Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Teodora Sorina Cotrău         Publicat în: Ediţia nr. 1053 din 18 noiembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Teodora-Sorina COTRĂU - „TRAGEDIE ŞI TRIUMF” ŢESE O PÂNZĂ NEVĂZUTĂ ÎNTRE DUMNEZEU ŞI OMENIRE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ţie, care citeşti aceste rânduri, permite-mi să-ţi pun o simplă întrebare: ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ţi ghideze paşii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluţionate, au săpat un vid în viaţă ta? Însă o dată întoarsă şi ultima pagină, o dată atins şi ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinaţie în care ştii că speranţa te inundă când eşti încărcat de îndoială, zâmbetul, când eşti rănit de lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinaţie unde îl găseşti pe Dumnezeu şi implicit, te regăseşti pe ţine, eliberat şi împlinit, fericit, reînnoit în atitudine şi suflet. Şi mai mult ca sigur, nu este o coincidenţa. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur şi simplu, nu conştientizam puterea pe care Cuvântul o are asupra vieţii noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinşi de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, că să ne dăm seamă cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”.  
 
Printre multitudinea de cărţi care au fost scrise în lumea întreagă şi care au avut acest efect uimitor se număra la loc de cinste, şi „Tragedie şi Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperţile, îngăduie-mi să-ţi împărtăşesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină şi poate nu îţi vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a ţesut cu peniţa sa straşnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu şi Umanitate. Firul ţesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simţi doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îţi dai seama, de la deznădejde la speranţă, de la tristeţe la fericire, de la răceală ostilităţii la căldura iubirii, de la îndoială la credinţî, de la tragedie la triumf.  
 
Speranţa înfloreşte în suflet de copil  
 
Cortină este data la o parte în ajunul sărbătorii de Craciun şi în prim plan este profilată mulţimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îţi vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu şi Omenire, care înmugureşte timid, în mijlocul mulţimii. Sămânţa este sădită în sufletul unui copil de şase ani, care în inocenţa sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băieţelul care preţ de câteva cuvinte contopeşte în joacă, cerul cu pământul, nu renunţă aşa uşor la încrederea să că această comuniune este posibilă. „Dar tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluţele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerşit pe străzile oraşului. Şi nici măcar ea, nimeni şi nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunţa la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar şi de care cu greu s-a putut despărţi, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reuşit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creştinii adevăraţi, care sunt gata să renunţe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăţia Cerească. Ligia Seman reuşeşte uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu şi Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranţei şi a credinţei.  
 
Familia săracă în mijlocul căreia cei doi fraţi trăiesc, alături de părinţii lor şi încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forţele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun şi fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un beţiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care îşi trimitea copiii la cerşit pentru a nu muri de foame. Soţia lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numeşte el, ajunge să trăiască între vis şi realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănţuite de deznădejde, care le închide orice portiţă de schimbare. Mama nutreşte dorinţă de a se schimbă, dar în momentul în care a impartaseste aceste gânduri cu soţul ei”, el, a€œprea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Şi iată că şi de această data, elementul surpriză, care stabileşte conexiunea între Dumnezeu şi Omenire îşi face prezenţa în sufletul copiilor, a căror speranţa pâlpâie neîncetat, pentru că a€inimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferinţă care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre preţioase şi rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Aşa se face că familia amintită sfârşeşte tragic, chiar în momentul în care speranţa de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soţul ei aflat sub influenţa băuturii, iar copiii sunt despărţiţi şi trimişi la diferite orfelinate din ţară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va vieţui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranţele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, aşa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranţele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranţa care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se iveşte printre norii care au uitat să calatorească. Şi culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îţi pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.  
 
Iubirea Mântuitorului îmbrăţişează o lume deznădăjduită  
 
Şi poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar şi preţ de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu şi Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păşi peste un alt pod suspendat între Tragedie şi Triumf, exact când te aştepţi mai putin. În mijlocul copiilor loviţi de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranţei şi luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui îşi va respecta promisiunea şi va veni să îl ia cu ea, în Germania. Vă spun eu, povestea Laurentia, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul asta frumos, inteligent şi sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face şi noi mai buni cu ceilalti”. Speranţa lui Călin este atât de vie şi strălucitoare, că nici o ameninţare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau duşmani cruzi”, nu vor reuşi să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preţ să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Şi acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrăţişează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care şterge lacrimile din ochii durerii.  
 
Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta graţie. Călin, băiatul însufleţit de atâta speranţa să îşi revadă mama, va alergă din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Şi speranţa lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale şi îi va aţinti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Şi ”copilul cu suflet” (cum îl numeşte preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte gânduri rele şi dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieşise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferinţă: Dumnezeu era Tatăl şi Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va ţese conexiuni inimaginabile. El îşi va sacrifică viaţa pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad. Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca şi cămaşa şi adidaşii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămaşa se usucă repede dacă o iau eu. Tu eşti rece ca gheaţa. Ia dă şi adidaşii!” Gestul sau nobil îl va costa viaţa, care într-un final va aduce viaţă celui la care toată lumea se aştepta mai puţin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă şi omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâţia în jurul nostru. Rătăcesc în nopţi nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufleteşti şi ale singurătăţii. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist şi iluzoriu, aşa cum şi-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”.  
 
Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani şi va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrăţişa din nou Omenirea. De data această, punctul de legătură este Magda, o fetiţă de aceeaşi vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va aşeza pe bancă lângă Vlad şi va împarţi cu el langoşul, dându-i chiar şi câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetiţa îi va atinge faţa. „În mintea lui Vlad, unde tristeţea lipsei de afecţiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare şi promitatoare”. Şi această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucişa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situaţie uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neaşteptate momente. Şi fără ştirea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură şi intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ţi ţie, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îţi aparţină. Şi vei ajunge la următoarea concluziea€”Tragedie şi Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele şi implicit vieţile, oglindeşte cu fiecare cuvânt, intensitatea şi măreţia iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristeţea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrăţişa fiinţele cu mângâiere, bucurie, speranţă, iubire, credintă.  
 
Teodora-Sorina COTRĂU  
noiembrie 2013  
Oradea  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Teodora-Sorina COTRĂU - „TRAGEDIE ŞI TRIUMF” ŢESE O PÂNZĂ NEVĂZUTĂ ÎNTRE DUMNEZEU ŞI OMENIRE / Teodora Sorina Cotrău : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1053, Anul III, 18 noiembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Teodora Sorina Cotrău : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Teodora Sorina Cotrău
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!