Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Versuri > Ipostaze > Mobil |   


Autor: Nicoleta Milea         Publicat în: Ediţia nr. 1143 din 16 februarie 2014        Toate Articolele Autorului

TESTAMENT ÎN ALFABETUL TĂCERII

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
RADIOGRAFII LIRICE
„Testament în Alfabetul Tăcerii” de Theodor RĂPAN , Tipo Moldova,
Opera Omnia, Poezia contemporană, Iaşi, 2013
„O, realitate ireală, dacă mâinile mele te-ar strânge la piept,
nu-i aşa că întregul cuprins al firii ar tresări într-o lacrimă?
Nu-i aşa că mâinile mele te-ar sugruma de Cântec, ca apoi,
să mă plâng în Tăcerea de mine Adâncului?”
(Theodor Răpan)
Întrebări, mirări, tăceri sunt tot atâtea forme ale rostirii, câte pot pătrunde în acel ton fonic afectiv pe care-l întrupează gândul omului.
Consecvent crezului său de-o viaţă, prin Cuvânt, poetul face pururi dovada propriei sale identităţi. Dobândind această proprietate, se regăseşte pe sine însuşi, dăruindu-ni-se!
Theodor Răpan este unul dintre ei!
El face parte din categoria atipică de poeţi, pentru care poeticitatea este un mod de a trăi, iar singura transcendenţă supravieţuitoare se identifică cu Poezia.
Îmi vine în minte o reflexie a lui Novalis: „Locul sufletului se află acolo unde lumea dinăuntru şi lumea din afară se ating.”
Nu-i greu să descoperi (dacă ai disponibilitatea şi vrei), ceea ce, uneori, logicii i se pare imposibil: că aflarea-de-sine a poetului e în starea creaţiei lui.
Optzecist, după vârstă, Theodor Răpan a debutat publicistic în 1970, în ziarul Teleormanul literar, cu poezia „Euforie”, iar editorial, în 1975, cu ciclul de poeme „Hohotul apelor”, în „Caietul debutanţilor”, Editura „Albatros”.
Aşa începe să dea lucrului, aparent comun, un sens înalt, încrederii răbdătoare o altă înfăţişare a visului tăinuit al daimonului, devenind eul propriului eu.
De aici şi până la „Testament în Alfabetul Tăcerii”, antologie de autor (1975 – 2013), apărută în 2013 la Editura Tipo Moldova, Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, totul prinde contur sub ochiul şi spiritul poetului,
Atunci când şi-a intitulat antologia „Testament în Alfabetul Tăcerii”, autorul ei, credem, că a pornit nu numai de la „nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii” - cum, la un moment dat, George Călinescu definea poezia – sau de la mărturisirea trăirii provocată de întâlnirea în cuvânt cu un „Prieten”, ce i-a fost model: ,,Lacrimi de busuioc înflorit, de vară în pârg şi chiciură noaptea! Chihlimbar şi tămâie rănită. Pe sub porţile Raiului, îţi trimit crizanteme. Lăcrimează împăturită, scrisoarea ta. Te vestesc cu alaiul întreg al vorbirii mele: a sosit, a sosit Pessoa, a sosit, în sfârşit, Primăvara”, ci şi de la percepţia cititorului citind-o, dincolo de plăcerea lecturii: ,,Cu lacrimile ploii vestească-mă lăcusta, c-am urgisit psaltirea şi fiinţa, iar din adâncul slovei adormite n-a mai rămas durută, imberba mătrăgună, ucisă, nici căinţa ... ” (N.B. Da, ai dreptate, Prietene: „A simţi înseamnă a nu fi atent!”).
Acest florilegiu grupeză, în spaţiul celor 735 de pagini, poeme în selecţia autorului, din cele 17 cărţi publicate până acum: HOHOTUL APELOR (1975), PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI (1986), AŞA CUM SUNT (1989), HOTARUL DE FOC (1991), LA UMBRA CUVÂNTULUI (1995), SCHIMBAREA LA FAŢĂ (2001), TAURUL LUI FALARIS – MĂRTURISITORUL – Jurnal de poet (2003), MUZEUL DE PĂSTRĂVI – Scrisori din lazaret (2004), POŞTALIONUL DE SEARĂ – File din jurnalul unui heruvim (2005), DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet (2009), DANSUL INOROGULUI – ELOGIUL MELANHOLIEI (2010), EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI – Jurnal de poet (2010), EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET (2011), EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII (2011), EVANGHELIA APOCALIPSEI – EPIFANII (2012), FIIND 365 + 1 Iconosonete (2013).
Motto-ul, din Nichita Stănescu: „Ce fac eu nu se vede!”, ne introduce în universul mirific al cărţii, singura care, în concepţia artistului, consfinţeşte „dreptul divin la pasiune”, particularizându-l între făpturile dumnezeirii.
Deşi este o metaforă, rostirea nichitiană exprimă sintetic viziunea lui Theodor Răpan asupra creaţiei: profundă, înaltă, pură, în stare să depăşească efemerul şi să pătrundă în eternitate, o cale de împlinire a dorului de absolut al omului, un spirit însetat de infinit, o modalitate de cunoaştere şi autocunoaştere, care generează o permanentă luptă interioară, trăiri contradictorii care mistuie omul, dar îl şi purifică, înălţându-l.
Poetul şi poezia, acestea sunt cele două jumătăţi care se caută până îşi găseşte fiecare perechea, semn al întregului: „Acuză-mă! Sunt vinovatul care/ Îşi rupe-n Piaţa Mare legământul/ Ce mi-l sorti, amar, deznodământul:/ Te mai iubesc? Trăiesc sau mi se pare?// Pornirilor tu dă-le dezlegare,/ Slujindu-te, am devenit înfrântul!/ Cuprins de frică, iată, mi-e descântul,/ Regina mea, te rog, aştept cruţare!// Să fug, n-am unde! Numai el, Psalmistul, / Neîmpăcat stinse focul Gheenei,/ În timp ce eu rămân, pe veci, copistul!// Oglinda, spartă, îmi ascunde plânsul,/ Aud din larg, e cântecul sirenei:/ Venit-a vremea să începem strânsul!” (Sonetul CCLXXXVIII).
Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Răpan relevă ipostaza inedită a limbii române, reinventând o nouă şi originală gramatică a poeziei.
Această antologie de autor este, de fapt, o realizare unitară a diversităţii cărţilor lui, prin care „unul este în toate şi toate sunt în unul.”
Urmărindu-i parcursul literar, distingem patru etape în evoluţia sa lirică.
Prima etapă este marcată de cele şase volume publicate între 1975 şi 2001.
Poezia începuturilor stă sub semnul clasicismului/ tradiţionalismului, dar ne dă şansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt: „N-am ştiut că-n mine cineva/ are puterea pe sare şi vânt/ să ridice lumina-n descânt/ şi apoi din apa cea tare să bea...// Cineva mă pândea ... Mă pândea/ cu otravă spre ierburi răsfrânt.../ N-am ştiut că-n mine cineva/ are puterea pe sare şi vânt/ să-şi clădească un frâu pentru şa,/ temei pentru acelaşi veşmânt,/ eram prea aproape şi, vai, de abia/ se zărea prefăcut în Cuvânt.../ N-am ştiut că-n mine cineva...” (N-am ştiut).
Încă din această perioadă identificăm temele şi motivele creaţiei, dar şi complexitatea stărilor existenţiale, de la clipa de fascinaţie până la tristeţea metafizică.
Remarcăm în construcţia poemelor prospeţimea expresiei, cultivarea metaforei, a versului insolit, reflexiv, care cucereşte gustul cititorului: „Adevărul Poeziei nu-l ştie/ decât somnul ei/ neîncărunţit./ Eu cânt, plâng/ şi râd deopotrivă./ Şi totuşi, speranţa voastră e-n mine:/ nu vă înşelaţi!/ Am atâtea victorii/ încât să vă pot tulbura de Cântec/ sfiindu-vă!” (Somn în oglindă).
Cea de-a doua etapă distinctă a creaţiei lui Theodor Răpan cuprinde următoatrele patru cărţi inedite, în care experimentează noi forme/formule literare: Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004), Poştalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tăcere – Jurnal de poet (2009).
Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003) este o „carte de învăţătură”, în care temele fundamentale corespund stărilor divine: credinţa, Dumnezeu, adevărul, binele, frumosul, poezia şi poetul, mărturisirea de sine.
Reactualizarea mitului, Taurul lui Falaris este „o carte trăită. Durută. E o parte din viaţa mea!” - mărturiseşte autorul - o carte pe măsura înălţimii gândurilor însoţitorilor – Sőren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran - adevăraţii „provocatori” ai reflexelor: „Dacă vrei să mă vezi, nu trebuie să mă priveşti. Dacă vrei să mă înţelegi, nu trebuie să mă cunoşti. În rest, e dreptul meu la tăcere.”
Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004) este un „epistolar al însingurării”, o carte în care metafora îşi sacralizează drumul spre desăvârşire: „Pe sub chiparoşii deznădejdii, viaţă, spune-mi, în piept ce m-apasă?”
Cele douăzeci de poeme în proză cultivă rostiri şi tăceri presărate cu îngândurări, incertitudini, bucurii, amăgiri, ispite, penitenţe, ispăşiri, melanholii, imagerii, toate respirând esenţa „Frumosului.”
Aflăm din Istoria adevărată, după Lucian din Samosata, că „aici, la ceas sorocit, gândurile poeţilor se întrupează în peşti înveşmântaţi cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiţi prin oglinda fără de sfârşit a timpului, să amintească oamenilor, cu strălucirea lor, de adevărata bucurie a firii.”
Asumându-şi ipostaza Creatorului, logosul său devine un mecanism semantic fundamental într-un monolog adresat: ,,- Aflaţi, bogăţia inimii mele este Cuvântul! Apoi fapta! Şi tu, Poezie! Mi s-a dat mai mult să spun decât să zidesc, dar aceste turnuri ale cetăţii sub verbul meu prins-au contur!”
Este doar una dintre multiplele posturi în care poetul se prezintă şi se re-prezintă.
Poştalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005) continuă tripticul poematic, încredinţând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirică, trăiri complexe, de la şovăieli şi înfrângeri, aşteptări şi îndurerări, chemări şi speranţe, până la biruinţele frumosului fără egal: ,,Cuvântul prin care voi (re)naşte nu are glas! Are doar simţire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai rămas!...”
Scrisoare în contumacie, cu dedicaţia: lui Damian Petrescu, viscolit de persiile Dorului! este un cutremurător poem adresat graficianului Damian Petrescu, cel care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, „starostele de Paris” şi care a făcut din şapte cărti ale poetului Theodor Răpan autentice albume de artă, prin operele grafice care însoţesc poemele: ,,Dragă Damian! Viaţa? Apocalipsă a Apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneşte! Ce ne-nfioară, doar Moartea zideşte! Păsările tale, reptile nebune, îmi sluţesc aşternutul! Inima, în galop pe străzile de purpură crudă, căluş, hăituit noaptea în somn. Deliormanul? Să suspine! La Courneuve? Nu mă ştie!...”
Poştalionul de seară este o carte a întrebărilor şi a mirărilor, a clipei şi a veşniciei, a dorului nesfârşit de Om şi Dumnezeu, o carte a meditaţiei, căci reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Şi răsăritul soarelui se face că nechează! De-atâta vis, nici visul nu crede că mă voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate să rămână eternă lumina...”
Dincolo de tăcere – Jurnal de poet (2009), prin cele 55 de poeme cu structură de psalmi şi accente pasionale de Cântarea Cântărilor, dezvoltă trei coordonate fundamentale, timpul, viaţa, tăcerea, care-şi schimbă mereu poziţia şi sensul: timpul devine viaţă, viaţa devine tăcere, tăcerea se contopeşte, misterios, cu timpul. Dar undeva, într-un spaţiu ideal şi himeric, poetul se lasă devorat de umbra propriei tăceri: „Poeţi de după mine, veniţi de luaţi ispită!”
Fiecare vocabulă vibrează de o armonie interioară izvorâtă din preaplinul poeziei.
O altfel de încercare a firii de Poet, după cum însuşi autorul mărturiseşte, este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), întru inima sa, cea mult simţitoare şi bolnavă de Cântec!
Omul şi dublul său, iată, o posibilă înţelegere a subtextului cărţii, motiv care depăşeşte graniţa realului, pentru a deveni principiu existenţial. Noutatea rezidă în inventica „basmului în dublet”, reflectând prin aceasta o formă de nostalgie imanentă a tuturor însuşirilor ce se recompun în conceptul arhetipal.
Ineditul expresiei se bucură de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza lirică răpaniană o cultivă, subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentaţiei de a şti tot ce gândeşte lumea? Ce poate fi mai atrăgător decât să fii stăpân pe gândurile oamenilor?”
A treia etapă a creaţiei lui Theodor Răpan este ilustrată de ciclul celor patru Evanghelii lirice: a Inimii (2010), a Cerului (2011), a Tăcerii (2011), a Apocalipsei (2012). Titlurile sunt elocvente în contextul trăirii stării umane fundamentale: Iubirea, potrivit căreia sensurile vieţii şi ale morţii sunt redimensionate.
În Evanghelia Inimii poetul îşi imaginează trecerea prin cele patru anotimpuri: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia, Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecărui anotimp liric îi sunt consacrate 33 de poeme, cifră corespuzătoare unui cod ocult,cunoscut de iniţiaţii lumii.
Cartea sondează abisul omenescului, aşteptările, regretul, încrederea şi neîncrederea, devenirea paşilor încărunţiţi, într-un cuvânt, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte! „Etern călător pe o boabă de rouă minunea se-ntâmplă: mor amintirile, umbra cuvintelor niciodată. Aum!”
În Evanghelia Cerului harul şi cultura literară i-au permis poetului Theodor Răpan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „aleşi”, replica sa pornind din sufletul lor către Poet şi de la Poet către Cititor.
Universul tematic, modalităţile de expresie şi formulule prozodice ale acestui volum relevă din plin o înnoire a formelor poetice cultivate aici! Această „Evanghelie” excelează prin tehnica dialogică. Surprinde aici uşurinţa cu care operează inserţiile, stabilind o reală conexiune ce este resimţită atât la nivel emoţional, cât şi intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocările unor poeme originale, sublime.
Prin „poeţii zodiilor” se arată pe sine şi invers, prin sine îi arată pe ei, în poeme de un ritual solemn!
Manifest al respectului, al recunoştinţei şi al iubirii faţă de poeţii selectaţi şi incluşi în acest volum, care este, deopotrivă, şi o veritabilă crestomaţie din lirica universală, constructul lui Theodor Răpan devine ecoul propriei arte, a Poesiei: „Eu sunt Întrebătorul. Ca un „bivol în mlaştinile Universului” îmi pândesc zorii. Mi-e frică să ajung „un centaur siluind arborii poemului”, mi-e frică să urc scara Supremei Judecăţi. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, „fiecare dimineaţă e o rufă roşie la orizont”. În teaca baionetei mele s-a furişat un vers sălbatic. El mă priveşte cu îndurare şi aşteaptă să-l agăţ în ştreangul singurătăţii lui. Vai, lumea aplaudă! Scâncetul i-l aud din depărtare, cu silabele atârnându-i pe gură ca nişte lampadare vorbitoare.” (Replică la Gellu Naum).
Evanghelia Cerului – Zodii de poet, carte singulară de lectură şi compoziţie, concepută într-o manieră originală de poetul Theodor Răpan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care îl numim REFLINTEXT (reflex literar intertextual), o formă de introspecţie a sinelui, în care privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice, dobândesc noi valenţe estetice.
Cea de-a treia Evanghelie, a Tăcerii, vine cu un alt tip de discurs, la baza căruia stă sublimarea stării.
Complex şi polifonic, Poetul îşi raportează Tăcerile la propria-i creaţie.
În fapt, Evanghelia Tăcerii este şi o antologie de autor, pentru că mottourile, dedicate exclusiv Tăcerii, îi aparţin în totalitate lui Theodor Răpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din volumele publicate anterior şi exprimă devenirea cea întru „fiinţă” a poeticii autoreflectării. Autoreflexe am numit poemele acestei „Evanghelii” care dau răspuns la întrebarea: – Cine este Cel care propune cititorului Tăcerea Poeziei sau Poezia Tăcerii, în căutarea sinelui?
Fiecare poem este construit după un plan riguros, căci arta nu este numai inspiraţie, ci şi „meşteşug”. În autoreflexele răpaniene se suprapun două planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea atemporală, rece, a Universului, „În Câmpie, pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toţi guzganii. Numai catargele inimii – anii – se-adună-ntre aripi mereu ... ” şi altul, al trăirii pasionale, al arderii vitaliste, „Visul ţărânii Tăcere rămână, sunet pur între abscisele uitării, jugul tandru al desperecherii cum să-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fără să vreau vorbele-mi răsar la fereastră, de pe buzele necuprinsului, iată, mă zboară o pasăre-albastră ... ”
Evanghelia Tăcerii este o carte rară, despre trăirea intensă a sentimentului „rostirii nerostite”, în care marile teme ale creaţiei nu sunt ca o sumă a universului răpanian, ci ca o suprapunere şi simultaneitate a unui ritm circular, a relaţiei Poetului cu opera sa.
Ciclul Evangheliilor lirice îl încheie Evanghelia Apocalipsei, în fond Apocalipsa Poetului-Mag!
Poetul, ca nimeni altul, a simţit decadenţa prezentului. El, truditorul Cuvântului, veghează ca Poezia să nu cadă în capcana desfrânării.
Ei, Poeziei, ca armă a salvării sufletului, îi dedică această Apocalipsă, dar şi Limbii Române!
Evanghelia Apocalipsei are o arhitectură inedită, la fel cum este şi conceptul pe care ea se bazează, integrator, polifonic.
Versetele Apocalipsei biblice – devenite aici mottouri – ne introduc într-o atmosferă de totală reînnoire a artei literare.
Astfel, Theodor Răpan face din conceptul de Poezie principiul suprem al creaţiei sale, însoţindu-l reflecţia profundă, căci obiectul ei este nemurirea vieţii afective, a sensibilităţii şi rafinamentului său intelectual.
În setea de divin, de absolut, un topos concret se particularizează, acela al naşterii Poetului.
Prin tehnica juxtapunerii, ca procedeu literar, poetul construieşte în jurul fiecărui element al universului liric paranteze spre labirintul limbajului, în comunicarea cu Nemărginirea. Fascinante prin complexitate, adevăr şi frumuseţe, ele potenţează trăirile – imperfecţiuni ale suferinţei – dar care îl ajută să treacă punţile până la suprema formă de existenţă: Poezia!
Evanghelia Apocalipsei – Epifanii împlineşte cele două arii semantice, una religioasă, în fapt numai pretextul, cealaltă, laică, fundamentală, un autentic Manifest întru sănătatea Poeziei şi a Limbii Române.
Remarcăm aici capacitatea autorului de a ordona, prin estetica Poeticii, haosul care ameninţă necontenit creaţia.
Din Babelul contemporan nu ne putem salva decât prin cultivarea Frumosului „întru nemurirea Cuvântului, a Poeziei şi a Limbii Române!”. Acesta este Crezul celui care, nu numai prin Evanghelia Apocalipsei, ci prin întregul ciclu realizează, de fapt, „Evanghelizarea Poeziei”.
Ultima carte a poetului Theodor Răpan – FIIND - 365 + 1 Iconosonete, tramsmite o simţire unică, specială, căci catharsis-ul său, deopotrivă, labirintic şi somptuos, incitant şi metaforic, voluptuos şi magic, este generator şi re-generator al unor stări pe care doar marii poeţi ar mai putea să le provoace.
Lirică prin excelenţă, bogată în universul tematic, concesivă în idiosincraziile ei, cartea lui Theodor Răpan conferă noutate şi specificitate Sonetului.
Nimic nu este vetust, anacronic!
El valorifică particularităţile barocului, ale romantismului, dar şi pe cele ale clasicismului, manifestând o disponibilitate transfiguratorie excepţională.
Un motto sugestiv deschide cartea: „M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind!”, al lui Nichita Stănescu, cel care, ascultându-i poeziile cu ani în urmă, depunea mărturie: „Dacă credeţi pe cuvânt cele câteva versuri bune semnate de Nichita Stănescu, vă atrag în mod respectuos atenţia că sunt iritat, că trebuie din nou şi nu am ce face, căci acesta este adevărul, să cred în poeziile semnate de tânărul meu confrate, Theodor Răpan.” Şi nu s-a înşelat!
Structurat după numărul lunilor (fiecare cu numele ei din calendarul popular), cu titluri, de cele mai multe ori, metafore-insolite, Sonetarul, (cum frumos îşi numeşte poetul constructul în colofon), se constituie într-un simbol autentic pentru Iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare, apogeul ei fiind Poesia: I - GERAR – Taina lăuntrului; II - FĂURAR – Cămaşa lui Nessus; III - MĂRŢIŞOR – Scrisori din Amalthea; IV - PRIER – Pascalia; V - FLORAR – Sonete în aqua forte; VI – CIREŞAR – Lacrimi de bazileu; VII – CUPTOR – Ars amandi; VIII – GUSTAR – Fructul oprit; IX - RĂPCIUNE – Lampa lui Aladin; X – BRUMĂREL – Orb în lumină; XI - BRUMAR – Evlavii; XII - UNDREA – Acatistul iubirii; şi, cu izul întregirii cuaternare, SONETUL BISECT (CCCLXVI).
Cuvânt şi imagine, retorica purităţii şi a absolutului, gândul întrupat şi cel liber, iată, căile prin care autorul lor leagă lumea materială de cea spirituală!
Poetul – fiind „ecou nespuselor cuvinte” – intuieşte că importantă nu este materialitatea Creaţiei, ci esenţa ei spirituală. De pe această platformă se abordează problemele fundamentale ale condiţiei umane – de viaţă şi de moarte – în care, cel mai tulburător mi se pare a fi raportul dintre om şi Dumnezeu, dintre Creaţie/Poesie şi Creatorul/Poetul său: „Să ne iubim! Apocalipsa vine/ Abia atunci când holdele, bogate,/ Se vor pleca de rod străluminate:/ Troiţelor din noi cin' să se-nchine?// S-au stins demult foşnirile rotate,/ Pândarul Clipei suduie lavine,/ Înmărmurind tăcerea – ce ruşine!/ Din ciutura iubirii curg păcate!// Nu mă privi cu ochii depărtării,/ Jăraticul mai pâlpâie în vatră:/ Salvează-mă, nu mă lăsa pierzării!// La zid sunt pus! Turbaţii câini mă latră/ Sub greaua cruce, Doamne, a trădării/ Şi n-am curaj să pun mâna pe piatră!” (CLXXXIV).
Drumul existenţial al poeziei, reconstruit în funcţie de rodul iluminărilor interioare, dobândeşte conotaţii singulare. Complexele structuri axiologice sunt mediate prin cele estetice şi, e cazul, cei în drept să descopere, prin actul critic, recunoaşterea valorii!
„Poeţi, credeţi-mă, el este totul:/ Pare un demon? Cine să-l alerge?/ Fără de el Amor în cârje merge,/ Sub duhul lui mă simt eparhiotul!// Rege îmi e, îi târnosesc complotul,/ Mormântul suferinţei îl premerge,/ Din mintea lui fiorul nu se şterge,/ În sinea mea l-am poreclit Despotul!”// Topesc cu lava neîncăpătoare/ Tăria gândului – pelinu-i dulce:/ De n-ar fi el, Iubirea sigur moare!// Aşa e, Tată, din căderi avântul/ Îşi trage setea, somnul vrea să-l culce:/ Necunoscutul schivnic e Cuvântul!” (CCCLXXXIV)
Citindu-l, vom recunoaşte în Theodor Răpan Pygmalion-ul îndrăgostit, asemenea lui Dumnezeu, care a făcut Creaţia din Iubire. Astfel, Poetul îşi propulsează starea în universalitate, pentru că îi află determinaţii valorice. Iubirea este pentru el o dezirabilă terapie a sufletului, calea de rezistenţă a fiinţei interioare în faţa neantului. Iubirea devine adevărată, autentică doar dacă acţionează necondiţionat. Ea este tema fundamentală în jurul căreia grefează: „Zeiţa ... cu noaptea prinsă-n plete”, „Visul visat”, „Eternitatea Clipei”, „Pielea veacului”, „Potirul Învierii”, „Celestul Sonet”, „Poetul-Mag”, „Despotul Timp”, „Statică tăcerea”, „Izvoarele iubirii”, „Povara închisorii”, „Calvarul dragostei apuse”, „Moartea ... trează”, „Jertfelnic heruvim”, „Cuvintele-albine” ...
Astfel, harul, sinceritatea, bogăţia şi puritatea sentimentelor din sonetele rostite întru slujirea Poesiei, în care se îmbină rafinamentul şi erudiţia, precum şi desăvârşirea artistică a formei poetice, îl singularizează pe Theodor Răpan, impunându-l ca pe o voce lirică aparte!
Numai citindu-i întreagă opera vom şti Cine-i Poetul şi ce reprezintă Poezia lui!
Prof. dr. NICOLETA MILEA
Referinţă Bibliografică:
TESTAMENT ÎN ALFABETUL TĂCERII / Nicoleta Milea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1143, Anul IV, 16 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Nicoleta Milea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicoleta Milea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!