Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Viorel Muha         Publicat în: Ediţia nr. 270 din 27 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

TELEFONUL DE DINCOLO
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Eterna reîntoarcere a lucrurilor în ele însele, secretul formativ care ameninţă să creeze atmosfera de extaz şi solemnitate, adică secretul celui care străbate mările şi oceanelor lumilor spirituale, blestemul asumat cu trufie de a se întoarce într-un port veşnic, acelaşi, toate acestea par a fi numai forma metafizică, formulă demonică a profundului sentiment al anteriorităţii strămoşilor, sentiment care vibrează de la început în săngele şi spiritul lui Nietzsche” (E. Bertram, 1998, p. 17)  
  
“A profeţi trecutul, a colora cu dorul de strămoşi gândurile despre viitor – în aceasta constă simţământul povară a tradiţiei umane, cheie de boltă a podului suspendat între un moment care a fost şi unul care va să fie, subiect trăind clipa divină “pe culmea înaltă”, plutind, asemenea lui Zarathustra, “ca un nor negru peste două mări, peste trecut şi viitor” - aceasta este viziunea lui Nietzsche despre viitoarea condiţie umană” (idem, pag. 40)  
  
Nietzsche a deschis drumuri, iar strămoşii de început de cod m-au îndemnat să mă întreb, eu un aşa de mic într-un ocean aşa de mare:  
  
- Hei, tu, ghem de viaţă, unde vrei tu să ajungi? Ce-ţi doreşti tu cel mai mult?  
  
Fluviul lumilor este infinit de mare. Oare supărarea şi bucuria adunată toată, va putea fi spusă tuturor timpurilor şi celor ce au fost şi ce-or fi să fie vreodată? Dacă tăiem felii de spaţii, lumi şi timp, felii mai mari sau mai mici, vom putea vedea fragmete din viaţa noastră?  
  
Fărâme de viu, fragmente delimitate de timp şi spaţii, părţi ale unui organism viu în expasiune de pe această planetă albastră, se târăsc, zboară, înoată sau alergă în două, patru sau mai multe proeminenţe. Sămânţa căzută de jos sau de sus, caută adâncimea. Lăcaşul facerii este de mult construit. Firişorul de viaţă nu după mult timp, fuge de întuneric şi caută lumina, fixâdu-şi rădăcina. Aerul ne poartă feromonii din timpul facerii, meţinând sexualitatea ca principală cale de trecere a codului, acum dinspre noi spre viitor, de mii, zeci de mii de ani, dar oare mai contează o unitate infinit de mică faţă de ceea ce este infinit de mare?  
  
Zbaterea de fragment, viu, ce-şi constată propria existenţă, încearcă să treacă de graniţele existeţialismului său mărginit, de frontierele materiale, unele vizibile, altele nu, de unele doar bănuite scormonind în cenuşa imperiului materiei, fie de mult stinsă, fie în plină fericire a existenţei. Oare fericirea poate căpăta formă şi conţinut palpabil? Uite că eu exist, şi tu! Suntem fericiţi? Şi toate acestea se întâmplă ca să existe perechea împlinirii şi constatării reciproce, lege din începuturi. Exist şi pun întrebări! Pândesc să pătrund sau măcar să-mi arunc puţin privirea dincolo de mine, strigând cu clipa dată mie:  
  
- Hei ... tu, eul meu de ieri, de astăzi şi de mâine, vino să mă spui ce-i în mine!  
  
- Nu! răspunse ecoul.  
  
- Tu ai trecutul, prezentul şi viitorul, nu în trei cuvinte separate, ci-n unul singur. Tu eşti în unul, în acelaşi timp şi-n toate, numai clipa ce te trece prin ele te desparte. Scoate clipa existenţei tale şi tu nu vei mai fi în afară de ele. Ia aminte!  
  
Şi uite că în timpul ăsta despărţit numai de clipa prezentă, adunată existenţa mea cu încetinitorul a reuşit să vadă un dincolo de mine, în dublura spaţiului meu. Am apăsat pe butonul copilăriei şi mi s-a deschis o fereastră luminată. Am văzut răsăritul, amiaza şi cu apusul împreună la o altă cină, dar nu cea de taină. Uitate apusurile trecute mi-au arătat exact acea fracţiune de clipă, de trecere dintre zi şi noapte, apusul-crepuscular, dungă întoarsă spre un alt ieri şi un alt mâine, deschizându-mi cale de trecere, dincolo de linia existenţei aparente, zidire între spaţii paralele care totul desparte.  
  
Undeva, de pe o aripă de cer, priveam şi m-am văzut copil, pe-o stradă uitată pe care mă jucam singur. O fetiţă de undeva, dintr-un nor, apăru târând o păpuşă după ea şi mă trase de mână. Dispăru sub un vârtej întunecat. Steaua Sudului se uită la mine mirată. O femeie cârlionţată, undeva, în spatele lumii, cu voce de copil şi părul cifulit, disperată, încearcă să formeze un număr dintr-un telefon vechi, de la altădată. Brusc, rămase dreaptă, fără mişcare, privind vitrina viitorului. Încetă să mai formeze numărul şi cu voce de copil spuse:  
  
- Bună ... ce faci? Uite eu sunt ... ţi-am dat telefon.  
  
Brusc, răsăritul, amiaza şi cu apusul au dispărut brusc şi s-a lăsat noaptea. Oare ce-a fost ieri, astăzi şi ce va fi mâine, pot fi laolaltă vreodată? Am luat prefecătoria şi am aruncat-o pe-o fereastră a altui dincolo, ca să nu răspund la acea voce de femeie - copil.  
  
O lumină orbitoare deschise poarta unei alte zile, din dublura spaţiului meu, şi am văzut un oraş, cu străzi ciudate în care oamenii ţipau. Am simţit că eu devin fiecare părticică, ale acelui oraş. M-am simţit în coloane şi ziduri, care se prăbuşeau ca nişte umbre rămase pe zidul alb, al unei existenţe ireale. Am simţit în mine geamătul pietrei albe şi parcă, vocile celor care m-au sculptat. Am devenit prin mortarul legăturii, făină de timp între cărămizile apărătoare de existenţă conştientă. Sub mine acum piatra strivea albul vieţii, iar fragmente de coloane au devenit picturi pictate cu roşu ale existenţei.  
  
Un vuet ... şi cerul se lipise de pământ, încercând să potolească valurile sale. Din huruitul adâncului, eul meu îngrozit şi agăţat între aici şi coloana de dincolo, a început să perceapă cuvinte cu trosnete şi huruit greu de tobe uriaşe care aveau drept faţă, susul şi josul, toate într-o zbatere nimicitoare.  
  
O coloană uriaşă de praf şi de ultime gânduri, se înălţă drept lumânare, deasupra cimitirului uriaş care se unduia cu clădiri dărâmate şi tremurânde. Liniştea începu să fie fulgerată cu albastru de lumină şi tăcere, de fragmente de zid care cu trosnet de ruptură cădeau încet, unele rămânâd atârnate. Un pătuţ de copil a ieşit în afară, jumătate, cu perna albă rămasă cu grija aranjată la capul pătuţului, între un geam strivit cu tot cu zid şi maşina din faţa casei. Un urlet din oameni se înălţă cor de disperare spre soare. Huruitul grăii în urechile mele: 
  
- Hei, voi ... . ştiţi că sunteţi cei care mă supăraţi. Acum peste cămpiile mele aşez morminte sub dărâmături şi pulbere, căci puterea voastră este mică şi trecătoare. Aţi uitat că existaţi pe pământ, sub cer şi soare, care nu sunt ale voastre?  
  
M-am trezit într-o seară târziu,căci dincolo totul este anapoda.Colegul meu de bancă privea întunericul de afară şi-mi zise:  
  
- Băi ! M-am săturat să mă scol cu ziua în cap, mai ales că asta o vom face cu toţii toată viaţa,  
  
fiind sclavii zilei de mâine.Şi tacticos, scoase trei mobile din buzunar şi mormăi:  
  
- Cu care să încep? Apoi îl luă pe cel din mijloc, de culoare neagră, şi se cufundă într-o lume  
  
de zero şi unu.  
  
M-am găndit, întrebându-mă: Oare vom deveni toţi zero şi unu în cuante de lumină? La un moment dat, nu ştiu ce s-a întâmplat pentru că am simţit o greutate uriaşă pe spate. Mă transformasem în bancă. Pe spinarea mea se aşezau sau se ridicau generaţii de copii - oameni, iar  
  
în urechi auzeam nume de fete, de băieţi, de profesori cu vocea aspră sau dulce şi melodioasă. 
  
- Treci la tablă. Pentru astăzi ai nota 0110. 
  
- Te iubesc. 
  
- Te roggggg, nu mai spune asta, că ne auuude ... . 
  
- Atunci 1100 ...  
  
Viitorul şi generaţiile trecute îmi şoptesc prin băncile care nu mai există, despre destine deja  
  
pe-o cale de timp închisă, cu cărări deschise, însă în neputinţă dureroasă în clipa prezentă. 
  
- Vai, mamă, dacă eu mor, tu rămâi singură singurică şi ce te faci că eşti aşa tânără, slabuţă şi nu ai pe nimeni?  
  
Oare aceste bănci din timp mai ţin în ele râsete de viaţă ale acelor care au fost, sau pletele lor albe de astăzi au lăsat în trecut pentru todeauna amintiri în bănci care nu mai există? Da, ele există ca destine cu o cale de timp închisă. Vă rog, copilărie şi iubire, veniţi înapoi să aud şoapta băncii tăcerii, acum drept amintire până voi fi la capătul unui nou început.  
  
Într-un alt dincolo, tristeţile se băteau una cu alta, împărţind banii lumeşti. O faţă a unei lumi înflorată, zdreţuită, sprijinea cu colţurile sale uzate o masă înghesuită într-o încăpere mică, de oameni mici făcută. Un abur se zbeguia încet spre o fereastră mică şi decojită. Vopseaua bătută de prea lumină, părăsise demult lemnul vechi şi bătrân. Ochii ei goi privesc fereastra ca un obiect care nu există. Un oftat şi ceaiul măngăie, tremurând, buze uitate între ridurile timpului. Pleoapele căzură brusc ca nişte obloane şi rămase aşa, pe-o faţă de mască pe care timpul a pus-o nu după mult timp pe peretele veşniciei.  
  
Am păşit într-o altă încăpere de dincolo. O alee cu castani bătrâni, maiestoşi, trimitea câte o castană spre pământ, drept atenţionare că ei există, lăsând o dâră de marou lucitor, prin fractura timpului. Poc, sunet sec şi tăcere, şoaptele vântului în trecere ... Unul dintre ei mai noduros şi cu braţe mai înalte, ridicate spre vârfuri de cer, semn pentru existenţă păsărilor care zboară, îşi flutură frunzele care se unduiesc în umbre şi lumină sub soarele dimineţii.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
TELEFONUL DE DINCOLO / Viorel Muha : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 270, Anul I, 27 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Viorel Muha : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Muha
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!