte că ele ar fi existat. De ce oare toate acestea? Fiindcă toate lucrurile sunt supuse unui joc al naşterii şi morţii, unui amestec de bine şi rău ce nu încetează să se manifeste de-a lungul istoriei acestei lumi. 
  
O altă întrebare majoră este ,,Ce folos are un om pe pământ din toată truda sa?” . Greu de zis, fiindcă dobândirea de bogăţii presupune trudă şi suferinţă, care te împiedică să te bucuri pe deplin şi te încarcă în plus cu o mulţime de griji. Pe de altă parte, trăirea vieţii fără să îţi pese de ce va urma, abandonarea în voia plăcerilor de o clipă, pot părea pentru mulţi un act de înţelepciune, dar în cele din urmă, vine nota de plată a deşertăciunii, care mătură totul şi şterge orice amintire. 
  
Aşadar, este greu să te pronunţi asupra a ce nu este deşertăciune şi asupra a ceea ce ar merita să faci în viaţă pentru a dăinui şi a ajunge la o fericire durabilă. Dar noi vom merge mai departe prin cartea Eclesiast şi vom studia al treilea capitol, în scopul de a distinge mesajul pe care Solomon doreşte să ni-l transmită şi în mod deosebit, pentru a nu-i repeta greşelile. 
  
1. Toate îşi au vremea lor sau toate la timpul lor 
  
Ce părere aveţi despre faptul că ,,1 Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.”? Credeţi că există un plan al evenimentelor de care depinde ceea ce se întâmplă pe pământ? Un fel de soartă sau ceva similar? 
Cred că este multă înţelepciune în a afirma că totul are un timp al său şi nimic nu este întâmplător. Pe de altă parte, a afirma că există un plan rigid al evenimentelor ce se desfăşoară în această lume şi de ce nu, în univers, ar conduce la imaginea unei creaţii limitate, a unui mecanism ce funcţionează asemenea unui ceasornic. Bineînţeles, ordinea ar fi perfectă, dar unde ar mai exista progres, dezvoltare, devenire în asemănare cu Dumnezeu, dacă totul ar fi asemenea unui program orar, în care totul se desfăşoară la momente bine fixate şi nu există nici un fel de loc pentru creativitate şi imaginaţie? 
Stimaţi ascultători, dorim să cunoaştem opinia dumneavoastră despre cum înţelegeţi faptul că toate îşi au vremea lor şi nimic nu este întâmplător pe pământ? 
  
Imaginea aceasta a unui maşinării care funcţionează conform unui program foarte strict poate nu este neapărat nouă pentru noi. În fond, societatea modernă se bazează pe o astfel de disciplină ce presupune o cadenţă bine precizată, sunteţi de acord? 
Este adevărat că în multe privinţe societatea zilelor noastre exemplifică din plin această ,,maşinizare a vieţii". Mă refer la un stil de viaţă în care eşti constrâns prin forţa împrejurărilor să acţionezi ca o rotiţă într-un mare angrenaj socio-economic. Am putea spune că individualitatea cu greu se mai poate regăsi în mediul robotizat al societăţii moderne, iar creativitatea tinde să devină doar o imitare a tiparelor ce sunt impuse de ,,angrenajul" în care te găseşti, de care depinzi şi fără de care nu poţi să supravieţuieşti. 
  
Dar ce părere aveţi despre următoarele versete (2-8), în care sunt înşiruite o mulţime de lucruri prinse în ,,planificarea" evenimentelor vieţii? Ne regăsim şi noi când citim aceste rânduri? 
Simpla citire va conduce la un amalgam de concepte şi tocmai de aceea este util să luăm o foaie de hârtie, să o împărţim în două şi să scriem în stânga conceptele constructive, care sunt de fapt o exprimare a binelui, iar în dreapta conceptele care exprimă distrugerea, care sunt o consecinţă a prezenţei răului în lume. Astfel, rezultă următoarele:   
Elemente constructive  
(de la Dumnezeu - binele) 
Elemente distructive 
(din cauza păcatului – răul) 
Naşterea, săditul, tămăduirea, zidirea, râsul, jucatul, aruncarea cu pietre, îmbrăţişarea, căutarea, păstrarea, cusutul, vorbirea, iubitul, pacea 
Moartea, smulgerea celor sădite, uciderea, dărâmarea, plânsul, bocitul, strângerea pietrelor, depărtarea de îmbrăţişări, pierderea, lepădarea, ruptul, tăcerea, urâtul, războiul 
Este interesantă această clasificare, dar practic ce concluzii putem obţine din simpla lor enumerare? În fond, toate acestea le cunoaştem din experienţa noastră sau a semenilor noştri. 
Mi-aş dori să pot face abstracţie de coloana a doua, care exprimă elementele distructive de pe planeta noastră, dar sunt constrâns să le admit existenţa. În primul rând, constatăm o simetrie, conceptele sunt expuse sub formă de pereche bine-rău. Practic, orice lucru bun are un corespondent distructiv, care îl anihilează mai devreme sau mai târziu sau cum a spus mai devreme Solomon, ,,la timpul său". Avem de fapt, portretul lumii în care trăim, în care naşterea este urmată de moarte, pacea de război, iubirea de ură, îmbrăţişarea de despărţire etc., o lume în gri, plină de durere şi suferinţă şi în care cele mai bune idealuri sunt sortite, în final, deşertăciunii şi morţii. 
  
Aşadar, o imagine tristă, în gri, a unei realităţi care nu ne dă voie să sperăm că binele ar triumfa în cele din urmă asupra răului? Pare totuşi deprimantă o asemenea idee, nu credeţi? 
Nu pare, ci este deprimantă, descurajantă, demobilizatoare. Totul devine cenuşă şi praf, şi aceasta este numai o chestiune de timp. Dar această imagine o avem în fiecare clipă a vieţii noastre, este un deşert existenţial care ne conduce la o fugă dinaintea viitorului, fiindcă în orice caz, moartea este sfârşitul a tot ceea ce este viu.  
  
Şi atunci nu este normal ca omul să se dedea plăcerilor de o clipă? Să nu dea atenţie facerii de bine şi trăirii unui ideal moral înalt? În fond ,,să mâncăm şi să bem fiindcă mâine vom muri"! 
Filosofia trăirii clipei, asupra căreia vom mai reveni, îşi are izvoarele tocmai în această constatare, pe care fiecare om o face trăind în această lume. Aş putea cita un vers din Eminescu care spune ,,că vis al morţii eterne este viaţa lumii întregi". Dar aş dori să mai adaug ceva. Deşi lumea a fost creată pentru a exemplifica tot ceea ce este bun (naştere fără moarte, iubire fără despărţire etc.), de la căderea în păcat, răul a acţionat ca un nimicitor a tot ceea ce Dumnezeu a adus la existenţă pe pământ. Păcatul este cel care creează această perspectivă şi cât timp omul se lasă pradă acestuia, consecinţa nu poate fi decât ceea ce vedem din abundenţă în prezent: deşertăciune şi moarte. 
  
Vorbim despre cartea Eclesiast, dar de fapt vorbim despre noi înşine, corect? Citim ceea ce Solomon a scris acum mai bine de 3000 de ani şi impresia este că ar fi scris în zilele noastre. 
Actualitatea cărţii Eclesiast, precum şi a întregii Scripturi, se vede tocmai din faptul că în mod esenţial, lucrurile nu s-au schimbat în trecerea veacurilor. Şi tocmai de aceea, soluţia pe care ne-o oferă Dumnezeu prin intermediul Bibliei este aplicabilă astăzi. 
  
2. Ce folos are omul din truda sa? 
  
Trecem acum la o mare întrebare a zilelor noastre v9 ,,Ce folos are cel ce munceşte din truda lui?". Practic, cu ce ne alegem de pe urma trudei noastre în această lume? 
Aceasta este cu adevărat o întrebare actuală, fiindcă obligaţia de a munci pentru susţinerea vieţii zilnice reprezintă o necesitate pe acest pământ. Cred că există câteva moduri de a răspunde, care depind de filozofia vieţii pe care o adoptăm. Încă o dată însă, trebuie să nu ignorăm realitatea existenţei binelui şi răului, cu consecinţele deja amintite: totul este zidit pentru a se destrăma într-o  zi. Aşadar, un fel de construire de castele de nisip. 
Dragi ascultători, este timpul să ne spuneţi părerea despre cum ne putem bucura de pe urma efortului pe care îl investim în truda plină de oboseală şi sacrificii a ceea ce muncim. 
  
Ce se înţelege prin filozofia vieţii, despre care menţionaţi? Este un fel de atitudine faţă de realităţile în mijlocul cărora trăim? 
Să exemplific idea pe care am amintit-o. Doi oameni cu aceeaşi putere de muncă şi cu acelaşi nivel de pregătire desfăşoară o activitate în cadrul unei companii pe o poziţie similară, fiind plătiţi la fel pentru ceea ce fac. Precizez acest lucru, fiindcă pentru mulţi oameni, banii pe care îi câştigă reprezintă valoarea profesiei pe care o desfăşoară. Însă acum intervine o diferenţă şi mă refer la momentul în care discutăm despre modul în care fiecare dintre ei îşi cheltuieşte banii. Unul adună valori materiale pentru a-şi hrăni nevoia de siguranţă într-o lume expusă la nenorociri, cheltuind doar puţin din ce câştigă, eventual investind cu scopul de a câştiga şi mai mult. O astfel de persoană devine sclava muncii şi a banului, care îi apar ca un scop final şi nu mijloace pentru a se bucura pe pământ.  
  
Cât de adevărat este acest lucru: să trăieşti doar pentru a munci, deşi într-un fel sau altul eşti conştient că nu vei trăi la nesfârşit pe pământ. Dar cum este cu a doua persoană? Ce face ea? 
Celălalt cheltuieşte aproape tot ce are, investind şi el valorile materiale, dar oferind şi pentru proiecte caritabile, bucurându-se de ceea ce îi rămâne şi oferindu-şi mici bucurii (excursii, concedii etc.).  El vede în muncă şi în bani un mijloc de a fi fericit în viaţă şi deopotrivă de a împărtăşi cu alţii această fericire. Întrebarea este: cine s-a bucurat mai mult de pe urma a ceea ce a făcut? Cel care a strâns pur şi simplu şi a investit eventual în mod egoist sau cel care a investit, a dăruit şi a cheltuit pentru odihnă şi destindere banii acumulaţi? 
  
Cu alte cuvinte, ce este mai bine să faci în viaţă? Sau de ce să munceşti? Doar pentru a strânge, sau şi pentru a face ca rezultatul muncii să se reflecte în modul în care îl distribui mai departe pentru sine şi pentru ceilalţi? Şi poate chiar pentru Dumnezeu? 
Problema este că societatea modernă ne sileşte să adoptăm un stil de viaţă care ne obligă să muncim fără însă a ne orienta asupra modului în care să ne bucurăm de ceea ce facem. Şi acest lucru este frustrant sau, ca să mă exprim folosind cuvintele lui Solomon, este o deşertăciune. Dar acum mă întorc la un prim aspect al filozofiei vieţii redat prin expresia ,,trăirea clipei". 
  
Nu cumva faceţi referinţă la ceea ce spune Solomon prin cuvintele din versetul 12: ,,Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure şi să trăiască bine în viaţa lor;"? Adică o modalitate de a valorifica fiecare clipă a existenţei pe care o avem în această lume?  
Ba da, şi în plus aş adăuga şi versetul 22: ,,Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se înveselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi după el? ". Solomon trage o concluzie foarte pertinentă: dacă tot eşti supus deşertăciunii şi morţii, o realitate de care nimeni nu poate scăpa, atunci este bine să investeşti fiecare clipă a vieţii tale, lăsând loc şi bucuriei, nu doar trudei. Ştiu mulţi oameni a căror singură grijă este doar aceea de a strânge tot mai mulţi bani. 
  
Dar ştim şi multe cazuri în care oamenii nu doresc decât să se distreze, fără să se gândească la faptul că totuşi trebuie să muncească pentru a câştiga un venit. Cum se poate înţelege o astfel de atitudine? 
De fapt avem două extreme de care trebuie să ne păzim: pe de o parte tendinţa de a deveni dependenţi de muncă, în engleză se spune workaholic, iar pe de altă parte trândăvia şi goana după plăceri, la fel de nocivă prin consecinţe pentru toţi. Solomon vorbeşte împotriva ambelor atitudini, descoperind greşeala unor astfel de practici: prima te frustrează de bucuria vieţii şi cea de a doua te face să sărăceşti şi să fii o povară pentru ceilalţi. Dar în acest capitol, el se adresează celor care lucrează prea mult pentru a se mai bucura de viaţă. 
  
Şi care este propunerea lui? Ce sfat ne dă Solomon nouă, celor ce suntem aşa de înclinaţi să muncim peste măsură? 
El ne spune să ducem o viaţă echilibrată, în care deopotrivă cu câştigarea venitului să nu ne privăm de bucuria de a trăi şi de cheltuirea înţeleaptă a ceea ce am dobândit. Merită remarcat că Solomon nu invocă neapărat norme morale în acest moment, deşi le introduce din loc în loc, ci pleacă de la constatarea că totul este finit, supus morţii şi de aceea este bine să fii înţelept şi echilibrat, fiindcă numai bucurându-te de ceea ce ai poţi oarecum să compensezi faptul că tot ce ai făcut va dispărea într-o zi. Aici nu este vorba despre beţii, chefuri, imoralitate sau alte lucruri vătămătoare, care pe nedrept sunt numite ,,destindere şi plăcere a vieţii", ci de bucuria simplă a lucrătorului care din venitul muncii sale cheltuieşte pentru a se simţi bine în viaţă şi pentru a-i face şi pe ceilalţi fericiţi. 
  
Şi totuşi nici o normă morală în cuvintele lui Solomon? Ce părere aveţi de versetul 13, ,,dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu"? În ce sens este un dar de la Dumnezeu această capacitate de a fi fericit? 
De fapt, Solomon ne trimite la originea adevăratei fericiri, în sensul în care capacitatea de a te bucura de pe urma a ceea ce faci în viaţă vine de la Dumnezeu. Cred că trebuie să exemplific din nou, reluând cele spuse mai sus. Dacă o persoană câştigă doar pentru sine şi pentru satisfacerea plăcerilor sale egoiste, cu siguranţă că va trăi strâmb, fără a fi o binecuvântare pentru nimeni, iar în cele din urmă, nici pentru sine.  
  
Acesta este un stil de viaţă unilateral, în care omul nu mai vede pe nimeni decât pe sine. Cred că este situaţia multor oameni din lumea noastră. Însă care este cea de-a doua variantă? 
Dar dacă, animat de normele morale pe care ni le-a transmis Dumnezeu prin Scriptură, dar şi prin conştiinţă, natură şi bun simţ, un om ştie să pună măsură muncii, îngăduind spaţiu pentru recreaţie, odihnă şi susţinerea celorlalţi, atunci el va ajunge să cunoască o formă a bucuriei care vine de la Dumnezeu. Astfel, el experimenta cea mai aleasă bucurie care vine din recunoştinţa pe care o manifestă faţă de Cel care de fapt i-a împrumutat capacitatea de a munci, de a acţiona şi de a se bucura de lucrurile din această lume. 
  
3.Lucrarea lui Dumnezeu 
  
Am vorbit suficient despre lucrarea omului şi cred că ar fi util să discutăm despre lucrarea lui Dumnezeu. Ce spuneţi despre versetele 10 şi 11: „Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. 11 Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Mai sunt ele de actualitate? Şi la ce s-ar referi acest gând al veşniciei? 
Dacă până acum am vorbit despre deşertăciunea vieţii şi despre faptul că totul se termină în moarte şi distrugere, de data aceasta avem un element pozitiv, care ne îndeamnă să reflectăm la condiţia noastră ca oameni ai acestui pământ. Mai precis, „gândul veşniciei” se află în opoziţie cu realitatea pe care o întâlnim în lume, având percepţia a ceva superior, care dăinuie la nesfârşit. Cu alte cuvinte, există un simţământ că ar mai putea fi şi altceva dincolo de ceea ce vedem şi auzim, de ceea ce trăim în mijlocul deşertăciunii vieţii. Ceva care ne cheamă, ne atrage şi ne fascinează, o promisiune că noi oamenii avem totuşi un destin care nu se poate încheia doar cu cele câteva zeci de ani pe care îi trăim pe pământ. 
Dragi ascultători, vă invităm să vă exprimaţi simţămintele şi opiniile dumneavoastră cu privire la ce înseamnă acest „gând al veşniciei” pus în inima omului de către Dumnezeu. 
  
Vorbim aşadar despre o percepţie a supranaturalului? A unei lumi desăvârşite care nu are sfârşit? Are legătură cumva cu ceea ce învăţăm din planul de mântuire? 
În primul rând, este vorba despre veşnicia lui Dumnezeu pe care o intuim dincolo de lumea naturală, exprimată chiar prin aceasta. De exemplu, imaginea nesfârşită a cerului ne induce ideea infinitului universului şi implicit a Celui care l-a creat. Ordinea în care se înfăţişează stelele pe cer, ritmul de neschimbat al răsăritului şi apusului de soare etc., toate acestea mărturisesc despre un Creator infinit în cunoaştere, putere şi prezenţă. 
  
Cu alte cuvinte, natura dă mărturie despre Cel care a creat-o. Dar de aici cum putem intui că acest gând al veşniciei ne priveşte şi pe noi? 
Dacă Dumnezeu este infinit, atunci El este şi atotputernic. În imaginea desăvârşirii Sale simţim o chemare, o dorinţă arzătoare, un destin de a fi cu El, de a-L cunoaşte pe deplin. Foarte mulţi oameni au prin contemplarea naturii, în care „fiecare lucru este făcut la vremea sa”, percepţia divinului, a sacrului, a supranaturalului. Ar fi bine şi pentru noi să privim mai des către ceruri şi către lucrarea lui Dumnezeu din natură, nemaifiind atât de concentraţi pe lucrarea omului, indiferent cât de impunătoare ar fi. Numai Dumnezeu rămâne, toate celelalte trec. 
  
Mă gândesc acum la versetul 14 „Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El”. Prin urmare, cunoaşterea de Dumnezeu ne este dată pentru a ne conduce la închinare faţă de El?  
Aşa este, o dreaptă cunoaştere a lui Dumnezeu din natură şi viaţa de toate zilele trebuie să ne conducă la închinare. Acesta este scopul ei, fiind un mijloc intuitiv de a vorbi despre El oricărui om. Ideea de temere este totdeauna asociată celei de închinare, de reverenţă sfântă înaintea Celui cărui îi datorăm totul. Ar mai fi de spus că lucrarea Sa este desăvârşită, neavând nevoie a mai fi reluată, aşa cum este lucrarea omului.  
  
Dar cum rămâne cu versetul 15 „Ce este, a mai fost, şi ce va fi, a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut”? Dacă lucrările Sale sunt desăvârşite, de ce trebuie ele să fie repetate?  
Solomon se referă în principal la derularea istoriei pe acest pământ. Urmărind ciclicitatea fenomenelor în natură, el a aplicat acest principiu şi istoriei, astfel că putem vedea cum lucrurile tind să se repete. Este un proverb binecunoscut „istoria se repetă”. Dar în cazul de faţă, este mai degrabă o nevoie ca Dumnezeu să reia pentru om lecţiile pe care acesta nu le-a învăţat aşa cum trebuie. În acelaşi timp, este şi mersul în cerc al celor care nu doresc să-L cunoască pe Dumnezeu. Din păcate, mersul lumii este în cerc, reluând iarăşi şi iarăşi aceleaşi experienţe nefericite. 
  
Şi atunci, nu rămâne altceva decât să spunem împreună cu Solomon în versetul că „Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă.”. Prin urmare, este corect să vorbim despre judecată ca despre o finalizare a lucrărilor lui Dumnezeu în această lume? 
Mai mult ca sigur că judecata este ultimul act în drama ce se desfăşoară pe pământ, marcând trecerea de la temporalitate şi deşertăciune la lumea infinită a lui Dumnezeu. Undeva, această ciclicitate a istoriei se va întrerupe pentru a face loc judecăţii şi instaurării unei ordini veşnice. De fapt merită să citim versetul 18 „Am zis în inima mea că acestea se întâmplă pentru oameni, ca să-i încerce Dumnezeu”.  Vorbim despre o încercare care are drept scop stabilirea celor care Îl caută pe Dumnezeu şi vor să Îl cunoască, dând curs gândului veşniciei, pe care numai omul îl are pe pământ. Iar judecata nu face altceva decât să constate această căutare pentru fiecare om de pe pământ. Aici nu mai este loc pentru deşertăciune, ci este vorba de o realitate obiectivă. 
  
4.Nedreptatea şi deşertăciunea vieţii de pe pământ 
  
Dacă tot vorbim despre judecată, atunci cum putem înţelege versetul 16 „Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rânduit pentru dreptate este răutate”? Poate fi vorba de o inversare a valorilor? 
Cu siguranţă vorbim despre încă o realitate nedreaptă a vieţii din lumea noastră afectată de păcat. În loc să fie bine, răul se manifestă, iar unde ne aşteptăm să fie dreptate, nelegiuirea îşi arată faţa. Cred că aceste lucruri ne sunt mai mult decât familiare din experienţa zilnică, astfel că au ajuns să ni se pară normale. Într-un anume sens, inversarea valorilor pe pământ este de foarte multe ori o regulă şi nu o excepţie. De aceea, se poate trage concluzia imediată că „principiul rău, nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu”, adică nu rămâne decât să te resemnezi în faţa unei realităţi pe care nu o poţi schimba. 
Vă rugăm să ne transmiteţi, dragi ascultători, impresiile dumneavoastră în legătură cu ceea ce spune Solomon că „în locul rânduit pentru dreptate este răutate”. 
  
Dar acest lucru pare demoralizant, chiar să nu mai existe nici o speranţă pentru ceea ce este bun şi drept? Răul să fie cel care conduce lumea noastră? Unde este puterea binelui? 
Dacă nu am avea perspectiva judecăţii divine din ceruri, care se împlineşte şi pe pământ, am putea să spunem că Dumnezeu a abandonat mica noastră lume şi nu avem altă soluţie decât să facem un permanent compromis cu răul. Dar lucrurile nu stau astfel, fiindcă şi pe pământ binele este prezent ori de câte ori oamenii aleg să îl urmeze, respingând căile păcatului. De fapt, viaţa noastră trebuie să fie o continuă luptă împotriva răului, o respingere a ceea ce este nedrept şi nelegiuit, o conformare deplină cu principiile morale enunţate de Dumnezeu prin cele 10 porunci şi nu numai. Cu alte cuvinte, avem de luptat împotriva unei realităţi potrivnice din noi şi din afara noastră. Dar nu este simplu. 
  
Este bună ideea de a nu accepta pasiv răul şi de a te lupta contra lui, dar cum rămâne cu versetul 19 „Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune”. La ce bun să te mai lupţi cu răul, dacă după aceea te duci în ţărână? 
Şi de ce nu să adoptăm filozofia: „Să mâncăm şi să bem că mâine vom muri”? Asemănarea dintre om şi animal este valabilă până la un punct. Cu adevărat, şi unul şi altul au parte de moarte, de care nimeni nu scapă. În consecinţa, toată această luptă contra răului pare a fi un non-sens. Dacă tot suntem asemenea unui abur care apare pentru puţină vreme, după care dispare, atunci ar fi mai bine să nu ne mai preocupe valorile morale, ci doar să ne bucurăm la maximum de plăcerile vieţii, fără să ne mai punem prea multe întrebări. Este o logică în care mulţi oameni trăiesc, fiindcă nu au decât percepţia lucrurilor ce sunt în lume. Dar în măsura în care începem să înţelegem ceva despre existenţa lui Dumnezeu, iar „gândul veşniciei” pe care El l-a pus în noi începe să lucreze, vom avea o cu totul altă perspectivă. 
  
Adică nu vom mai avea aceeaşi soartă cu regnul animal, ca să mă exprim astfel? Sau mai bine zis, mai poate exista o variantă pentru om în afara celei de a muri asemenea celorlalte fiinţe din lume? 
Aş putea spune că nu neapărat faptul că vom muri este problema, ci contează foarte mult modul în care vom trăi în această lume. Accentul trebuie pus nu pe moarte şi pe modul în care vom muri, ci pe viaţă şi pe modul în care trăim. Dacă există Dumnezeu, există şi o judecată, există o viaţă veşnică şi există prin urmare, posibilitatea de a intra şi noi în acea lume. 
  
Şi totuşi, în versetele 20 şi 21 Solomon spune„Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână.  Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ”? Aşadar, totul devine ţărână la final şi într-un fel orice speranţă a dispărut? Unde mai este speranţa făgăduită de Sfintele Scripturi? 
Într-adevăr, deşertăciunea vieţii este vizibilă în primul rând prin faptul că totul dispare, ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată. Un gând deprimant, care îi conduce pe mulţi oameni fie să se dedea cu totul plăcerilor vieţii, fie să cadă în disperare. Totuşi, nu trebuie să rămânem cu această perspectivă sumbră. La urma urmei, „gândul veşniciei” ne-a fost pus în suflet de către Dumnezeu tocmai pentru a ne conduce la convingerea că există o astfel de veşnicie, o lume în care lucrurile nu mor, ci trăiesc veşnic. Şi dacă mai departe Solomon vorbeşte despre judecată, aceasta este iarăşi o indicaţie că există o cale de a trece în acea lume mai bună, fiindcă altfel ce sens ar mai avea această judecată? 
  
Vreţi să spuneţi că există un fel de Evanghelie ascunsă chiar în acest capitol, care aparent vorbeşte doar despre deşertăciune şi moarte? 
Mai mult ca sigur, lucru care se extinde pentru toată cartea Eclesiast. Această Evanghelie este însă ascunsă în „ţarina” cuvântului pe care l-a scris Solomon şi nu apare direct, aşa cum suntem obişnuiţi în alte părţi ale Sfintelor Scripturi. Fiind o carte de înţelepciune, mesajul este încifrat, tainic, disponibil pentru cei care studiază şi meditează cu atenţie la ideile enunţate. Dar aceasta este exact ceea ce noi am făcut în cadrul acestei emisiuni şi sperăm că şi ascultătorii noştri vor lua ca model maniera de studiu pe care am desfăşurat-o cu această ocazie. 
  
Cu alte cuvinte, avem totuşi o Evanghelie în cartea Eclesiast, care ne vorbeşte despre un „gând al veşniciei” şi despre judecată, dincolo de orizontul trecător al lumii noastre. Chiar dacă totul dispare şi toată viaţa omului trece fără a lăsa ceva durabil în urmă, totuşi există Cineva în ceruri care ţine socoteala tuturor lucrurilor şi într-o zi va da verdictul final pentru fiecare dintre noi. Aşadar, există speranţă dincolo de „deşertăciunea deşertăciunilor”, există un Dumnezeu care nu va lăsa să dispară pentru totdeauna pe cei care îşi pun încrederea în El. Şi astfel, vom putea ieşi din orizontul temerilor, îngrijorărilor şi al deprimărilor care ne împresoară pentru a putea vedea mântuirea pe care Părintele nostru ceresc ne-a pregătit-o. 
 
Rugăciune de încheiere
 
În aceste clipe de studiu şi meditaţie profundă asupra cuvintelor Tale, 
  
Venim cu umilinţă şi cu adoraţie înaintea Ta, Părintele nostru ceresc, pentru a-Ţi mulţumi şi a Te lăuda cu toată fiinţa noastră. Într-adevăr, suntem fiinţe muritoare pe faţa acestui pământ supus deşertăciunii din cauza păcatului, până acolo încât totul pare a fi doar o umbră, o trecere către nefiinţă a întregii lumi. Cu toate acestea, Evanghelia Ta este prezentă  asemenea unui izvor care vine din adâncime şi care ajunge în cele din urmă la suprafaţă, pentru a ne da viaţă. 
  
Prin cartea Eclesiast, ne-ai înfăţişat soarta celor care trăiesc doar pentru lumea aceasta, a celor care nu văd dincolo de aparenţa lucrurilor ce ne înconjoară. Dar deopotrivă, Tu ne-ai deschis perspectiva veşniciei, a acelui gând tainic, ascuns, pe care l-ai pus în noi şi prin care Tu ne vorbeşti, chemându-ne către o lume mai bună. Te rugăm, să faci ca acest gând să crească în noi, să se dezvolte, să cuprindă întreaga noastră viaţă. 
  
Avem convingerea că astfel, Judecata pe care o desfăşori Tu în ceruri, va fi o veste bună pentru noi, fiindcă dacă Tu lucrezi în noi, cine va fi împotriva noastră? Dacă imaginea Ta sfântă, divină, prinde chip în omul dinăuntru, atunci în ce fel puterea morţii ne va putea ţine captivi pentru totdeauna în deşertăciune şi nefiinţă? Tu ne-ai pus înainte o speranţă sigură, o ancoră pentru sufletul nostru prin care ne făgăduieşti viaţa veşnică. Realizează Tu pe deplin mântuirea noastră aici şi acum, pentru ca în ziua aceea, la final de judecată să fim cu toţii în ceruri alături de Tine şi să ne bucurăm de o viaţă fără de sfârşit. În Numele Fiului Tău preaiubit Ţi-am cerut toate acestea, cu smerenie adâncă, dar şi cu bucurie. Fii lăudat în veci! Amin. 
  
  
Referinţă Bibliografică:
Toate isi au vremea lor / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 285, Anul I, 12 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!