Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Saveta Vărăreanu         Publicat în: Ediţia nr. 150 din 30 mai 2011        Toate Articolele Autorului

Tălmăceşte, dragomane!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Tălmăceşte, dragomane!

        

  

            Amintiri, amintiri…Fiecare din  ele ţâşneşte spre actualitate chemată de o anumită împrejurare, de un gest, de un cuvânt anume. Aşa i s-a întâmplat Simonei, o veche şi bunăprietenă, pe care am revăzut-o cu mare plăcere zilele acestea. 

            Eu am impresia că Simona, indiferent de locul şi situaţia în care se află, trăieşte în lumi paralele: fie trecut - prezent, fie prezent – viitor şi, culmea, trecut - viitor. 

            Pe stradă o vezi mai mult cu capul aplecat spre pământ, căutând parcă acolo dezlegarea gândurilor încâlcite şi împovărate de zilele atât de agitate ale existenţei. Cu toate acestea Simona este fericită. Când cei cu care se întâlneşte o întreabă ce mai face şi cum o mai duce, răspunde invariabil: 

-  Trăiesc şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce, cât şi cum îmi dă. Nu vreau să fiu nerecunoscătoare. M-a ocrotit şi mi-a călăuzit paşii toată viaţa, mi-a dat minte, putere şi noroc să devin OM în viaţă, ne-a ferit atât pe mine cât şi pe ai mei de relele vieţii. 

-  Dar şi în familia ta sunt necazuri, cum treci prin ele? 

-  Cu răbdare, cu răbdare şi cu răbdare. Dacă este sănătate, înţelegere, omenie, prietenie şi credinţă, toate se rezolvă mai devreme sau mai târziu. 

  

            Venită cu treburi la Suceava, am revăzut-o pe Simona în parcul Areni. Îşi supraveghea nepotul care se zbenguia prin preajmă. Era atât de concentrată, încât nu a observat că m-am aşezat pe bancă lângă ea şi că o cercetez cu privirea. Nu am deranjat-o. Aveam timp. La un moment dat, mi s-a părut că fruntea i se încreţeste şi că buzele, încă senzuale şi frumoase, i se mişcă agitate. Arătătorul i se îndrepta în sus cu hotărâre şi cobora lin, ca apoi să se ridice şi mai dârz. Fruntea îi rămânea încruntată şi ameninţătoare. 

După câteva minute s-a dezmeticit parcă, m-a simţit şi un zâmbet larg, luminos şi fericit i-a înseninat chipul. 

- Ce faci? De când eşti lângă mine? 

Mă uit la ceas şi îi răspund că de zece minute   

-  În ce lume ţi-a zburat gândul, Simona? Cu cine te certai şi pe cine ameninţai? 

-  Dacă ai şti, ai râde  şi mi-ai spune că nu sunt sănătoasă la cap. 

-  Lasă, că sănătoasă la cap nu ai fost niciodată, Simona. Mereu ai avut idei şi gânduri ciudate. Ţin minte că mi-ai povestit mai demult o întâmplare cu fiica ta, care te-a văzut cufundată în gânduri, privind cu milă şi curiozitate într-un punct fix. 

-  Da, îmi amintesc. 

A pus mâna pe umărul meu, m-a zgâlţâit puţin şi m-a întrebat: 

-  Mama, la ce te gândeşti? 

-  Mă gândesc la chinezii aştia, că tare-s mulţi. Oare ce-or fi mâncând săracii  de ei? 

Zile în şir a râs fata mea. O auzeam bodogănind: ,,Auzi! Ce-or fi mâncând săracii? Numai grija chinezilor n-a avut-o mama’’. De atunci, când mă vede îngândurată, îmi pune mâna pe umăr, mă zgâlţâie ca să mă trezească şi-mi spune încurajator:  ,,Mama, lasă-i, că au ce mânca! ‘’ 

      

-   Simona, ia zi,  cu cine te certai acum câteva minute? 

  • Nu mă certam. Recitam nişte versuri care mi-au venit în minte în timp ce mă gândeam la desfiinţarea gardului de sârmă ghimpată dintre noi şi ,,Republica Moldova’’. Nişte versuri atât de profunde...
  • Care versuri?
  • Să-ţi recit?
  • Câteva.
  • “Tălmăceşte , dragomane ! ’’*

Am tresărit. M-am văzut în bibliotecă, în sala de lectură, citind poemul ,,Bălcescu’’ de Eugen Jebeleanu. Şi pe mine m-au impresionat atunci cuvintele personajului Bălcescu adresate lui Fuad cel crud hotărât 

,, ... să ocupe ... 

Ţara Românească până 

Când în ţara asta-ntreagă 

Liniştea va fi stăpână .’’ 

  

 M-a cuprins deodată un sentiment pe care nu-l pot defini cu un singur cuvânt, un amalgam de sentimente, de fapt: dragoste neţărmurită, durere şi neputinţă, compasiune pentru ,,Ţara asta cea de-sine-stătătoare.’’ Cu vocea sugrumată de emoţie am acompaniat-o pe Simona: 

,, Spune cum că ţara asta 

Cea de-sine-stătătoare 

N-a cerut niciunei armii 

Să o calce in picioare. 

Că neatărnarea ţării 

E sfinţită prin tratate 

Şi că cei ce au pus pecetea 

Vodă Mircea e şi Vlad e.’’ 

  

           Recitam amândouă cu aceeaşi emoţie, sincronizate de parcă eram după lungi şi grele repetiţii în vederea unui spectacol. Vocile ne tremurau, lacrimile, stăpânite la început, au depăşit stavila pleoapelor şi curgeau din izvorul nesecat al inimii.                                            Nepierzând instinctiv din ochi copilul care  se zbenguia fericit în preajma noastră    fără grija zilei de mâine şi de  azi, ne ştergeam lacrimile care nu se mai opreau. Aveam, parcă, amândouă  câte o stâncă în gât şi, nemaiputând recita, am tăcut. Era tăcerea DURERII de milenii pe care am moştenit-o de la străbunii noştri, care au răbdat atâtea ,,călcări în picioare’’ ale pământului lor străbun. 

            După câteva momente de ...reculegere am continuat: 

‚,Tălmaceşte, dragomane, 

Rogu-te, înc-un cuvânt. 

Spune: că pământul ăsta 

Nu-i şi nu va fi nicicum 

Al acelor care-l calcă 

În copite iar, acum. 

Cei ce tulburară ţara 

Şi o tulbură din veac 

Sunt boierii ce-o sugrumă, 

Nicidecum omul sărac. 

Nu-i tulburător poporul, 

Bun e, blând poporul meu. 

Dar că îşi iubeşte ţara, 

Da. Şi-o va iubi mereu ! ’’ 

  

Iar momente de tăcere. Oftat şi tăcere. Prima care a rupt-o fost Simona. 

 -  Te gândeşti şi tu la Coşbuc? 

 -  Da. Pe noi două ne-au legat întotdeuna aceleaşi gânduri şi sentimente. Ne completam mereu una pe cealaltă de parcă am fi fost gemene. La el mă gândeam.  

-  Ştiu după felul în care ţi-ai încruntata fruntea. 

         Simona cea şugubeaţă şi sentimentală şi-a aţintit privirea în ochii mei, a ridicat arătătorul, mi-a făcut cu el un semn de start şi am continuat recitarea cu versurile lui Coşbuc: 

  

,, Să nu dea Dumnezeu cel sfânt 

Să vrem noi sânge, nu pământ. 

Când nu vom mai putea răbda, 

Când fomea ne va răscula, 

Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa 

Nici în mormânt ! ’’ 

  

        Se părea că momentul poetic ad hoc s-a terminat. Acest avertisment s-a  împlinit o dată. Oare se va repeta? Ne priveam în ochi şi îi spuneam în gând: ,,Ai albit fetiţo! Laba gâştii de la ochi tăi arată că ai luptat din greu cu viaţa. Ai crescut copii, nepoţi... poate vei ţine în braţe şi strănepoţi. Câte valuri de tsunami au trecut peste tine!’’ 

             Mi-am dat seama de ce a impresionat-o atât de tare demontarea gardului de sârmă 

ghimpată dintre noi şi ,,Republica Moldova’’. Emoţia Simonei pornise de la istoricul pas făcut spre întoarcerea acestui teritoriu acasă. Îi era dor de casa părintească, de sătucul ei natal aflat acolo, după gardul acela blestemat, sătuc pe care l-a părăsit într-o noapte ca şi cum ar fi fost un răufăcător. A plecat  în grabă, cu ce au putut apuca, ea cu cei trei fraţi mai mici şi cu tatăl ei, considerat chiabur,  pentru că avea nouă copii şi nouă hectare de pământ. Pentru asta era pasibil de deportare în Siberia. Mama Simonei a rămas în sat, dar pentru  scurtă vreme. A fost deportată cu fetiţele în Siberia fără vină, fără judecată, fără altă explicaţie decât că erau dintr-o familie de chiaburi. Acolo i-a murit, îngheţată, surioara cea mai mică.                                                                                                                                                                 S-a întors mama Simonei după ani  grei de lipsuri şi suferinţe. S-a întors, dar nu la casa ei. Aceasta fusese confiscată şi toată agoniseala jefuită. O bună bucată de vreme au trăit din mila altora, muncind pentru te miri ce pe la oamenii din sat. 

            Cum să nu plângă biata Simona, când a trăit pe viu, văzând şi simţind pe propria piele cum ţara ei ‚, cea de –sine- stătătoare’’ a fost ‚,călcată în picioare,’’ iar fiii ei asasinaţi, deportaţi, alungaţi din propria casă şi ţară. Cred că în inima Simonei era o durere imensă, acumulată de-a lungul întregii ei vieţi: fuga din sat, peregrinări prin  ţara mamă în căutarea unui adăpost, privată de dreptul de a învăţa şi a munci din motive politice. 

            De câte ori o mistuia dorul de casă, o auzeam recitând cu lacrimi în ochi superbele versuri din ‚,Rugămintea din urmă’’ a lui Coşbuc: 

  

,, Şi acum dă-mi mâna. A sunat 

Cornistul de plecare. 

Du Oltului din partea mea 

O caldă salutare. 

Şi-ajuns în ţară, eu te rog, 

Fă-mi cel din urmă bine: 

Pământul ţării să-l săruţi 

Şi pentru mine.’’ 

            

Simona îşi plângea ţara şi casa pe care le-a pierdut din fragedă tinereţe, eu plângeam pentru casa părintească pe care nu am avut-o niciodată şi pentru părinţii pe care nu i-am cunoscut. 

            Momentele acestea dureroase au trecut ca orice moment care curge. Am intrat un pic în lumea  tulbure  a politicului actual, îngrijorate de zvonul diminuării şi al impozitării pensiilor. Am pălăvrăgit pe această temă ca nişte profane ce suntem în domeniu politic,dar care suferim din cauza lui şi am concluzionat, ca nişte iubitoare de poezie clasică, recitând câteva  versuri din atât de contemporanul Eminescu: 

  

,, Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine, 

Nu-i ordinea firescă ce ei a fi susţin;’’ 

... ,,Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, 

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! 

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă, 

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, 

Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi ! ’’ 

  

Ne-am privit uluite şi am izbucnit, de data asta, în hohote de râs. 

  • Aşa ceva nu se poate, Eminescule,  pentru că

,,Cei tari se îngrădiră 

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi; 

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră 

Contra celor ce dânşii la  lucru-i  osândiră 

Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.’’ 

  

Hohotele  de râs, nepotrivite pentru părul nostru alb, i-au molipsit şi pe cei care se odihneau pe băncile din parc. Erau, ca şi noi, oameni cu părul alb, cu feţele înnorate de gânduri, cărora parcă nu le stătea bine când râdeau, dar râdeau. Umbre ale atâtor perioade de tranziţie şi sacrificii s-au molipsit de râsul amar al altor umbre. Ne ştergeam ochii ca să oprim lacrimile care nu puteau fi stăvilite. La un moment dat o aud pe Simona recitând din Goga: 

            ,, Doino ... Învaţă-ne să plângem, 

C-atât ne-a mai rămas ’’ ... până ne-or impozita şi plânsul..     

    

Copilul dădea semne de oboseală. La fel şi noi. Simona cea şugubeaţă, cea sentimentală, cea iubitoare a poeziei noastre clasice mi-a făcut un semn a neputinţă cu braţele deschise larg şi mi-a spus cu durere: 

- Dragomani sunt cât hăul în ţara noastră. Zadarnic vor să tălmăcească voinţa neamului lor. Nu-i ascultă nimeni.  Dum spiro, spero*, că ,,Ţara asta cea de–sine-stătătoare’’ nu va rămâne veşnic ,,călcată în picioare’’ de legile şi hotărârile absurde, înjositoare şi inumane! De data asta poruncesc eu unui dragoman imaginar: 

  

’’TĂLMĂCEŞTE, DRAGOMANE ! 

Spune: cum că ţara asta’’ 

Cea frumoasă şi bogată 

Nu va pieri niciodată. 

Ne-au călcat în trecut unii, 

Mulţi, puternici şi cam des... 

Din imperiile toate , 

PRAFUL ! 

NUMAI PRAFUL S-A  ALES ! 

  

Mare noroc are poporul care a dat naştere unor poeţi ca cei pe care noi două îi iubim şi îi considerăm ,,...inimă-n inima  neamului’’ nostru. Nu-ţi poţi exprima în cuvinte gândurile şi sentimentele?  Caută-i !  Ei ţi le vor  tălmăci precum dragomanul lui Bălcescu.    

  

  

  

  

  

  

Dragoman– translator 

Dum spiro, spero - cât timp respir, sper  

Referinţă Bibliografică:
Tălmăceşte, dragomane! / Saveta Vărăreanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 150, Anul I, 30 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Saveta Vărăreanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Saveta Vărăreanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!