Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Theodor Codreanu         Publicat în: Ediţia nr. 936 din 24 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

Theodor CODREANU - „REVELAŢII” ŞI FRONDĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Literatura română postdecembristă e un teritoriu ciudat, împărţit pe feude (germinate încă din perioada comunistă), de care populaţia şi guvernele, în ansamblu, par să nu mai aibă nevoie. Dacă ceva „zgomot” de fond mai fac actorii, maneliştii sau regizorii de film, literatura a intrat într-un anonimat durabil, din care mai ies anumite grupuri care şi-au creat aura „elitismului” fiindcă, bunăoară, l-au susţinut politic şi ideologic pe un politician viclean, supra¬dimensionat, atâta vreme cât s-au înfruptat binişor, în tăcere, din fondurile ICR, deveniţi gălăgioşi acum că sunt „persecutaţi” şi nerecunoscuţi ca vedete la o manifestare a cărţii de la Paris, preferat în locul lor fiind Nicolae Breban, cu adevărat unul dintre cei mai mari scriitori români şi europeni, dacă îl comparăm cu firavul eseism şi textualism al răsfăţaţilor zilei. În rest, tăcere, spre a nu deranja măreaţa făurire a capitalismului românesc de „cumetrie”. Pe bună dreptate, Adrian Alui Gheorghe observa, recent: „Dacă mâine nici un scriitor român contemporan nu ar mai accepta să publice în România, sunt convins că nicio instituţie a statului nu ar tresări, nu s-ar impacienta. Poate că faptul ar trece chiar neobservat. Pentru că scriitorii nu sunt mineri sau lucrători la metrou.”  
 
Cu atât mai mult nu sunt observaţi „scriitorii de provincie”. Unul dintre ei este şi Ion Iancu Vale, poet care se încăpăţânează să nu scrie precum colegii săi postmodernişti, preţuit, pentru asta, de câţiva scriitori de primă linie, precum Constanţa Buzea (1986), Mircea Horia Simionescu şi Cezar Ivănescu (1997), opiniile critice ale acestora fiind reţinute de autor ca parte finală la noul său volum intitulat Revelaţii. Poeme şi poezii din deasupra şi din dedesubt, texte scoase din sertar de dinainte şi de după 1989.  
 
E un spirit de frondă în poemele lui Ion Iancu Vale, dacă ne raportăm la postmodernismul generaţiei sale, deşi acest spirit nu contravine modernităţii de fond a scriiturii, mai apropiată de ceea ce numim astăzi transmodernism. Mircea Horia Simionescu a observat tonul frust, caustic, iconoclast şi chiar „anarhist” al scriiturii lui Ion Iancu Vale, aşezându-l în tradiţia Aron Cotruş, Octavian Goga, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, iar, temperamental, apropiindu-l de Esenin, capabil să-şi contureze o mitologie personală. Cu astfel de texte evocând generaţia „furioşilor” anglo-saxoni în variantă românească, poetul nu avea şanse să treacă de cenzura comunistă decât cu mare greutate. Iată de ce el îşi poate construi, astăzi, cărţile din material de sertar, ceea ce puţini o mai pot face.  
 
Ne aflăm în faţa unei construcţii din poeme de natură diferită, dacă nu contrastantă: poeme ample, în vers liber, viguroase expresiv, dominante în prima parte, stau alături de texte concentrate, aparent „senine”, multe cantabile în vers clasic şi în prozodie folclorică. Deşi inegală ca valoare expresivă, cartea lui Ion Iancu Vale atestă un poet de excepţie, diagnostic pus încă de Cezar Ivănescu, în 1997. Şi mai mult de atât – original.  
 
Concepţia despre poet şi poezie este una modernă, artistul fiind văzut ca mântuitor al fiinţei umane căzute sub vremuri apocaliptice, de Kali Yuga. Cu alte cuvinte, poezia împrumută valenţele salvatoare ale creştinismului ameninţat de tara secularismului modern. Ironia se-ndreaptă către poetica postmodernistă care se leapădă de literatura clasică şi modernă, cool fiind să scrii „poezie” fiziologică, fără urmă de pudoare, cu scârne de mahala, încât „transfrontalierii” n-au făcut decât să înlocuiască lozinca lui Marx şi Engels „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” cu o alta: „Poeţi din toate mahalalele, uniţi-vă, căci «nepoezia e cu voi»” (Noua condiţie a poeziei). De aceea, adevăratul poet rămâne un Don Quijote, luptătorul cu morile de vânt, singurul „foarte realist” între atâţia impostori „realişti”, care pretind a scrie o „poezie a concretului” (Don Quijote, iarăşi). Adevărata poezie e aceea care ne apropie de Iisus Hristos (Percepere metafizică), cel „ca niciodată mai hulit şi-nsângerat” (Aşteptarea lui Hristos), Poetul fiind „coloana spirituală, fără sfârşit, care leagă cerul de pământ” (Picătura de sânge a lui Dumnezeu). Asemenea reflecţii ar putea lesne să cadă în banalitate „gnostică”, numai că maestru îi este kynicul între cinicii moderni (a se vedea distincţia lui Peter Sloterdijk din Critica raţiunii cinice), Emil Cioran, perceput ca marele discipol eminescian, întru adevăr. Ion Iancu Vale contemplă fotografia în alb-negru a lui Cioran precum Dionis fotografia tatălui său din perete, la modul arheic: „privesc fizionomia puternic brăzdată/ de ţăran şi nobil român/ şi mă întreb de fiecare dată, tot/ mai nedumerit şi mai uimit/ «de unde oare atâta durere la un astfel de om,/ hărăzit de Creator, cultivat şi instruit,/ la acest fiu de protopop şi nepot de baron»” (Privind la fotografia lui Emil Cioran). În acest chip, nu e batjocură, cum cred cititorii superficiali ai marelui „cinic”, ci însuşi destinul neamului său.  
 
Paleta imaginarului poetic al lui Ion Iancu Vale este largă, în tonuri contrastante. Caută, de exemplu, pe urmele lui Nichita Stănescu, dar la modul ironic, noduri şi semne. Un poem este dedicat nodului, pornind de la zicala a căuta nod în papură: „La papura verde – unitate pentru desfacerea şi valorificarea produselor locale”. Aici se vând „noduri” de toate culorile. Numai că un cumpărător cere noduri gordiene, pe care vânzătoarea durdulie nu le are. Se produce un adevărat scandal în care intervine şi un sergent aflat în rond şi căruia vânzătoarea i se plânge, bineînţeles, cu un nod în gât. Sergentul îl acuză pe insolitul cumpărător că este căutător de nod în papură, invitându-l la post ca să-l sature de noduri. (La papura verde). Procedeul este facil, desigur, dar intră în jocul postmodernist al parodicului.  
 
Textele în care excelează Ion Iancu Vale sunt de largă respiraţie lirico-epico-dramatică, de esenţă onirică, dar încifrând situaţii existenţiale grave (Urmărirea, Dialog redus, Triplu proces de conştiinţă, Năprasnica fobie a lui Policarp Resteu ş.a.). O „disertaţie” a unui crainic la radio despre microbi îl enervează pe Policarp Resteu, care închide aparatul, dându-i şi un şut. Problema e că „microbii” încep să-l obsedeze ca în proza lui Edgar Poe despre „găuri”, tradusă de Eminescu în 1888 sub titlul Hai cu toţii, fraţi iubiţi. Microbofobia devine obsesie: „O, Doamne totul este incert, murdar, infectat ... / ce să mă fac ce să mă fac, Doamne”. Halucinaţia ia forme uriaşe, încât Policarp Resteu sfârşeşte luat într-o ambulanţă către ospiciu.  
 
Măsura originalităţii lui Ion Iancu Vale în poemele de largă respiraţie se găseşte în Duminica muntelui şi în Povestea celestului zbor a lui Lasămăverde şi a nepotului său, Iarel. Aici, expresivitatea transcende parodicul absurd şi oniric creând o mitologie personală, cu puternice ingerinţe ale matricei geografice şi spirituale de pe tărâmurile copilăriei de la Pietroşiţa. Moartea tânărului nelumit Ion Lasămăverde poate fi şi o reinterpretare a mitului mioritic. De astă dată e vorba de un flăcău voinic, un soi de rebel al satului, mort în „verdeaţa” vârstei. Acum stătea senin pe catafalc, cu un surâs ironic în colţul buzelor. Pasajele cu scene de la priveghi sunt remarcabile prin umor. Nepotul răposatului, Iarel, observă însă un fapt ciudat: florile de pe pieptul lui Ion dispar strivite între dinţi una câte una. Ai casei şi ceilalţi care spun poveşti şi cinstesc rachiu la îndemnul bătrânului sunt stupefiaţi, dar păstrează tăcere în sat pentru a nu fi luaţi peste picior, convinşi că sunt pradă unei iluzii. Vine ziua înmormântării, cu tot arsenalul de obiceiuri pentru mortul nelumit. Numai că la intrarea în curtea bisericii se produce o neaşteptată năvală a unui cârd de cerbi, zburând pe lângă sicriul lui Ion. Acesta se trezeşte, adresându-se lui Iarel: „Ia biciul Iarel şi mână boii să zburăm, / iar voi fraţilor aşteptaţi-mă acasă că mă întorc să prăznuim”. Scena se transformă într-o alergare cosmică. Acest Car Mare pământesc devine Carul Mic de pe cer, introducându-ne în nunta cosmică a Mioriţei, varianta insolită, tragi-bufă a lui Ion Iancu Vale: „Iarel smulse biciul din mâna buharului şi chiuind făcu boii să se urnească/ animalele îşi îndoiră picioarele,/ îşi ridicară capetele puternice şi se înălţară spre cer,/ trăgând după ele carul în care Ion şi Iarel păreau nişte zei/ nu se mai auzea nici dangătele clopotelor,/ nici cântecul popilor, nici suspinele oamenilor./ se aşternu o tăcere cu adevărat mormântală/ toată suflarea amuţise încremenită privind carul/ ce se făcea din ce în ce mai mic, din ce în ce mai mic ... /”  
 
Cei din cortegiu se adună acasă, unde îi aşteptau mesele praznicului. Transmutaţia se produce: ceremonialul înmormântării se transformă în nuntă pământească aprinsă de cea cosmică. Ion şi Iarel se întorc şi petrecerea începe, cu participarea vioristului tuciuriu Ghiţă Şapteluni, a zdrahonului Viţă Măgădău, pe care sătenii nu-l invitau la nunţi, fiindcă descindea din uriaşii Flămânzilă şi Setilă. Nu lipseşte Brică Belea, hoţul de porţi, care ungea cu păcură banca din faţa porţii spre blestemul suratelor lipsite de locul bârfelor. O întreagă faună mehenghe a satului e prezentă la „nunta” lui Ion, ca într-o epopee bufă. Petrecerea ia proporţii sardanapalice care îl alertează până şi pe şeful de post. Autoritar, şeful de post îi porunceşte lui Ion să înceteze spectacolul, însă acesta îl ameninţă că o să-l ia în căruţă la întoarcerea în cer. În cele din urmă, petrecăreţii adorm. Ion şi Iarel se trezesc primii: „Iarel văzu un fluture roşu zburând deasupra lor / în cercuri din ce în ce mai mici. / Ion încercă să-l prindă cu mâna, dar rată / şi, sculându-se, porni în fugă după fluture, izbindu-se şi sărind peste obiectele împrăştiate prin curte”. Fluturele intră în odaia unde fusese coşciugul cu trei zile în urmă. Cum Ion nu mai apare, Iarel şi ceilalţi încep să-l caute, găsindu-l întins pe masă, cu mâinile pe piept, având între buze o aripă roşie de fluture. O nouă farsă? se întreabă toţi. Apoi, obosiţi, „nuntaşii”pleacă, lăsându-l pe Iarel să-l păzească. Dar când se întorc părinţii şi fraţii, nu mai găsesc pe nimeni în casă. Cei doi zburaseră pentru totdeauna în cer.  
 
Un comentariu aparte ar merita textele „clasice”, care aduc o atmosferă a delicateţii, bucuriei sau suferinţei şi revoltei. Multe se vor meditaţii, riscând o anume uscăciune „reflexivă”, altele oferă sonuri de cantabilitate firească, expresivă. Imaginea poetului damnat reface răstignirea: „Neîmpăcat mă caut, trist/ Spre soare încă mai privesc/ Un singur frate am, pe Christ/ Şi deci m-autorăstignesc” (Autorăstignirea). Eteroclite, din acest punct de vedere, Revelaţiile lui Ion Iancu Vale aduc o notă distinctă în peisajul liricii contemporane, atestând, în poemele de amplu răsuflu, un poet care nu şi-a spus ultimul cuvânt.  
 
Theodor CODREANU  
Târgovişte – Huşi  
2013  
 
-----------------------------------------------  
 
Iancu C. Ion, alias ION IANCU VALE, s-a născut la 2 mai 1947, în comuna Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa. Cursurile şcolii elementare în comuna natală, continuate în Sinaia, Fieni, Braşov şi Bucureşti. A practicat mai multe profesii şi activităţi precum: strungar, lăcătuş, muncitor forestier, mic funcţionar, fotograf, geolog, ziarist, animator cultural... Ion Iancu Vale este ceea ce se cheamă, prin excelenţă, un autodidact, fiind un cititor înrăit şi un neobosit peregrin având deviza: „O clipă de răgaz două, trei pagini”. El a colindat ţara, dar şi meleaguri străine, contactând şi având relaţii cu oameni din diverse categorii sociale şi cu felurite îndeletniciri, fapt ce-i conferă o bogată cunoaştere şi experienţă de viaţă. Ca jurnalist, a fost redactor la „Jurnal de Târgovişte” (1993), „Legea lui Ţepeş” (1994), „Jurnal de Dâmboviţa” (1994-1996), „Realitatea Dâmboviţeană” (1996-1999). A mai colaborat sporadic la „România liberă”, „Oglinda”, „Libertatea”, „Litere”... Este fondator al publicaţiilor de informaţie „Obiectiv de Dâmboviţa” (redactor-şef, 1999-2002), „Informaţia Zarandului” (redactor-şef, Ineu, 2000-2002), „Singur” (redactor-şef, Bucureşti, 2001-2002) precum şi redactor-şef al săptămânalului naţional de investigaţie „Justiţiarul” (2002-2006). A creat câteva edituri efemere, iar din anul 2007 este director fondator al revistei de cultură „Climate literare”, înfiinţată la Târgovişte, şi care continuă să apară şi în momentul de faţă. Ca poet, născut şi nu făcut, a debutat în revista studenţească „Amfiteatru” (1986), colaborând în continuare la revistele importante ale vremii. După 1989, publică în numeroase alte reviste de literatură şi cultură din ţară şi din străinătate. Debutul în volum are loc în anul 1998 cu cartea de poezie „Lupii la mare”, apărută la Editura „Realitatea Dâmboviţeană”. A publicat, în continuare, cărţile de poezie „Înger sechestrat” (Editura Sfinx 2000, Târgovişte, 2004) şi „Soldat în războiul final” (Editura Macarie, Târgovişte, 2006). Este membru fondator al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Theodor CODREANU - „REVELAŢII” ŞI FRONDĂ / Theodor Codreanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 936, Anul III, 24 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Theodor Codreanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Theodor Codreanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!