Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 81 din 22 martie 2011        Toate Articolele Autorului

Tara Sfanta - spre calauzirea la desavarsire a pelerinului de la Vechiul Testament la Noul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Din seria: „Pelerinaj la locurile sfinte”

Cu ajutorul Marelui Dumnezeu – Cel în Treime lăudat, am ajuns să vizitez Israelul în compania unui grup deosebit de preoţi şi credincioşi în fruntea cărora a fost Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ – Arhiepiscopul Alba Iuliei şi P.Cuv. Părinte Rafael Noica – marele nostru părinte duhovnicesc şi fiul renumitului gânditor Constantin Noica... Nu pot să exprim în cuvinte atmosfera profund duhovnicească în care s-a desfăşurat tot pelerinajul, itinerariul pastoral – spiritual de mare încărcătură sufletească şi culturală pe care l-am parcurs, cuvintele şi sfaturile foarte ziditoare de suflet pe care le-am primit de la Î.P.S. Andrei, de la P.Cuv. Părinte Rafael şi de la alţi părinţi, calitatea impecabilă a organizării, amabilitatea, dragostea şi seriozitatea organizatorului şi coordonatorului acestei excursii în persoana P.C. Pr. Florin Croitoru de la Centrul Misionar al Arhiepiscopiei Alba Iuliei, armonia şi prietenia deosebită care s-a instaurat între noi pe parcursul acestei săptămâni, emoţiile şi stările interioare pe care le-am trăit în timpul acestei călătorii!... 
           
De aceea, am convingerea că aceste pelrinaje au un rol sacramental şi iniţiatic care-i pot procura omului o stare şi o încărcătură deosebită, mergând până la convertirea sa!... Şi asta deoarece creştinul aşteaptă foarte mult de la trecerea sa prin aceste locuri binecuvântate de paşii, de misiunea şi de faptele sau minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a luat fire şi trup omenesc în acest pământ ales, coborând în această stare chenotică a pătimirii, răstignirii, morţii pe Cruce şi, mai ales, a învierii Sale din morţi pentru noi şi pentru a noastră mântuire!...
 
           
Şi fiindcă, vorbele mele sunt mult prea sărăcăcioase în a exprima starea şi mulţumirea sufletească la care am ajuns în urma săvârşirii acestui pelerinaj, m-am gândit că mai bine este să fac un scurt excurs, o scurtă trecere în revistă a momentelor şi a locurilor cele mai relevante sau mai semnificative pentru a informa şi, în acest fel, a convinge şi a determina şi pe alţii să parcurgă acest drum iniţiatic spre folosul şi spre desăvârşirea lor sufletească şi spirituală!...
 
           
Ajungând, în toiul nopţii, de la Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv la Ierusalim mărturisesc faptul că am găsit o ţară şi un oraş diferit de ceea ce ştiam eu despre el adică un ţinut prosper din punct de vedere economic şi turistic, bine organizat şi pentru care motiv am fost foarte încântat de cele văzute şi găsite acolo!...
 
           
Ierusalim, Salem (Şalem), Sion, Oraşul lui David, Oraşul lui Dumnezeu, Oraşul Sfânt – iată doar câteva denumiri pe care le atribuie Vechiul Testament acestui oraş deosebit şi sfânt. Babilonienii îl numeau Oraşul Iudeii. Împăratul Roman Adrian, cel care a transformat acest oraş într-o colonie romană l-a numit Aelia Capitolina. Arabii, după anul 630 şi până astăzi, îl numesc El – Palat (Palat), Beit – Mukadas (Casa Templului) sau pur şi simplu El – Kudes (Sfânt). Istoria Ierusalimului depăşeşte 3000 de ani. Ea începe cu anul 1000 î.d.Hr., când oraşul, cucerit fiind de Regele David, Solomon a construit pe colina Moria grandiosul Templu Iudaic, distrus de babilonieni în anul 586 î.d.Hr. Templul reconstruit de Regele Irod (37 – 4 î.e.n.) a fost distrus a doua oară de Împăratul Roman Titus în anul 70 d.Hr. Împreună cu Templul, oraşul a fost şters de faţa pământului, iar 66 de ani mai târziu, în anul 136, Împăratul Roman Adrian a construit pe ruinele Ierusalimului un oraş în cinstea Zeului Capitoliului şi l-a numit Aelia Capitolina. O dată cu victoria creştinismului în secolul al IV – lea, Împăratul Constantin cel Mare împreună cu mama sa Elena au împodobit oraşul cu admirabile lăcaşuri creştineşti şi l-au transformat într-un centru al pelerinajului creştin. În anul 1947, legat de conflictul arabo – israelian, Ierusalimul a fost împărţit în două zone – arabă şi israeliană şi a fost reîntregit după Războiul de 6 zile din 1967. Ierusalimul este centru cultural – spiritual a trei religii monoteiste: al creştinismului – cu lăcaşul sfânt central şi reprezentativ Biserica Sfântului Mormânt (Biserica Învierii), al iudaismului cu Zidul Plângerii, şi al islamismului cu moscheile Omar (Cupola Stâncii) şi El – Aqsa (El – Aksa).
 
           
Abordându-le într-o ordine necronologică, voi vorbi puţin despre Biserica Sfântului Mormânt cunoscută şi ca Biserica Învierii care este cel mai sfânt şi mai important monument religios al creştinismului – ce se află în cartierul creştin situat în partea de vest a oraşului vechi a Ierusalimului. Clădirea bisericii nu este separată de de clădirile din jur şi de aceea aspectul ei exterior nu iese cu nimic în evidenţă, cu excepţia a două cupole uriaşe care o acoperă, fiind una mai mare – rotonda şi alta mai mică numită katholikonul ortodox. În pofida faptului că aspectul exterior s-a păstrat din vremurile cruciaţilor (adică din secolul al XII – lea), în interiorul ei se află destul de multe construcţii datând din perioadele bizantină de mijloc şi creştin timpurie. Întregul complex al bisericii, constând din şapte încăperi ( cu două atriumuri – interior şi exterior şi cinci naosuri), precum şi Capela aflării Sfintei Cruci care datează din perioada lui Constantin Monomahul din secolul XI. Rotonda – este un edificiu circular care acoperă mormântul Domnului Iisus Hristos şi care şi-a păstrat planul iniţial al construcţiei din secolul IV, fiind făurită în timpul Sfintei Împărătese Elena. În interiorul acestei uriaşe zidiri se află peste zece biserici şi locuri sfinte de cult, toate fiind legate de patimile şi învierea Domnului.

Unele din aceste locuri cult ale bisericii ca, de pildă, Golgota şi Mormântul Mântuitorului, au un caracter evanghelic, istoric şi topografic autentic. Celelalte, cum ar fi Piatra Ungerii, Mormântul lui Iosif, locul de pelerinaj „Nu te atinge de Mine” s-a stabilit că se află aproape de locul Golgotei, avându-se în vedere strânsa lor legătură cu evenimentele Evangheliei: Altele ca, de pildă, locul înmormântării craniului lui Adam, au fost stabilite pornindu-se de la semnificaţia lor simbolică şi teologică. Sunt locuri consacrate unei persoane sau unui eveniment cum ar fi, de exemplu, Capela lui Longinus şi cea a Sfintei Elena. În sfârşit, sunt locuri stabilite în biserică drept rezultat al unor grele condiţii politice: Stâlpul Biciuirii şi Paraclisul Plângerii. Biserica Mormântului Domnului este cel mai de preţ lăcaş creştin şi este recunoscut de toată învăţătura creştină ca loc de pelerinaj a cărui vizitare reprezintă visul oricărui pelerin creştin. Doar trei biserici: Patriarhia Ierusalimului, Ordinul Franciscan şi Ptriarhia Armeană deţin dreptul suprem asupra edificiului şi asupra locurilor sale de pelerinaj. Copţii şi sirienii au dreptul de rugăciune, iar creştinilor din celelalte comunităţi le este permis să viziteze biserica doar în calitate de simpli excursionişti. Unul dintre cele mai înălţătoare momente ale pelerinajului nostru a fost participarea, sâmbăta noaptea, la Sfânta Liturghie săvârşită chiar la Sfântul Mormânt de către preoţii noştri în frunte cu Ierarhii Andrei Andreicuţ al Alba Iuliei şi Nicodim Nicolăescu al Severinului şi Strehaiei împreună cu ceilalţi slujitori pelerini din Bucovina de Nord şi Ucraina în frunte cu Arhiepiscopul Onufrie al Cernăuţiului şi Î.P.S. Hristodulos dimpreună cu slujitorii bisericii şi ai Patriarhiei greceşti a Ierusalimului, în cadrul căreia s-au împărtăşit foarte mulţi dintre participanţi care momemnt a pricinuit o bucurie duhovnicească deosebită!...
 
De asemenea, de mare însemnătate şi încărcătură emoţională a fost şi primirea la Preafericitul Teofil al III –lea – Patriarhul Ierusalimul care ne-a vorbit despre rolul şi locul pelerinajelor de-a lungul vremii la locurile sfinte în învăţătura Bisericii, şi despre însemnătatea acestui pelerinaj care ne poate fi de mare folos dobândirii vieţii celei veşnice în „Ierusalimul cel ceresc”. 
           
Referindu-ne, în cele ce urmează, la locurile de pelerinaj din Biserica Sfântului Mormânt şi la regimul „Status quo” vom spune că în cadrul acestei biserici se află şaisprezece lăcaşuri de cult şi capele, majoritatea dintre ele fiind legate de Răstignirea, Punerea în mormânt şi Învierea Domnului, precum şi de alte locuri sfinte, după cum urmează:
 
-        Piatra Ungerii – locul unde Iosif a pregătit trupul lui Iisus pentru punerea Sa în mormânt; 
-        Locul femeilor – din care sfintele femei şi Ioan Evanghelistul au privit Răstignirea; 
-        Golgota – locul răstignirii şi al aflării Sfintei Cruci; 
-        Mormântul Domnului – care se află în centrul rotondei. Mormântul lui Iisus Hristos cuprinde două încăperi distincte: un vestibul şi o cameră mortuară. Baldachinul actual permite păstrarea acestui plan. Mormântul, săpat iniţial în peretele stâncii, a fost ulterior placat cu marmură de către arhitectul Komnios; 
-        Mormântul lui Iosif din Arimateea – săpat în stâncă, se află în partea din spate a baldachinului; 
-        Locul „Nu te atinge de Mine” – este locul în care Hristos i s-a arătat, după Învierea Sa din morţi, Mariei Magdalena şi i-a spus: „Nu te atinge de Mine” (Ioan 20, 17); 
-        Stâlpul biciurii – Unde este Capela Romano – Catolică, în centrul căreia s-a păstrat cea mai parte a coloanei de care, după cum se crede, a fost legat Hristos şi a suportat supliciul; 
-        Închisoarea Mântuitorului şi Capela plângerii – se află în incinta arcadei bisericii, unde, conform tradiţiei, Hristos a fost ţinut un timp şi unde schiungiutorii I-au strâns picioarele în cele două orificii ale unei plăci; 
-        Capela centurionului (a sutaşului) Longhin – este situată în partea stângă a coridorului care înconjoară partea catolică a bisericii. Potrivit tradiţiei, acest centurion – ofiţer roman a văzut Răstignirea, a crezut în Hristos şi a murit ca un martir; 
-        Capela împărţirii hainelor Lui – Aici soldaţii, după Răstignire, „...Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” (Ioan 19, 24); 
-        Capela Sf. Elena şi Peştera aflării Sf. Cruci – sunt aşezate într-o stâncă – criptă naturală, spre care conduc 42 de trepte dăltuite, unde Sf. Elena a descoperit Sf. Cruce, piroanele şi crucile celor doi tâlhari; 
-        Capela biciuirii şi a Cununei de spini – Sub sfânta masă a capelei s-a păstrat o parte a coloanei pe care, potrivit tradiţiei, I s-a pus lui Hristos hlamida roşie, iar pe cap – cununa de spini (Matei 27, 27 – 29); 
-        Capela lui Adam – Se află la poalele colinei Golgota. După relatările tradiţiei, Hristos a fost răstignit deasupra mormântului în care se află craniul celui dintâi om – Adam, spălând astfel păcatul originar. Locul Răstignirii lui Hristos a primit denumirea de Locul Căpăţânii sau Golgota în ebraică; 
-        Capela celor 40 de mucenici şi a lui Iacov, fratele Domnului – Chiar dacă nu are legătură cu patimile Domnului ţine, din punct de vedere arhitectural, de Biserica Sfântului Mormânt. Ea se află situată în spatele curţii şi a fost alipită locurilor de închinăciune în anii de domnie ai lui Constantin Monomahul în secolul XI. Pe lângă cele şaisprezece capele mai sus menţionate, există şi multe altele care aparţin diferitelor comunităţi creştine cum ar fi: Capelele coptă, siriană şi armeană, consacrate istoriei patimilor lui Hristos. Aşadar, biserica şi locurile sale de pelerinaj aparţin unor diferite comunităţi creştine şi patriarhii din Ierusalim. 

Anii de luptă pentru stăpânirea acestei biserici şi a locurilor ei de pelerinaj, care au început după plecarea cruciaţilor, reprezintă un capitol întunecat şi foarte dificil în cadrul istoriei creştine a Locurilor Sfinte din Palestina. Ura, rivalitatea, fanatismul şi desele ciocniri sângeroase dintre comunităţile creştine au fost speculate şi folosite de mameluci şi mai târziu de otomani, care au transformat locurile de pelerinaj într-un teren al negoţului de tot soiul foarte profitabil, vânzându-le celor care oferea preţul cel mai mare, adică licitându-le de nenumărate ori. Această situaţie a continuat până la mijlocul secolului al XIX – lea aşa încât abia după intervenţia Organizaţiei Statelor Europene în anul 1857, comunităţile creştine rivale şi concurente au ajuns, în sfârşit la o înţelegere semnând Tratatul cu privire la regimul locurilor de pelerinaj cunoscut, de asemenea, şi „Status quo”. Vrednică de amintit este în legătură cu Biserica Sfântului Mormânt şi minunea care se săvârşeşte în fiecare an, în Sâmbăta cea Mare, în jurul amiezii când vine în biserică, bucurându-i pe toţi pelerinii, lumina cea cerească de la Hristos Domnul, care aprinde lumânările, candelele şi sufletele noastre!... 

De la Biserica Sfântului Mormânt vom merge către Ghetsimani care se află la est de Ierusalim, pe albia râului Cedron, cunoscută şi sub numele biblic de Valea Iosafat. Pornind din Ierusalim, râul curge prin pustiul Iudeii, ocoleşte Mănăstirea Sf. Sava şi se varsă în Marea Moartă. Potrivit tradiţiei creştine, în râul Cedron, chiar în zona Ghetsimani va avea loc judecata universală, la a doua venire a Domnului Hristos – Marele Arhiereu şi Dreptul Judecător. Această tradiţie este legată de numele Iosafat care provine din ebraicul Iahve – Shafot, ce se tâlcuieşte Dumnezeu judecă (Ioil 3, 2). Grădina Ghetsimani, potrivit Evangheliei (Mat. 26, 36; Marc. 14, 32; Luc. 22, 39; Ioan 18) se leagă de rugăciunea lui Iisus dinaintea sfintelor Sale patimi şi dinaintea trădării de către Iuda şi a arestării Domnului. Cu alte cuvinte de aici şi de acum au început patimile şi Drumul Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În secolul IV evenimentele legate de patimile şi rugăciunea lui Iisus au fost fixate topografic şi recunoscute ca locuri de pelerinaj şi centre de cult. Pe acest loc în anii de domnie ai împăratului Theodosie cel Mare (378 – 395) a fost înălţată bazilica creştină, ale cărei ruine pot fi văzute şi astăzi în interiorul actualei Biserici Catolice a Tuturor Naţiunilor (sau ale Bisericii Patimilor lui Iisus). Măslinii care înconjoară, în momentul de faţă, zona au existat şi în vechime, de unde a şi provenit denumirea de Ghetsimani, care înseamnă în ebraică tescuirea măslinilor. Există credinţa că mulţi dintre măslinii existenţi (şi) astăzi datează din vremea lui Hristos.
  
Am mers, în continuare, la Mormântul Maicii Domnului care se află tot în zona Ghetsimanului. După ce al V – lea Sinod Ecumenic a recunoscut şi a legiferat dogma destinului divin al Sfintei Fecioare Maria – Născătoarea de Dumnezeu, mormântul ei a devenit, începând cu acest secol, loc de pelerinaj. Actuala criptă uriaşă care acoperă mormântul reprezintă doar reminiscenţele acelei biserici cu etaj, construită de Împăratul Marţian (450 – 457) şi de Patriarhul Ierusalimului – Iuvenalie.
  
Trecând şi închinându-ne le Biserica Sf. Arhidiacon Ştefan – întâiul între mucenici, la Mănăstirea rusească Sf. Maria Magdalena, apoi vizitând Bazinele Siloamului şi Scăldătoarea Oilor, am ajuns la Pretoriu – care a fost reşedinţa oficială a procuratorului roman în Ierusalimul epocii lui Hristos, când era fortăreaţa Antonia, situată în colţul dinspre nord – vest al curţii, aparţinând de complexul arhitectural al Templului Iudaic. Aici a luat Pillat hotărârea de a-L condamna pe Hristos la moarte prin răstignire. Şi tot aici L-au batjocorit soldaţii romani, punându-i pe cap cununa de spini şi dându-i crucea, în acest fel a început Drumul Crucii Mântuitorului, despre care vom vorbi în continuare. Mai trebuie precizat faptul că ruinele Pretoriului Roman sunt răspândite în Ierusalimul de azi în trei mănăstiri creştine diferite. O parte din lespezile cu care era pardosită curtea Pretoriului, cunoscută sub denumirea de lithostratos (pardosit cu pietre – Ioan 19, 13), se păstrează în mănăstirea franciscană Ecce Homo (Iată Omul). O altă parte a lithostratos-ului cuprinde rezervoarele subterane, construite pentru necesităţile Templului Iudaic şi absida cu trei uşi, cunoscută sub denumirea „Ecce Homo” (Iată Omul) şi care se află în mănăstirea pentru maici Surorile Sionului. Potrivit tradiţiei, de aici L-a prezentat Pillat pe Hristos fariseilor, care cereau condamnarea Lui. În cea de a treia mănăstire – Pretoriul Grec – s-au păstrat diferite grote săpate în stâncă. Se crede că una dintre ele a fost folosită pentru reţinerea temporară a lui Hristos în Pretoriu, iar alta, mult mai joasă, a servit ca închisoare pentru tâlharul Baraba.
  
Referindu-ne, în cele ce urmează, la Drumul Crucii vom spune că pe lângă semnificaţia teologică a patimilor şi a rugăciunii premergătoare agoniei din timpul Răstignirii lui Hristos, Drumul Crucii are şi o semnificaţie cronologică şi topografică. El include în sine toate Patimile lui Iisus în Ierusalim, începând cu arestarea şi terminând cu punerea Sa în Mormânt. Cu alte cuvinte, Drumul Crucii trebuie să fi început cu Grădina Ghetsimani şi să se fi terminat cu Golgota şi Punerea în Mormânt. Începând însă cu secolul al XI – lea, creştinii din Ierusalim au stabilit parcursul acestui drum ca începând cu condamnarea Lui în Pretoriu şi terminând cu Sfântul Mormânt din Biserica Mormântului Domnului. În Ierusalimul din zilele noastre durata şi itinerariul Drumului, care nu depăşeşte nici măcar un kilometru ca lungime, nu trebuie să corespundă neaparat cu cel pe care l-a parcurs Domnul Hristos cu două mii de ani în urmă, deoarece sistematizarea oraşului a suportat modificări radicale în sec. II şi V, cât şi de atunci încoace. Cu toate acestea, parcursul general al drumului a rămas aproape neschimbat. Drumul Crucii – Via Dolorosa – include în traseul său 14 staţionări, indisolubil legate de evenimentele marcate de supliciu şi de Patimile Domnului. Primele două dintre ele se află pe teritoriul Pretoriului, următoarele şapte sunt în oraş, iar celelalte cinci sunt în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt, după cum urmează:
  
-        Lithostratos-ul şi condamnarea lui Iisus de către Pilat 
-        Primirea Crucii 
-        Prima cădere a lui Iisus (potrivit tradiţiei) 
-        Iisus întâlnindu-şi mama (conform tradiţiei) 
-        Crucea, dată lui Simon din Cirene să o ducă (potrivit mărturiilor evanghelice: Mat. 27, 32; Marc. 15 , 21; Luc. 23, 26) 
-        Veronica, ştergându-i lui Iisus faţa plină de sudoare (după o veche tradiţie creştină) 
-        A doua cădere a lui Iisus (potrivit unei tradiţii medievale) 
-        Iisus, consolându-le pe fiicele Ierusalimului (Luc. 23, 18 – 27) 
-        A treia cădere a lui Iisus (conform unei tradiţii medievale) 
-        Iisus, dezbrăcat de veşminte pentru răstignire (Ioan 19, 30) 
-        Pironirea lui Hristos pe Cruce 
-        Domnul Hristos dându-şi duhul (Ioan 19, 40) 
-        Pogorârea de pe Cruce şi pregătirea pentru punerea Sa în Mormânt (Ioan 19, 40) 
-        Punerea în Mormânt a lui Iisus Hristos (Ioan 19, 41 – 42) 

În continuare aş vrea să vorbim, puţin, despre Sion (Ţion, în ebraică) care este folosit în Vechiul Testament pentru a denumi diferite zone ale Ţării Sfinte, cum ar fi: Munţii Iudeii (Psalm. 132, 3), Muntele Hermon (Deut. 4, 49), Ierusalim (Psalm. 75, 2) şi altele. În tradiţia evreiască de mult mai tărziu, aceeaşi denumire înseamnă Regatul Iudaic, întreg pământul lui Israel, poporul lui Israel şi, mai presus de toate, Ierusalimul şi legătura spirituală dintre el şi poporul evreu unde, precum vorbeşte proorocul Miheia „... El ne na învăţa căile Sale, şi să mergem pe cărările Sale...” (Mih. 4, 2). Totodată, exista şi o veche tradiţie evreiască, în care denumirea de Sion era identificată cu colina de vest a Ierusalimului. Părinţii Bisericii au recunoscut din primii ani ai creştinismului această tradiţie şi au raportat-o la o mulţime de reprezentanţi evlavioşi şi de evenimente religioase. Potrivit tradiţiei creştine, pe Muntele Sion s-au petrecut următoarele evenimente: - Cina cea de Taină şi Taina Sfintei Euharistii, Pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor şi întemeierea primei Biserici Creştine (Fapte – cap. II). Cu alte cuvinte, Părinţii şi Scriitorii bisericeşti au văzut cum se adeveresc pe Muntele Sion cuvintele proorocului Miheia despre Învăţătura Domnului. Mai târziu, în sec. V – VI, Sionul era raportat la alte evenimente ca: - Lepădarea lui Petru, Adormirea Maicii Domnului, Înmormântarea lui Iacov fratele Domnului, Înmormântarea Regelui biblic David. Cel mai important şi mai vechi lăcaş de închinare din Ţara Sfântă este Foişorul Cinei de Taină, (sec. II d.Hr.) - o construcţie cu etaj în care a avut loc Cina cea de Taină şi Pogorârea Duhului Sfântasupra Apostolilor „în limbi ca de foc”. În sec. IV pe culmea Sionului, în locul foişorului Cinei de Taină a fost construită o mare bazilică, numită Biserica Sf. Sion. Această bazilică a fost distrusă de perşi în anul 614, apoi reconstruită de Patriarhul Modest şi a fost din nou distrusă de către musulmani în anul 966. După plecarea cruciaţilor, foişorul Cinei de Taină a fost transformat de către mameluci în moschee şi timp îndelungat a fost folosit ca lăcaş de cult musulman. Cu toate că astăzi aparţine musulmanilor, el este accesibil tuturor creştinilor ca loc de pelerinaj şi de rugăciune pe care l-am vizitat şi noi dimpreună cu mormântul Regelui David.
  
Continuând cu Muntele Măslinilor (Har – Ha – Zeitim, în ebraică sau Tjabal – et – Tur, în arabă) vom spune că este vorba de lanţul muntos care se ridică până la altitudinea de 730 de metri deasupra nivelului Mării Mediteraniene, fiind situat la est de Ierusalim. El este pomenit atât în Vechiul Testament (Zah. 14, 4) cât şi în Noul Testament (Mat. 24; Marc. 13; Luc. 26; Fapt. 1, 4 – 12). Cele trei culmi ale lui sunt: cea dinspre nord numită Scopus (Har – Haţofim, în ebraică), pe care a fost construită Universitatea Ebraică din Ierusalim; cea din mijloc pe care se află Spitalul Augusta Victoria şi cea dinspre sud, et – Tur sau Muntele Înălţării, unde sunt concentrate toate locurile creştine de pelerinaj, bisericile şi mănăstirile care au pentru creştini legătură cu două evenimente importante din activitatea pământească a lui Hristos: Predica de pe Munte (Mat. 24; Luc. 21) şi Înălţarea Sa la Cer care a avut loc la 40 de zile după Slăvita Sa Înviere. În sec. al IV – lea, pe locul Predicii de pe Munte Sf. Împ. Elena a construit o bazilică impunătoare, care a fost numită Biserica Eleon. Ruinele acestei bazilici se află astăzi în interiorul bisericii catolice Tatăl Nostru (Pater Noster). În anul 387, pe locul Înălţării a fost zidită o biserică mare octogonală – Capela Înălţării, după cum o numeau bizantinii şi a cărei cruce luminoasă era văzută de către întreg Ierusalimul. Biserica Înălţării a fost distrusă de către perşi şi reconstruită de cruciaţi păstrând acelaşi plan. În anul 1187, biserica a fost transformată în moschee de către Saladin, iar locurile de pelerinaj din jurul ei au fost distribuite familiior musulmane din Ierusalim. În afară de aceste două locuri de pelerinaj de o foarte mare importanţă, pe Muntele Măslinilor au fost construite, în sec. V – VI, încă 24 de aşezăminte creştine printre care biserici, mănăstiri şi hanuri pentru pelerini. Unele dintre cele mai importante locuri de pelerinaj aflate astăzi pe culmea dinspre nord a muntelui sunt Biserica Grecească a Pelerinilor Galileeni (Via Galilaei – locul întâlnirii lui Hristos cu Apostolii după Înviere – Mat. 28, 10), apoi Mănăstirea Rusească cu Biserica Sf. Ioan Botezătorul, nou construita Biserică Grecească a Înălţării, locul de pelerinaj al Înălţării aflându-se în ziua de astăzi în stăpânirea musulmanilor. Bisericile catolice Tatăl Nostru (Pater Noster) şi Domnul a plâns (Dominus Flevit), precum şi Mănăstirea Rusească Sf. Maria Magdalena, situată la vest de această culme a muntelui sunt, de asemenea, locuri creştine de pelerinaj. 
  
Am purces, după aceea, într-o altă zi, spre oraşul natal al Mântuiorului – Betleem (Betlehem - Bet Lehem)– Casa Pâinii - care, astăzi, se află în teritoriile palestiniene şi care, până în sec. al IV – lea a fost un mic şi neînsemnat sat, populat de agricultori şi păstori. În Vechiul Testament el este pomenit cu numele de Betleemul Iudaic, deoarece mai exista un Betleem la nord-vest de Galileea, aproape de Nazaret (Nazareth). Oraşul mai era cunoscut şi sub numele de Efrata (Ephrata), deşi acest nume îl purta nu numai Betleemul ci şi întreaga zonă limitrofă. Pe la mijlocul sec. al II – lea Împăratul Adrian i-a izgonit din oraş pe băştinaşii evrei, fiindcă oraşul se învecina cu Ierusalimul proaspăt reconstruit de el, şi a adus în locul lor oameni străini şi păgâni. În acelaşi secol au început să populeze Betleemul şi primii creştini ceea ce a fost un lucru de bun augur. Locuitorii păgâni ai oraşului se închinau zeului Adonis într-o peşteră aflată în centrul aşezării, fără să ştie, bineânţeles, că în acea peşteră s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos. Soarta acestui oraş s-a schimbat în sec. al IV – lea, când Sf. Împ. Elena, la porunca fiului său Sf. Împ. Constantin cel Mare, a zidit deasupra peşterii Naşterii Domnului o minunată bazilică – care din Casa Împăratului a devenit „Casa Împărăţiei” – pentru toată lumea creştină. Acest eveniment a scos oraşul din anonimat şi l-a transformat într-un important centru de pelerinaj cum este până astăzi, chiar dacă se află în Palestina, ajungând aproape egal ca însemnătate cu Ierusalimul învecinat.
  
Vorbind despre Biserica Naşterii Domnului vom spune că ruinele primei bazilici construite în sec. IV de către Sf. Împ. Elena se află sub temelia actualei bazilici. Conform mărturiilor scrise, această primă bazilică avea cinci naosuri şi o mare curte exterioară dinaintea faţadei orientale spre apus. În aripa dinspre răsărit, a fost construită o clădire impresionantă, octogonală, în centrul căreia se află Peştera Naşterii Domnului – loc foarte important pentru toţi creştinii şi pelerinii care vin aici să se închine deoarece este locul începutului mântuirii noastre, cu alte cuvinte acest loc, alături de Biserica Sfântului Mormânt, se află pe primul rând în istoria mântuirii neamului omenesc!... Pardoseala ei era acoperită cu un mozaic în culori, ale cărui fragmente se mai văd şi astăzi sub dalele de marmură ale actualei pardoseli. Săpăturile arheologice desfăşurate în zona bazilicii în anul 1934 au confirmat şi au înmulţit descrierile textelor din vechime pe marginea acestui important monument creştin din sec. al IV - lea. La aproximativ două sute de ani de la zidirea sa de către Sf. Împ. Elena, bazilica a fost dărâmată din cauze neelucidate, de către Împăratul Iustinian şi a fost înlocuită cu alta, care se păstrează şi în ziua de astăzi. În partea dinspre zidul de Vest al noii bazilici a fost amenajată o curte mică cu o galerie, iar clădirea octogonală de deasupra Peşterii Naşterii a fost înlocuită de o biserică triunghiulară. Astfel, întreaga construcţie a dobândit forma unei cruci. Bazilica lui Iustinian, care este mai mare ca dimensiuni, nu are fumuseţea şi splendoarea celei dintâi.

Însuşi Iustinian s-a declarat nemulţumit de construcţia nou înălţată, apăsătoare şi întunecată, motiv pentru care a poruncit, conform tradiţiei de mai târziu, ca arhitectul principal să fie pedepsit. Ornamentele exterioare ale noii bazilici a lui Iustinian Împăratul nu s-au păstrat, deşi, după toate aparenţele, ele trebuie să fi fost impresionante şi fastuoase. Potrivit unei descrieri de mai târziu, pe faţada Bazilicii erau încastrate mozaicuri în culori cuprinzând scena Naşterii lui Hristos şi cea a închinării magilor persani. Tocmai această imagine a salvat bazilica de la distrugere în anul 614 căci văzând în scena celor trei magi pe compatrioţii lor, cotropitorii persani, în semn de respect pentru această imagine, nu au incendiat biserica. Actualele ornamente mozaicale de pe zidurile bazilicii şi imaginile de pe cele 40 de coloane au fost făcute de meşteri iconari ortodocşi greci din sec. al XII – lea. Mozaicurile murale şi icoanele de deasupra coloanelor au fost lucrate în stilul şi în conformitate cu canoanele iconografice ale Bisericii Ortodoxe.
  
Mergând mai departe trebuie să remarcăm că în apropiere de Hebron, pe drumul central ce duce la Ierusalim, se mai află un loc de pelerinaj creştin – Stejarul Mamvri sau Templul Ramat El – Halil. Tradiţia veche iudaică face legătura între acest loc şi Stejarul lui Mamvri Amoreul din Vechiul Testament (Fac. 14, 13) fiind locul în care s-a sălăjluit Avraam şi i-a ospătat pe cei trei îngeri ai Domnului înainte de pedeapsa Sodomei şi Gomorei (Fac. 18). Iniţial, aici era locul de închinare al evreilor, însă în epoca elenismului acesta a fost transformat într-un loc păgân, legat de sărbători populare, de jertfe şi tranzacţii comerciale. Regele Irod l-a împrejmuit cu ziduri, în interiorul cărora a fost construit mai târziu de către Adrian un templu păgân şi un altar – jertfelnic. În sec. al IV – lea, Sf. Elena, dărâmând toate construcţiile anterioare, a ridicat în locul lor „Biserica – Închinarea”, spre a uni sub aspect teologic şi istoric Vechiul cu Noul Testament. În atriumul bazilicii este înfăţişat izvorul descoperit de Avraam. După invazia arabă, biserica a fost distrusă, şi acest loc de pelerinaj a încetat să mai existe. Cu prilejul săpăturilor arheologice efectuate aici în perioada 1926 – 1928 şi repetate de curând, au fost descoperite bogate valori şi, pe lângă aceasta, ruinile bazilicii înălţate de Sf. Împ. Elena. Menţionăm că în prezent este greu a ajunge în acest loc datorită stării de fapt conflictuale dintre Statul Israel şi cel palestinian.
  
În continuare, aş dori să amintesc, aici, şi de orăşelul Betania care se întinde şi azi, ca şi în vremea lui Hristos, de-a lungul singurei artere centrale de acces care urcă din Valea Ierihonului şi duce spre Ierusalim. Astfel, toţi cei care doreau să ajungă la Ierusalim erau nevoiţi să folosească acest drum. Dar nu acesta era singurul motiv pentru care îl parcurcea şi Hristos adeseori ci fiindcă aici era (şi) locul natal al prietenului Său Lazăr şi al surorilor acestuia Marta şi Maria (Mat. 21, 1 – 9; Luc. 10, 25 – 42). Odată Hristos a fost invitat în casa lui Simon Leprosul (Mat. 26, 6 – 13), dar cel mai de seamă eveniment care s-a petrecut aici este minunea învierii lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos (Mat. 11, 1 – 47). Iniţial mormântul lui Lazăr reprezenta un obişnuit mormânt familial evreiesc, săpat în stâncă în partea de apus a vechiului sat. El nu era situat la adâncimea la care este astăzi, când spre el duc 27 de trepte săpate în piatră. În epoca creştin – bizantină (Sec. IV – VII) mormântul – ca loc de pelerinaj era împrejmuit cu un zid. În interiorul acestei împrejmuiri şi mai la răsărit de mormânt se înălţa bazilica cu trei naosuri, a cărei pardoseală era acoperită cu mozaic în culori. Toate construcţiile puse la un loc – mormântul, întregul teritoriu îngrădit şi bazilica – au primit denumirea de Lazarion. Denumirea actuală a satului arab El – Azarieh provine de la numele acestui sfânt lăcaş creştin. Satul evreiesc în vremea lui Hristosse numea Beit – Ania sau Beit – Hanania (Casa lui Hanani, în ebraică). Lazarion – ul, suportând invazia persană din anul 614, a continuat să existe aproape fără nici o schimabare până în sec. al XII – lea. În sec. al XIII – lea a fost părăsit şi abandonat. Dar trei sute de ani mai târziu, pe ruinele lui, musulmanii au construit o moschee, în interiorul căreia se află mormântul lui Lazăr – prietenul Domnului. Potrivit tradiţiei, mănăstirea de călugăriţe greco – ortodoxe, situată în partea de est a satului, a fost construită pe locul casei în care a trăit familia lui Lazăr. Peste drum de această mănăstire se află locul întâlnirii lui Hristos cu Marta şi Maria, atunci când a venit să-l învieze pe Lazăr.
  
În cele ce urmează, ţinând un fir roşu al pelerinajului, vom vorbi despre oraşul Ierihon. Vechiul Ierihon, întocmai ca şi oraşul actual, este situat de-a lungul drumului central care străbate întreaga Vale a Iordanului, de la Lacul Tiberiadei (Kinneret) la nord şi până la moartea Moartă, la sud. Celălalt drum central trece peste Valea Ierihonului, unind malul de est al Iordanului cu Ierusalimul şi cu zona litorală. În afară de frumoasa lui aşezare geografică, Ierihonul are şi alte avantaje naturale: apă din abundenţă, pământuri roditoare şi o climă subtropicală. Datorită acestui fapt, oraşul a fost populat în mod constant, începând cu vremurile preistorice şi până în ziua de astăzi. Domnul Hristos, fiind nevoit să treacă prin Ierihon, la întoarcerea lui din Galileea natală în Ierusalim, a săvârşit o mulţime de minuni. Astfel, în Ierihon l-a întâlnit El pe Zaheu care s-a urcat în smochin (Luc. 19) şi pe orb (Luc. 18, 35 – 43). În afară de aceasta, după botez Hristos s-a dus în pustie, care se aşterne la vest de Ierihon, pentru a posti acolo şi a se izbăvi de diavol (Mat. 4, 1 – 11; Luc. 4, 1 – 13; Marc. 1, 12 – 13). În Ierihon şi în împrujurimile lui au săvârşit minuni şi proorocii: Ilie, Elisei şi Sf. Ioan Botezătorul. Toate locurile legate de evenimentele religioase şi de activitatea proorocilor au devenit, începând cu sec. al IV – lea, locuri creştine de pelerinaj şi aşezăminte mănăstireşti. În epoca bizantină, în împrejurimile Ierihonului şi în cuprinsul oraşului, existau mai mult de 20 de mănăstiri şi biserici, hanuri pentru primirea pelerinilor şi a diferitelor societăţi filantropice creştine pentru nevoiaşi şi bolnavi. Astăzi creştinul pelerin poate vizita Ierihonul care se află în teritoriile palestiniene, la distanţă de 37 de km de Ierusalim şi care cuprinde următoarele obiective: Izvorul lui Elisei, locul izbăvirii şi al postului, Peştera Proorocului Ilie, Mănăstirea greco – ortodoxă unde se află sicomorul (dudul) lui Zaheu pe care l-am vizitat şi noi cu multă bucurie!...
  
Dar locul cel mai drag sufletului nostru creştinesc şi românesc pe care l-am vizitat, aici, a fost Aşezământul Românesc care a fost sfinţit şi inaugurat în anul 2000 de către un sobor de ierarhi, preoţi şi credincioşi români în frunte cu P.F. Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi care în momentul de faţă se află în stadiul de pictură la biserică şi finisare la complex, la aşezământ. Aşezământul de aici, împreună cu lucrările sale, sunt conduse de către P.Cuv. Părinte Arhim. Ieronim Creţu – Superiorul Aşezământului Românesc de la Ierusalim, care este Reprezentanţa Patriarhiei Române (de) la Locurile Sfinte. Cuprinşi fiind de profunde emoţii am vizitat ambele aşezăminte româneşti – unde am oficiat rugăciuni şi cântări şi ne-am întreţinut foarte frumos cu obştea, şi cu muncitorii acestor aşezăminte, în frunte cu Părintele Ieronim şi cu Părintele Serafim Paşca. Părintele Stareţ Ieronim ne-a prezentat istoricul, statutul şi activitatea acestor două aşezăminte româneşti, astăzi, greutăţile cu care se confruntă noul aşezământ de la Ierihon care sunt diferite, inclusiv de natură financiar – materială. Trebuie să subliniem faptul că este mare bucurie atunci când cele două aşezăminte sunt vizitate de către pelerinii români care vin, aici mai nou, într-un număr cât mai mare.
  
Mai departe, vreau să vorbesc puţin, despre Râul Iordan şi despre Locul botezului lui Hristos. Râul Iordan (Iarden – care coboară, în limba ebraică) este cel mai important râu de pe pământ avându-şi sorgintea în izvoarele de pe versantul Muntelui Hermon, din Nord, unde traversează Lacul Tiberiada (Kinneret) şi, parcurgând încă 500 de km, se varsă în Marea Moartă. Râul Iordan este strâns legat de istoria Ţării Sfinte şi de multe evenimente din Vechiul şi Noul Testament. Pe malurile lui s-au format cele douăsprezece seminţii ale lui lui Israel, înainte de a intra pe Pământul Făgăduinţei. De aici s-a înălţat în văzduh într-un car de foc Proorocul Ilie, lăsându-l aici, pe pământ, pe ucenicul său – Proorocul Elisei. Tot aici, în apropierea acestui râu a trăit comunitatea esenienilor – anticipatori ai monahismului creştin, de la care se păstrează câteva din vestitele manuscrise de la Qumran descoperite într-o peşteră din zonă, în apropierea Mării Moarte de către un păstor de capre în anul 1956. Şi tot aici a propovăduit Sf. Ioan Botezătorul unde L-a şi botezat pe Iisus Hristos. Potrivit tradiţiei, începând cu sec. IV, se consideră ca loc al botezului lui Hristos extremitatea nordică a Râului Iordan, situată în apropierea Ierihonului. Pe aici au trecut cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, pentru a primi drept moştenire pământul făgăduit lor de către Iahve. Din acest motiv acest loc se numeşte Betabara (Beit Avara – „trecere prin vad”, în ebraică). Identificarea locului botezului cu cel al trecerii prin vad a râului de către israelieni a avut pentru creştini un dublu sens: în primul rând, a unit, din punct de vedere geografic, Vechiul şi Noul Testament, iar în al doilea rând, după cum sensul trecerii a fost popularea Ţării Dfinte, la fel şi botezul creştinului a însemnat legătura acestuia cu Hristos şi promisiunea dobândirii Împărăţiei Cereşti. Am vizitat şi noi Râul Iordan, cu mare bucurie, dar locul vizitării Râului nu coincide cu locul exact al Botezului Domnului. În zonă există şi o mănăstire greco – ortodoxă închinată însemnatului eveniment şi marelui prasnic al Botezului Domnului nostru Iisus Hristos.
  
Enunţând, în următoarele rânduri, Lacul Tiberiadei şi locurile sale înconjurătoare de pelerinaj (21x12km, adâncimea 48 m) care, privit de sus aducea ca formă cu o vioară, kinor – în ebraică. De la acest cuvânt a şi provenit denumirea lacului – Kinneret (Num. 34, 11). În izvoarele scrise greceşti şi în Evanghelie poartă nume diferite: Lacul sau Marea Tiberiadei, după denumirea oraşului Tiberias (Tiberiada), construit pe malul apusean de către Regele Antipa, Lacul Ghenizaretului sau simplu Ghenisar, după numele Ghinosaur, cum este denumit malul de nord – vest, precum şi Lacul Galileii, după toponimul regiunii în care se întinde. Lacul Tiberiadei reprezintă unicul rezervor natural de apă dulce al Palestinei. De n-ar fi el, locuitorii Palestinei ar suferi de sete, iar pământurile ei ar fi sărace şi pustii. Când lacul se umple (de obicei după iernile ploioase), cantitatea de apă potabilă pe care o conţine ajunge la 3985 milioane metri cubi. Râul Iordan, dimpreună cu izvoarele sale din nord, constituie furnizorul de bază, vărsând anual în Kinneret 603 milioane metri cubi de apă. În afară de aceasta, o cantitate considerabilă de apă vine din Munţii Galileii de Nord şi din Înălţimile Golan. În epoca lui Hristos, malul de vest al lacului era presărat din plin cu oraşe şi aşezări evreieşti, în vreme ce malul de răsărit, Perea („extremitate”, în greacă) a rămas puţin populat, în principal de greci şi de alţi străini. Din acest motiv Domnul Hristos a ales malul de vest şi, îndeosebi, oraşul evreiesc Capernaum ca loc al desfăşurării activităţii Sale mesianice în cea mai mare măsură şi al domiciliului Său. Din aşezările de pe malul apusean şi-a ales cei mai mulţi ucenici. Tot aici şi-a propagat El învăţătura şi a săvârşit cele mai multe minuni. Această regiune, legată de viaţa şi minunile lui Hristos, este recunoscută din sec. al IV – lea ca pământ sfânt, bogat în locuri creştine de pelerinaj. Călătoria noastră prin aceste locuri ne-au condus spre înălţare spirituală şi spre renaştere.
  
Oraşul Tiberias a fost întemeiat de către Regele Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, în anul 22 î.d.Hr. În pofida faptului că acesta era un mare şi important oraş, construit pe artera principală ce făcea legătura cu ţărmul occidental al Lacului Kinneret, arteră de care a fost nevoit să se folosească şi Hristos în timpul călătoriilor Sale, şi totuşi, este foarte interesant că acest oraş nu este niciodată pomenit în Evanghelie. Cauza se află, probabil, în faptul că majoritatea primilor locuitori ai Tiberiasului erau păgâni, deoarece oraşul a fost construit pe locul unor vechi cimitire, evreii refuzând la început să se stabilească aici. De aceea creştinismul a căpătat în această parte, un teren generos şi, la foarte scurt timp a fost creată aici o comunitate creştină şi o episcopie. Deja la începutul sec. al IV – lea clădirea păgână Adriania a fost transformată de creştinii Tiberiasului într-o bazilică de dimensiuni foarte mari, de-a dreptul impresionante. În sec. al VII – lea, pe locul cel mai înalt al oraşului a fost construită cea de-a doua biserică creştină închinată Sf. Ap. Petru. Sub altarul acestei bazilici, descoperit nu de mult, cu ocazia unor săpături arheologice, a fost găsită o uriaşă ancoră de piatră, făcută, probabil, în cinstea marelui pescar evanghelic. Actuala mănăstire ortodoxă grecească, situată la marginea sudică a oraşului, a fost zidită pe ruinele clădirii din epoca cruciaţilor şi din perioada otomană.
  
Orăşelul Magdala (de la cuvântul migdal, în ebraică, sau el – mazdal, în arabă şi care în ambele limbi înseamnă turn) este situat la aproximativ 5 km nord de Tiberias. Aşezarea, ca atare, nu este pomenită în Evanghelie, dar existenţa ei este determinată de numele Mariei Magdalena şi de locurile în care s-au descoperit ruinele vechi ale orăşelului contemporan Migdal. Este posibil ca Magdala să se identifice cu orăşelul Dalmanuta, de care pomeneşte Sf. Ev. Marcu la cap. 8, vers. 10 şi, s-ar putea să se identifice cu mica localitate Tariheea, existentă atât în izvoarele istorice greceşti cât şi în scrierile istoricului Iosif Flavius.
  
Legat tot de activitatea şi faptele miraculoase săvârşite de către Domnul nostru Iisus Hristos, vom spune că una dintre cele mai impresionante minuni săvârşite de către El o reprezintă săturarea celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, consemnată de către Sf. Ap. Marcu în Evanghelia sa la cap 6, vers. 34 – 44 şi la Sf. Ap. Ioan la cap. 6, vers. 1 – 15. În Evanghelie, aşa cum se întâmplă de foarte multe ori, nu este precizat locul în care a avut loc minunea, dar creştinii au stabilit încă din sec. al IV – lea că el se află în apropiere de Capernaum, în orăşelul El – Tabgha (în arabă – şapte izvoare) din perioadele romană şi bizantină. Pe la mijlocul sec. al IV – lea a fost contruită, aici o mică biserică cu un naos, iar în sec. V a fost înlocuită cu o bazilică mare cu trei naosuri, cu pardoseală în mozaic colorat. În partea centrală a lăcaşului, în spatele Sfintei Trapeze, s-a descoperit imaginea coşului cu cinci pâini şi doi peşti. Această imagine şi inscripţia grecească descoperită în naosul dinspre nord al bazilicii „În acest loc sfânt nu uită Dumnezeu pe cel smerit” nu lasă nici un dubiu în privinţa identificării acestui loc cu minunea înmulţirii celor cinci pâini şi a celor doi peşti. După invazia arabă biserica s-a pustiit, iar cu timpul a dispărut sub un morman de pământ şi paie. Ruinele ei au fost descoperite întâmplător, cu prilejul unor săpături arheologice din secolul trecut şi abia curând a fost refăcută de către monahii benedictini ea fiind, astăzi, biserică romano – catolică.
  
Locul în care se afla Muntele Fericirilor (Mat. 5, 1 – 12) le era cunoscut pelerinilor creştini din epoca bizantină. Astăzi respectivul loc constituie o enigmă. Potrivit vechii tradiţii creştine, acest munte se afla pe ţărmul nordic al Kinneretului, între Capernaum şi Magdala, cu alte cuvinte, foarte aproape de Tabgha. Este posibil ca ruinele vechii bazilici creştine, descoperittă cu câţiva ani în urmă şi aflată la aproximativ două sute de metri nord de Tabgha, să aibă legătură cu acest loc de pelerinaj. Tradiţia creştină de mai târziu identifică Muntele Fericilor cu prăpastia Arbel, aflată mai la nord de Magdala. Dar nu există nici un fel de confirmare de ordin arheologic în acest sens. Muntele Fericirilor pe care-l înfăţişează, astăzi, franciscanii – unde se află o frumoasă biserică catolică precum şi sediul unei episcopii şi care reprezintă noul loc de pelerinaj – poate să aibă o legătură sub acest aspect topografic cu vechiul loc de pelerinaj creştin, numai că şi în acest caz lipsesc dovezile arheologice.
  
Vechiul Capernaum – oraşul ales de Mântuitorul drept centru al activităţii Sale (Mat. 4, 13), se află la graniţa dintre Galileeea şi cele zece oraşe păgâne. Datorită poziţiei centrale a oraşului, în cuprinsul său se afla o vamă şi un lagăr militar al legionarilor romani. Astfel, în afara populaţiei băştinaşe compusă numai din evrei, oraşul mai era populat de către vameşi, soldaţi, ofiţeri superiori cum ar fi, de exemplu, centurionul (sutaşul) roman şi alţi funcţionar de stat (Mat. 8, 5 – 13; Marc. 2, 13 – 14). Aici a consacrat Domnul Hristos, Taina Sfintei Euharistii – la Cina cea de Taină (Ioan 6, 24 – 71). Tot aici a vindecat El pe un om cu duh necurat (Marc. 1, 21 – 28), pe un paralitic (Merc. 2, 1 – 2), pe soacra Sf. Ap. Petru (Marc. 1, 29 – 31), pe sluga sutaşului (Mat. 8, 5 – 13). De asemea, în acest oraş sau din acest oraş şi-a ales pe cei mai mulţi dintre apostolii şi ucenicii Săi. Până la începutul sec. al IV – lea Capernaum – ul a rămas un oraş pur iudaic, cu toate că este cu putinţă ca în cuprinsul lui să fi trăit un număr redus de evrei creştini care au fost concentraţi în jurul casei Sf. Ap. Petru, situată în centrul aşezzării, aproape de sinagogă. Primii creştini foloseau această casă ca biserică şi, în acelaşi timp, ca loc de pelerinaj pentru vizitatori. Astfel, în Capernaum, se află cel mai vechi loc de pelerinaj creştin din Ţara Sfântă, datând din sec. al II – lea. În sec. al V – lea comunitatea creştină a oraşului s-a mărit, iar deasupra casei Sf. Ap. Petru a fost construită biserica octogonală, una dintre primele biserici de acest fel ridicate în Palestina de atunci. În sec al VI – lea a fost construită încă o biserică închinată Sf. Ap. Şi Ev. Ioan.

Spre sfârşitul epocii bizantine, oraşul a început să intre în declin, iar spre sfârşitul sec. al XI – lea a decăzut complet. Doar colibele pescarilor sezonieri ridicate pe ruinele lui mărturiseau despre o mică aşezare pe locul fostului oraş. Această stare de fapt a continuat până la sfârşitul sec. al XIX – lea, când regiunea a fost cumpărată de către Patriarhia Greacă de la Ierusalim în colaborare cu monahii franciscani, iar după lucrările de restaurare efectuate de ei, a fost inclusă în rândul locurilor creştine de pelerinaj din Ţara Sfântă. Astăzi fiecare pelerin are posibilitatea de a vizita acest loc în care se întindea vechiul Capernaum şi de a vedea ruinele Casei Sf. Ap. Petru, Sinagoga Evreiască din sec. IV, una dintre părţile vechiului oraş, descoperită cu ocazia săpăturilor arheologice şi Biserica ortodoxă a celor Doisprezece Apostoli, construită de către Patriarhul Ierusalimului Damian în anul 1925. Mai vreau să amintesc faptul că am făcut şi o croazieră pe Lacul Tiberiadei (Galileii), rememorând, astfel, plimbarea şi potolirea furtunii pe Mare, de asemenea şi pescuirea minunată, săvârşite în urmă cu 2000 de ani de către Domnul Iisus Hristos, spre uimirea, bucuria şi folosul ucenicilor.
  
Mergând, mai departe, am ajuns la Nazaret – locul de naştere al Sf. Fecioare Maria şi al lui Iosiv, acel orăşel în care şi-a petrecut anii copilăriei şi ai adolescenţei Domnul Hristos şi care nu este pomenit nici într-un alt document istoric în afară de Evanghelie. În perioada Vechiului Testament aici se afla, probabil, o mică aşezare care nu se distingea prin nimic deosebit. În timpul vieţii lui Iisus în acest oraş, situat în jurul unui izvor, trăiau un număr nesemnificativ de evrei şi această situaţie a continuat până în sec. al IV–lea, cînd aşezarea a fost inclusă de către creştini în rândul locurilor importante de pelerinaj. În perioada bizantină, în Nazaret trebuie să fi existat patru locuri sfinte de pelerinaj şi anume: Izvorul Maicii Domnului, în preajma căruia a avut loc, potrivit tradiţiei, Buna Vestire; Peştera – Atelierul lui Iosif; Sinagoga în care a învăţat Domnul Hristos şi Muntele Prăpastiei de pe care au vrut să-L arunce concetăţenii Săi (Luc. 4, 29). Toate aceaste locuri pot fi vizitate de către orice pelerin şi în Nazaretul zilelor noastre, aşa cum am făcut şi noi.

Bisericile din Nazaret pentru vizitare sunt: Biserica ortodoxă greacă Sf. Arh. Gavriil – situată în apropierea izvorului Buna Vestire care a fost construită în anul 1750 pe ruinele celei mai vechi biserici. Minunatul ei iconostas a fost dăruit în anul 1767 de un negustor grec, rămas necunoscut. Biserica - Sinagogă a greco – catolicilor a fost înălţată pe ruinele unei clădiri din perioada romană. Se consideră că aceste ruine aparţin sinagogii nazarinene din epoca lui Hristos. Biserica Catolică a Bunei – Vestiri a Maicii Domnului a fost construită pe locul Casei Maicii Domnului şi a Dreptului Iosiv. Pe acest loc a existat o biserică bizantină, ale cărei ruine au fost descoperite cu prilejul unor săpături arheologice efectuate de monahii franciscani. Prima biserică bizantină a fost distrusă de perşi. În sec. al XII – lea, pe locul bisericii distruse, cruciaţii au construit una nouă, mai mare decât cea anterioară. În locul uriaşei biserici catolice care a fost construită în anul 1960, s-au păstrat vestigii ale perioadei bizantine şi ale epocii cruciaţilor. Capela Prăpastiei (El – Kafze, în arabă), aflată în extremitatea sudică a Nazaretului de astăzi, a fost construită în anul 1925 de către Mitropolitul Grec Kleopa. Dar pe acest loc se mai văd, încă, ruinele vechii biserici şi a mănăstiri bizantine.
  
Localitatea Cana Galileii – menţionată în Evanghelie – este locul de naştere al Sf. Ap. Natanael (Ioann 21, 2) precum şi locul unde Mântuitorul Hristos a săvârşit prima Sa Minune – cea a transformării apei în vin la Nunta lui Filip la care a participat şi El împreună cu Mama Sa şi cu alţi ucenici şi apostoli (Ioan 2, 1 – 11) şi tot aici l-a vindecat pe fiul slujitorului regesc din Capernaum (Ioan 4, 46 – 54). Satul se află situat mai la nord decât cel actual, în apropiere de Valea Asohis (Batauf, în arabă). Mutarea locaităţii pe terenul actual s-a petrecut după invazia arabă, când vechea Cana a fost distrusă şi părăsită de locuitorii ei. În actualul sat arab Kfar Kanna locuieşte o populaţie mixtă – musulmani şi creştini. Toate bisericile aflate aici au fost construite nu demult. Biserica franciscană, închinată Nunţii şi Minunii de la Cana, a fost construită pe ruinele unei vechi clădiri iudaice, cu pardoseală şi mozaic şi o inscripţie în aramaică. În biserica greco – ortodoxă sunt expuse două vase de piatră asemănătoare celor pomenite în cazul Nunţii şi Minunii din Cana (Ioan 2, 1 – 11).
  
În continuare, vom prezenta Muntele Tabor. Identificarea Muntelui Tabor (Et – Tur, în arabă şi Itabarion, în izvoarele greceşti vechi) cu Muntele cel Înalt al Schimbării la Faţă a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Luc. 9, 28 – 36) s-a petrecut potrivit următoarelor cauze principale: este, într-adevăr, un munte înalt, şi la popriu şi la figurat, având aspectul unui con uriaş, situat la răsărit de Valea biblică Izreel. În afară de aceasta, muntele se află nu departe de Nazaret şi de Capernaum, adică în apropierea acelor locuri unde a trăit şi a propovăduit Hristos. Munţii Tabor şi Hermon sunt proslăviţi în Psalmii lui David (Ps. 88, 13) şi sunt pomeniţi în Vechiul Testament ca fiind cei mai înalţi doi munţi sacri din Ţara Sfântă (Ios. 19, 22; Ier. 46, 8; Jud. 4, 6). În afară de semnificaţia lui duhovnicească care este fundamentală în spiritualitatea noastră ortodoxă, Muntele Tabor ocupă un important loc strategic căci întreaga vale de la poalele lui se vede de sus ca dintr-o palmă.

Tocmai de aceea, Ptolemaios a construit în vârful său o fortăreaţă ale cărei ruine pot fi văzute şi astăzi. În conformitate cu ghidurile şi izvoarele ecleziastice creştine vechi, prima biserică de pe culmea acestui munte sacru a fost construită în sec. al IV – lea. În sec. VI au mai fost construite două biserici, iar la începutul celui de-al şaptelea a fost adăugată cea de-a patra. În Epoca bizantină, Taborul a dobândit statut de episcopie cu competenţă ecleziastică asupra întregii regiuni învecinate. În epoca cruciaţilor, pe culmea muntelui s-au statornicit cei dintâi monahi benedictini. Ei însă au fost alungaţi de Saladin în anul 1187. În anul 1211 sultanul Malik-Al-Adils al Damascului a distrus toate construcţiile creştine, bisericile şi mănăstirile iar în locul lor a construit o fortăreaţă ca în timpurile lui Ptolemaios. Astăzi, întreaga culme a acestui munte aparţine bisericii: la nord se află Mănăstirea greco – ortodoxă şi Biserica Schimbăării la Faţă, unde sunt maici printre care şi câteva călugăriţe românce iar la sud se află o biserica catolică cu mănăstire şi hotel. Aceste două mănăstiri au fost construite pe ruinele fostelor biserici bizantine.
  
În cele ce urmează, voi prezenta în câteva rânduri, Mănăstirea Sfântului Teodosie cel Mare – întemeietorul vieţii de obşte (a vieţii cenobitice). Actuala mănăstire a fost construită pe ruinele vechiului chinovion, întemeiat de Sf. Teodosie în sec. al IV – la marginea Pustiului Iudeii. Reminiscenţele acelor ruine se mai văd şi astăzi, atât în interiorul zidurilor mănăstirii, cât şi dincolo de graniţele ei. Peştera din incinta mănăstirii reprezintă una dintre cele mai interesante părţi ale vechii mănăstiri – chinovion. Este o peşteră naturală, uşor ecarisată, situată şi azi ca şi odinioară chiar în centrul mănăstirii. În jurul mănăstirii se află mormintele multor stareţi printre care sunt şi remarcabile personalităţi ale monahismulului din Ţara Sfântă cum ar fi Sf. Teodosie, Patriarhul Sofronie al Ierusalimului şi alţii. Din sec. V până în sec. VII, în perioada ei cea mai înfloritoare, mănăstirea a adăpostit aproape şapte sute de călugări de diferite naşionalităţi. Conform izvoarelor scrise, în mijlocul lor domnea dragostea, disciplina, asceza, vrednicia şi o deosebită atmosferă duhovnicească. În centrul mănăstirii se afla biserica în care se oficia liturghia în limba greacă şi două biserici mai mici ca dimensiune, pentru nevoinţele diferitelor comunităţi monastice.
 
Pe lângă acestea existau ateliere pentru folosirea zilnică a muncii monahilor, comitete pentru ocrotirea celor săraci şi bătrâni, aziluri pentru orfani, centre de învăţământ, hanuri, adăpostruri şi locuri de popas pentru oameni, cu alte cuvinte această mănăstire reprezenta un mic stat al unor oameni dedicaţi vieţii duhovniceşti, rugăciunii şi modului de viaţă monahal, precum şi muncii, fiind consacraţi trup şi suflet obştii şi monahismului, datorită vocaţiei reale şi autentice pe care au avut-o pentru această viaţă îngerească în trup pământesc. Renumitul Ioan Moshu – autorul „Limonariului” – publicat la noi, în 1991 de către Editura Reîntregirea a Arhiepiscopiei Alba Iuliei, şi viitorii Patriarhi ai Ierusalimului Sofronie şi Modest, au fost unii dintre cei mai remarcabili monahi care au ieşit dintre zidurile acestei vestite mănăstiri. Invazia persană şi cucerirea arabă au pus capăt perioadei de înflorire a mănăstirii, părăsind-o majoritatea călugărilor. Dăinuind până în sec. al XV – lea, mănăstirea a rămas cu desăvârşire pustie şi s-a transformat într-un loc de popas pentru locurile beduine ale lui Ibn – Abed. Mănăstirea se numeşte şi în ziua de azi în arabă Der – Ibn – Abed (Mănăstirea fiilor lui Abed). În anul 1858 Patriarhia Greacă a cumpărat de la beduini ruinele mănăstirii, a restaurat-o şi a reactivat-o cu posibilitatea de a fi vizitată deşi se află în teritoriile palestiniene.
  
Despre Marea Lavră a Sfântului Sava vom spune că se află situată în inima Pustiului Iudeii, pe povârnişul apusean a râului Cedron. A fost înfiinţată în anul 485 de către Sf. Sava şi de atunci până în ziua de azi, după 1500 de ani de existenţă continuă să fie una din marile citadele spirituale a monahismului ortodox universal. Anii cei mai prosperi ai acestei mănăstiri nu corespund cu perioada de înflorire a celorlalte lăcaşuri monahale din Ţara Sfântă. De-a lungul sec. V şi VI călugării ei au ajuns într-atât de profunde discuţii dogmatice, încât l-au determinat, din cauza unor dispute, pe însuşi fondatorul ei Sf. Sava, să o părăsească pentru o destul de lungă perioadă. Secolul VIII şi prima jumătate a sec. al IX – lea au fost cei mai buni ani din existenţa mănăstirii. În cadrul ei au vieţuit câteva zeci de călugări, printre care s-au numărat şi figuri remarcabile ale ortodoxiei ca Sf. Ioan Damaschin, Sf. Ştefan – făcătorul de minuni, Sf. Mihail Sikelos, Sf. Teodor, Sf. Teofan şi alţii. Mai amintim faptul că Sfântului Sava îi datorăm celebrul Tipicon – după care sunt oficiate Sf. Slujbe în aceste mănăstiri şi biserici. Clădirea mănăstirii a căpătat înfăţişarea actuală după restaurarea din sec. XIX – lea. Lucrările de restaurare, efectuate după cutremurul devastator din anul 1834, s-au limitat doar la partea centrală a măreţei lavre, cum i se spunea în epoca bizantină. Prima lavră, împreună cu diversele clădiri complementare (biserici, paraclise, trapeze, brutării etc.) cu schiturile şi chiliile monahilor şi a pustnicilor, cu apeductele şi diferitele adunări filantropice ocupau ambele povârnişuri ale pârâului, pe o lungime de aproximativ 2 km. Astăzi, cele mai importante locuri de pelerinaj sunt: Mormântul întemeietorului – Sf. Sava, Biserica centrală care adăposteşte moaştele Sfântului, Biserica – Peşteră prima biserică mănăstirească închinată Sf. Ier. Nicolae, Sălaşul Sf. Sihastru Ioan Damaschin, Sălaşul Sf. Sihastru Sava şi Turnul înalt a cărui construcţie datează din epoca Împăratului Iustinian.
  
În continuare voi prezenta Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul care a fost construită în partea nordică a văii El – Kherit (Pârâul biblic Cherit (Chorat)). Pârâul care traversează partea nord – estică a Pustiului Iudeii, de la Ierusalim până la Valea Iordanului, avea cândva o culoare foarte verde, datorită celor două izvoare care ţâşnesc din albia lui: izvorul Ein – Fara – din partea de vest a albiei şi Ein – Keit, din mijlocul ei. Astăzi, debitul izvoarelor constituie sursa de apă potabilă pentru locuitorii Ierusalimului şi ai Ierihonului. Prezenţa tuturor celor necesare: apă dulce din abundenţă, legătura cu evenimentele Vechiului şi ale Noului Testament precum şi vecinătatea arterei centrale de acces Ierihon – Ierusalim, cu partea sa sudică, a favorizat aici sălăşluirea în masă a monahilor. În preajma izvorului Ein – Fara, cel din vestul pârâului, Sf. Hariton a zidit pe la mijlocul sec. al IV – lea prima lavră, punând astfel bazele construirii de mănăstiri în Pământul Sfânt. În cele două secole care au urmat, întreaga zonă a acestui pârâu s-a umplut de lavre, de schituri şi de lăcaşuri pentru pustnici, în care îşi duceau viaţa cea ascetică şi duhovnicească sute de călugări şi schimnici.
  
Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul a fost una dintre acele numeroase mănăstiri din această regiune. Cea dintâi a fost ridicată aici în sec. V de către cinci monahi sirieni: Pronos, Ilie, Lannai, Einan şi Zenon. Îndată după întemeierea ei, mănăstirea a devenit loc de pelerinaj, deoarece a fost unită cu peştera în care a stat ascuns Proorocul Ilie timp de trei ani şi jumătate şi a fost hrănit de corbi (3 Regi 17, 5 – 6) în timpul secetei. Potrivit unei alte tradiţii, de mai târziu, bazată pe Evanghelia lui Iacov (evanghelie apocrifă), mănăstirea a fost zidită pe locul care aparţinea părinţilor Maicii Domnului Ioachim şi Ana. La sfârşitul sec. al V – lea Sf. Ioan Hozevitul a dezvoltat mica aşezare monahală a sirienilor, adăugându-i clădiri noi şi o biserică mare, transformând astfel vechiul locaş în Lavră – Chinovion. Sec. al VI – lea va aduce cu sine perioada de înflorire a fostei mănăstiri. Faima şi renumele ei s-a răspândit în toată Palestina şi în toată Siria, iar monahii ei aprţineau diferitelor popoare, printre care se numărau greci, sirieni, armeni, gruzini, ruşi, mult mai târziu şi români precum şi mulţi alţii. Numele multora dintre ei sunt scrise şi imprimate în diferite limbi în Osuarul vechii mănăstiri, care se află în apropierea actualei mănăstiri. La sfârşitul sec. al VI – lea şi începutul celui de-al şaptelea, sub stăreţia Sf. Gheorghe mănăstirea a ajuns la cea mai mare dezvoltare şi înflorire. Călugării trăiau într-o atmosferă duhovnicească deosebită. O parte dintre ei duceau un mod de viaţă idioritmic, pustnicesc şi ascetic iar cealaltă parte trăiau după tipicul monahal al vieţii de obşte, ducând o viaţă cenobitică în lavră, în chinovion. În timpul cuceririi persane, clădirile mănăstirii au suferit foarte multe stricăciuni şi pagube, o mulţime de monahi au fost ucişi iar ceilalţi au părăsit mănăstirea. După atacul persan Sf. Gheoghe, acum îmbătrânit, a încercat să readucă mănăstirea la viaţă dar nu a reuţit prea mult. Având un număr mic de monahi, mănăstirea a supravieţuit până în sec. al XII – lea. În sec. al XIII – lea a ajuns complet pustie, încetându-şi existenţa. Cinci sute de ani mai târziu, în 1878, mănăstirea a fost restaurată de călugării Bisericii Sf. Mormânt, care s-au străduit să o păstreze şi sa o reactiveze în mijlocul noilor construcţii ridicate pe ruinele rămase de la vechea mănăstire.
  
Pentru noi românii, un motiv în plus şi încă unul foarte special de a vizita această mănăstire este din cauză că aici se găseşte trupul întreg bine – mirositor şi săvârşitor de minuni, cu alte cuvinte sfintele moaşte al Sf. Ioan Iacob Românul – care a vieţuit aici, în ultima parte a vieţii sale pământeşti, săvârşindu-se din această lume efemeră la 5 august 1960 şi fiind descoperit întreg, aşa cum este şi astăzi, în anul 1980 după cum ne relatează viaţa scrisă de către ucenicul său – Părintele Ioanichie Pârâială, trecut şi el la Domnul, şi care din acest motiv a fost canonizat de către Biserica noastră Ortodoxă Română la 21 iunie 1992, având ca zi de pomenire şi de prăsnuire data trecerii sale în adevărata viaţă adică 5 august. Ne-am închinat şi noi cu evlavie şi cu adâncă emoţie sfintelor şi sfinţitelor sale moaşte, bucurându-ne că, iată, am avut şi avem în aceste locuri (şi) părinţi români trăitori, cu viaţă sfântă şi aleasă, bineplăcută lui Dumnezeu!...
  
În cele ce urmează voi vorbi puţin şi despre Muntele celor patruzeci de zile (Djamb Kurutul, în arabă) şi Mănăstirea Ispitirii.  Situat la sud – est de Ierihon, a căpătat această denumire de la cele patruzeci de zile de post ale lui Hristos. Vechea tradiţie creştină lega acest munte de locul din pustiu în care Hristos, după primirea botezului, S-a dus să postească şi să se lepede de diavol (Mat. 4, 1 – 11; Luc. 4, 1 – 13; Marc. 1, 12 – 13), locul numindu-se şi Pustia Karantaniei. Prima mănăstire de pe culmea acestui munte a fost construită în anul 340 de Sf. Hariton, care i-a dat numele de Lavra Dokului, provenit de la denumirea în evraică a muntelui Dok. De pe culmea acestui munte a încercat diavolul, conform tradiţiei, să–L ispitească, înfăţişându-i întreaga împărăţie a lumii acesteia. Locul Postului se află astăzi în interiorul bisericii mănăstireşti. În epoca bizantină, pe acest loc se afla doar o capelă. Mănăstirea Sf. Hariton de pe culmea muntelui a fost distrusă de către perşi şi şi-a încetat existenţa. La sfârşitul sec. al XIX – lea Patriarhia a construit, pe acest loc, o nouă mănăstire, lăsând pe culmea muntelui ruinele celei vechi.
  
Acestea fiind zise, iată că am ajuns la sfârşitul pelerinajului nostru duhovnicesc prin acele locuri pline de har şi de binecuvântare şi, totodată, şi la sfârşitul acestei expuneri şi descrieri a locurilor, momentelor şi trăirilor de care am avut parte în acele zile!... Pentru care fapt rămâne conluzia că noi, creştinii, care nu suntem altceva decât nişte pelerini pe acest pământ, trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu „în duh şi în adevăr” pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta şi, deci, din această cauză, nu avem „cetate stătătoare aici pe pământ” ci tindem şi aspirăm la cea care va să vină care nu este alta decât „Ierusalimul cel Ceresc” pentru care Ierusalimul cel pământesc vizitat de noi nu a fost altceva decât un imbold de încurajare către lupta noastră „cu timp şi fără timp” pe care treebuie să o purtăm în continuare până la sfârşitul vieţii noastre, în vederea dobândirii acelei Împărăţii, care nu este altceva decât unicul sens autentic al vieţuirii noastre pe acest pământ ce ar trebui să fie antecamera Grădinii Raiului Celui Veşnic!... Dragă pelerinule, eşti convins de aceste realităţi şi adevăruri?!... 
  
Material documentar elaborat de către Stelian Gomboş. 
  
Referinţă Bibliografică:
Tara Sfanta - spre calauzirea la desavarsire a pelerinului de la Vechiul Testament la Noul / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 81, Anul I, 22 martie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!