Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 296 din 23 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

TAINA - LEOAICĂ FLĂMÂNDĂ CARE DĂ TÂRCOALE - recenzie la romanul Melaniei Cuc
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
TAINA – LEOAICĂ FLĂMÂNDĂ CARE DĂ TĂRCOALE 
  
MELANIA CUC , VARA LEOAICEI, Editura Zip, Bucureşti, 2011 
  
Prozatoare prodigioasă, cu un palmares impresionat de scrieri la activ, poezii, proză, publicistică, romane, scrieri spirituale, eseistică, Melania Cuc s-a impus în literatura actuală prin originalitatea stilului şi prin abordarea tematicilor care vizează psihologia umană în toate ipostazele ei. Recentul roman, „Vara leoaicei”, se înscrie pe linia epicului contemporan, cu personaje şi acţiuni viabile, menite să ţină trează atenţia cititorului şi să-i creeze confortul spiritual pe care, nu din emisiunile de divertisment îl poate dobândi. Romanul debutează cu secvenţe aproape cinematografice, având în centru figura Martinei Sâmbure, apariţie aproape insolită în peisajul urban în care este debarcată intempestiv, la marginea unui şanţ, de maşina care o transportase.  
  
Planul real se îmbină perfect cu cel fantastic şi imaginile prezente tind în mintea protagonistei să reînvie un trecut secular plin de parfumul dar şi de arena însângerată a epocii cruciaţilor. Pe aceste plaje epice, scriitoarea se mişcă lejer, cu dibăcie şi dexteritate.  
  
Raportarea permanentă la istoria şi tradiţia locului este un procedeu pe care Melania Cuc l-a mai folosit în romanele sale. Fantasticul real ar fi termenul în care se îmbină în chip armonios povestea autoarei. O fascinantă poveste în care filozofia de viaţă, îmbinată cu un anume tragism specific firilor creatoare, sensibile, înclinate spre esoterism, devin lesne destin implacabil. 
  
Eroina, “este proprietara de drept a unei arhive de codecsuri pentru care ar putea fi invidiată”. Sufletul locului îşi cheamă strămoşii. “Dacă zidurile acelea ar avea gură, ar spune desigur şi poveşti cu domniţe ce au împletit cosiţă albă tot aşteptând veşti de la cavalerii plecaţi în cohortă spre Ierusalim”. Dar cine să mai ia aminte la istorii înscrise de cavaleri cruciaţi pentru eliberarea Ierusalimului, de acum opt secole? Fabulosul are un rol important în scriere. “În nopţile cu lună plină, paznicii obiectivului de azi, susţin, că aud, amestecate, urlete de facere şi geamătele unor entităţi care, deşi bântuie locul cu asiduitate, nu se lasă niciodată văzute de om”.  
  
Fascinată de istoria şi arheologia locului, “Martina Sâmbure a ales să locuiască în fostul han de la răscrucea drumurilor din apropiere”, în felul acesta, să fie mai aproape de reperele spiritualităţii sale încă de la prima vizită a acestor meleaguri, când a ajuns cu un autocar înţesat de turişti anonimi. E adevărat că locul cheamă oamenii şi mai apoi, oamenii ajung să cheme locurile. Trecut şi prezent convieţuind laolaltă, într-un melanj deloc potrivit cu acest spirit local, fascinant şi tulbure, ascuns printre ceţuri sinilii, şi care se insinuează treptat sub priviri, în minte şi inimă, până la revelaţie. 
  
Stilul Melaniei Cuc este înţesat cu imagini, e o proză imagistică, aproape vizuală, încântătoare, autoarea, care e şi artist plastic, descrie întâmplări, locuri şi oameni, legîndu-le firesc, într-o fericită osmoză, în aceeaşi frază, cu acurateţe şi farmec, nu se poate să nu te ataşezi imediat de o astfel de scriere, de o paletă coloristică foarte originală, care-ţi transmite stări emoţionale puternice.  
  
Melania Cuc posedă un acut simţ al observaţiei care se manifestă din plin în crearea cadrului. Nu lipseşte o oarecare doză de sarcasm, fină ironie sau umor ca să confere puţină variaţie, chiar şi atunci (sau mai ales atunci) când e vorba de situaţii destul de grave, pentru a decongestiona atmosfera, procedeu stilistic folosit des de autori. Iată atmosfera de la o întrunire mondenă: “-Cui îi pasă!? mârâie pentru sine Martina, apoi salută din inerţie, în dreapta şi în stânga, inşii care privesc lumea reală prin lentilele ochelarilor cu rame de aur.  
  
Ştie că apariţia ei la ,,spartul târgului”, dă bine. Se simte deja cu o clasă deasupra adunăturii care socializează cu zâmbet fals întins pe toată gura şi cu dinţii sterpeziţi de invide. Care pe care! 
  
O dată ce au salutat-o, ei, oamenii politici şi oamenii de afaceri, ba, chiar şi autsiderii au un subiect neutru pe care să-l foarfece. ,,Nebuna,, de La Diligenţă! 
  
Martina nu se sinchiseşte de bârfe. Surâde. Trece printre ei, stâlpii societăţii, cu spinarea dreaptă, cu umerii liniari şi burta suptă. Rece, rigidă ca o stareţă de mănăstire. 
  
Femeia merge în sens invers decât o fac ceilalţi”. 
  
Faptul că eroina merge întrucâtva împotriva curentului în faţa oamenilor, este destul de edificator. Oamenii comuni înţeleg destul de greu faptul că un artist nu poate face, tot ceea ce ei fac într-o zi, ritmul lor de viaţă, înfăţişarea, obiceiurile fiind în concordanţă cu valenţele lor creative care se manifestă într-un fel sau altul. Niciodată, sau aproape niciodată, un artist nu o să se încadreze într-un sistem politic ori social, ei sunt, pe drept cuvânt, consideraţi “altceva”, un alt soi de oameni, inadaptabili şi, de obicei învinşi, aşa cum a creionat Camil Petrescu tipul intelectualului român interbelic. Frustrarea oamenilor provine chiar din faptul că nu-i înţeleg şi de aceea, nici nu-i acceptă, având mereu pornirea de a-i ţine deoparte, de a-i marginaliza. Nu e de mirare, aşadar, că oamenii de cultură şi artă, se retrag în carapacea lor, în “turnul de fildeş” sau mai pe înţeles, în colivia de sticlă şi de acolo contemplă lumea, dând la iveală capodopere. O astfel de persoană este Martina. Scriitoarea, artista Melania Cuc, îi împrumută din trăsăturile proprii şi-i îngăduie să evolueze, aşa cum îi trăsneşte acesteia prin cap, de fapt, scrierea e un fel de introspecţie în faţa oglinzii. Sunt scriitori care procedează aşa, creând unul sau mai multe personaje care sunt un fel de alter-ego al lor. Iată şi cum o descrie Melania Cuc pe Martina: 
  
“Ea este ca o figurină de fildeş pe o tablă imensă de şah. Un pion. De ce nu, nebunul sau poate, regina. Totul ţine de punctul din care o priveşti”.  
  
Periplul Martinei printr-o veche mănăstire cisterciană, acum ajunsă muzeu şi casă de licitaţie pentru obiecte vechi, constituie un bun prilej pentru eroină de a face o călătorie iniţiatică prin sine, atentă la fulguraţiile amintirilor şi imaginilor care se suprapun ca într-o peliculă de 16 mm, pe retină, cu oameni şi locuri, cu întâmplări şi vorbe memorabile care i-au marcat existenţa. Imaginile se succedă, fără ca ea să le cheme ori să le alunge. Incidental, ne lovim şi de alte nume şi personagii legate de viaţa ei. 
  
Imaginaţia bogată a Martinei lucrează în mănăstirea-muzeu şi ea trăieşte o experienţă stranie, călătorind în timp, împreună cu Johanes de Herseny, “legendarul şef al soldaţilor cruciaţi, pe capul căruia, Regele însuşi pusese, la schimb, o găleată de aur, atunci, în vremea prigoanei din toamna ploioasă a anului 1307. Johanes intrase de tânăr în Ordin, unde s-a dovedit a fi fost fără milă pe câmpul de bătaie, călugăr smerit în mănăstire; vrăjmaş de moarte duşmanilor lui Hristos şi de o bunătate fără margini faţă de soldaţii din subordine”.  
  
Martina, transpusă în trecut, trăieşte senzaţii ciudate alături de acest cavalet cruciat, întors din istorie, pe care ea îl primeşte cu dragoste în mintea, sufletul şi fiinţa ei, sensibilizate de boală şi de imaginaţia bogată cu care a fost înzestrată. Senzaţiile sunt atât de vii şi de clare încât devin aproape palpabile. “Dar, este sigură! Johanes de Herseny a fost acolo, o clipă!!! A cuprins-o de după umeri. A ridicat-o pe braţe şi, ea a simţit în carne, cum îi intrau toate zalele din tunica lui croşetată în fir metalic. Până şi punctele de sudură din platoşa de luptă cu Leul Deşertului, femeia modernă le-a simţit clar, ba, chiar i-au lăsat urme vizibile pe umeri, pe braţe, în locul care a mai scăpat de rănile fără leac, între mânecile bluzei tighelul mănuşilor lungi până la coate. 
  
Martina şi-a recunoscut bărbatul, de cum, acela i-a atins fruntea cu buzele. Reci ca de gheaţă.  
  
Ea nu s-a ferit şi respiraţia lui i-a geruit sânii, a trecut peste gât, în sus, până la ureche. 
  
Stafia cavalerului cruciat închis în sarcofagul aşezat în sanscrită, i-a sărutat gura, buzele date cu ruj franţuzesc în exces. 
  
Ea ştie că a fost doar o umbră a Vieţii trecute. O hologramă poate.” 
  
Elementul fabulos introdus de autoare este risipit de realitatea imediată care o trezeşte din visare. 
  
Intrăm, prin intermediul autoarei, într-o lume în care arta veche, colecţia, simţul estetic, dar şi trendul actual îşi dispută întâietatea, licitaţia de obiecte vechi tinde să devină un eveniment monden, născător de dispute, etalarea cu nonşalanţă şi trufie a puterii şi bogăţiei, pasiunea aproape vicioasă pentru lucruri, jocuri de orgolii deşarte şi mult, mult teatru, în înţelesul peiorativ al cuvântului. Este o lume artificială, de film regizat de mai mulţi regizori, fiecare cu părerea lui, în care intrăm curioşi să vedem ce se întâmplă. O atmosferă propice discuţiilor artificioase, sterile, despre artă, între oameni care, prea puţin se pricep. Însă Martina este specialistă în artă veche. 
  
“Vitraliul este doar un simulacru de artă veche, comandă sută la sută contemporană şi în care artistul a adus în colajul modernist, şi câteva fragmente de sticlă veche de Boemia. 
  
Martina este specialist în Istoria Artei, recunoaşte îmbinarea artificială dintre detalii. Ştie pe de rost fiecare centimetru pătrat şi din zidăria care sprijină fereastra, legă între ei, pereţii groşi de mai bine de cinci palme de om. 
  
Ar trebui să se simtă confortabil aici, unde este tihnă. Este linişte. 
  
Ea caută, adulmecă. Nu ştie ce, nici pe cine”. 
  
Taina locului în care se află îi dă târcoale precum o leoaică flămândă, adulmecând-o. Şi femeia intră în acest joc fascinant al cunoaşterii. Un fenomen ciudat o stăpâneşte şi ea nu i se poate împotrivi, ci se lasă în voie: “Ochi nevăzuţi, mâini care nu există, amprenta unei fiinţe demult dispărute ea le simte ca pe o densitate aparte, ca pe o formă umană alcătuită din aer. În rest este linişte. 
  
Nu, nu este vorba de jocul sinistru de-a viaţa şi de-a moartea, de-a ,,hoţii şi vardiştii”. Este Soarta, Destinul, Carma...” 
  
Trăirile personajului feminin din “Vara leoaicei” sunt paroxistice, aflate la limita dintre fabulos şi real, un fel de oniro-luciditate căreia îi cade pradă. 
  
Dincolo de orice experimentalism, de narativism fără substanţă care se practică în epicul modern, printr-o logoree sterilă, impregnată de trivialităţi şi de vulg, proza Melaniei Cuc este o construcţie solidă, care se înalţă semeţ, pe o temelie trainică şi cu mijloace de expresie variate, atractivă, cu capacităţi de vizualizare, bogată în conţinut şi cu parfum de clasicism, deşi a survolat şi spaţiile prozei contemporane. O notă de specificitate este adusă de un oarecare lirism în accepţia tradiţională a cuvântului, care trădează sensibilitatea artistului plastic, a iconarului pe sticlă şi mărgele, dar şi inefabilul poeziei de care autoarea nu este străină. 
  
Martina este un personaj cu un aer exotic, nonconformist, care “aude Viaţa cum clocoteşte, cum curge bezmetică pe lângă dânsa. Nu îi pasă. Nu îi mai pasă! Ea îşi trăieşte experienţa solitară, ca în naştere, ca în moarte. Numai degetele-i tremură sub ţesătura de danteală în culoarea tutunului”. 
  
Un personaj verific, foarte interesant de urmărit în evoluţia lui epică. Ea şi-a propus să meargă până la capăt în boală ca şi în sănătate, aşa cum precizează autoarea. 
  
Încă din momentul în care păşeşte pe sub portalul fostei abaţii de călugăriţe, Martina, intră în alt timp, în care totul pare ireal de adevărat, fantoşele prind viaţă şi chiar îi vorbesc, îi transmit ceva, poate şi atmosfera încărcată de spiritualitate şi veşminte vechi, de platoşe cu zale şi coifuri grele îi sugerează scene întâmplate într-un alt timp, poate într-o altă viaţă. 
  
“Ca îndrăgostită pentru prima oară, ea pipăie aerul care a stat martor, între ei doi, îşi închipuie iubirea care i-a unit peste cele opt veacuri distanţă. Atemporal şi mistuitor. Fenomenul a ţinut mai puţin de o secundă. Reverberaţie a unei magii venite dintr-o altă lume. O lume mai rea, sau mai bună”. 
  
Şi pe acest fond, dedublarea personajului este inevitabilă. Se simte altcineva, o străină în propriul trup. În chip cu totul bizar, acum înfloreşte în ea şi sentimental iubirii, indus tot de fabulaţiile sale: 
  
“Sigur nu mai este sloiul de gheaţă, frigida de care au fugit cei câţiva amanţi, bărbaţii pe care i-a pripăşit în casa şi patul ei pentru o noapte.  
  
Până azi nu a dat doi bani pe dragostea adevărată. 
  
Acum, brusc, iubirea i-a pus gheara în gât. O sufocă. 
  
Este fericită şi terbil de tristă, ca o monedă cu două faţete. Ar vrea şi nu ar vrea să se scuture de frisonul nebănuit, aşa cum baţi colbul din pânza unei perdele”. 
  
În mod cu totul absurd, obiectul acestui subit sentiment trezit din somn precum dinozaurul din peştera milenară, este paznicul fostei abaţii devenită muzeu. 
  
Autoarea nu întârzie, pe acest fond incandescent, să brodeze istoria familiei Sâmbure, familie de viţă, dar scăpătată. 
  
Însăşi viaţa Martinei, proprietara unui loc straniu, numit “La Diligenţa”, este fabuloasă, mai bine zis, aventurieră, boemă, o femeie care n-a pus preţ deloc pe avere, şi-a vândut totul şi a lăsat bunicii invalide conacul de la Glodoasa, cu toate acareturile aferente. Ea şi-a urmat Visul, spune autoarea. Acela de a-şi deschide o galerie de Artă Medievală. Şi a reuşit să-şi deschidă un magazin de antichităţi, aşa cum văzuse odinioară în Provance. 
  
Pasiunea ei pentru arta veche o face să se simtă contemporană cu toate obiectele care au aparţinut cândva mănăstirii într-un timp nedefinit, şi chiar cu oamenii care au populat aşezământul monastic. În timp, Martina dezvoltă o atracţie inexplicabilă pentru sarcofagul unde se odihneşte cavalerul cruciat, căruia îi aduce în fiecare zi flori.  
  
“Trece pe sub portaluri, prin sanscrită, unde aşează crinul regal direct pe lespedea mormântului în care-şi doarme somnul veşnic, cavalerul cruciat. 
  
Nu o înspăimântă atracţia aceea inexplicită. Din contră, neverosimilul o excită, o întinereşte şi ea revine zi de zi, ca la o întâlnire secretă”. 
  
Tema nu este nouă în literatură. Nouă este abordarea Melaniei Cuc. Vădite transformări se petrec cu Martina în plan spiritual şi mental, ba chiar şi fizic: “De când a fost atinsă de înger, lumea sa materială nu mai există. Nu o mai interesează decât holograma care i s-a suprapus peste viaţa reală. Cavalerul Johanes de Herseny”. 
  
În spaţiul acesta intim, cele două secole, al XIII-lea şi al XXI-lea, stau faţă în faţă. Martinei nu-i este greu să brodeze, în liniştea catifelată de sunetele mute ale orgii, poveşti despre domniţe şi cavaleri, despre organistul tânăr care a cântat odinioară aici. 
  
Uneori, scriitoarea îşi îngăduie să o numească pe Martina “Herseny”, ca într-o posibilă descendenţă medievală, înrudită cu familia cavalerului teuton de care se simte atrasă irezistibil. Vocea sângelui să aibă ecouri atât de depărtate? Posibil. 
  
Pe un cu totul alt palier se desfăşoară viaţa lui Andrei Prut, alias Craiul de Ghindă, un om care era “de toate câte ceva”, destin cu care se poate identifica orice ins din zilele noastre, un om dintr-o bucată, “care vorbeşte pe şleau. Nu regretă că nu s-a impus, că nu şi-a luat funcţii, nu a făcut avere din credite bancare. El este ce este, spirit liber, fără vise, proiecte sau griji pentru ziua de mâine. Când pune capul pe pernă, doarme foarte bine”. 
  
Prin ochii lui vedem secvenţe din viaţa bunicii Olga Sâmbure, a fiicei sale Eliza şi copilăria Martinei la conacul din Glodoasa, din care acum îi revenea şi lui o parte de moştenire. O adevărată saga cu elementele de fabulos absolute necesare, pe care Craiul de Ghindă, “prins în râşniţa amintirilor” – o deşiră molcom, cu exclamaţii înciudate şi nostalgice. 
  
Iscusinţa Melaniei Cuc atinge cote maxime de măiestrie în descrierea exponatelor muzeului, dar şi în creionarea personajelor unde este cu adevărat magistrală. Autoarea s-a documentat serios pentru a oferi – prin intermediul acestui personaj – o frescă de epocă în care virtutea cavalerismului era sinonimă cu viaţa. În muzeu se află documente rare, codexuri cu scrieri străvechi, manuscrise şi obiecte preţioase care au aparţinut cândva Ordinului Cavalerilor Teutoni, ori măicuţelor cisterciene. Şi în jocul de umbre şi lumini filtrate prin vitraliile mai înguste ca trupul unui copil, totul este învăluit în mister şi taine care se cer descifrate. Acţiunea este antrenantă, plină de vioiciune, dinamică şi cu iz de policier, iar cititorul este prins în mrejele poveştii. Încărcătura de energii existente aici face parcă aerul să vibreze. 
  
Şi dintre toate obiectele, Martina este interesată de un anume codex misterios care “este un înscris pe foiţa care-şi modifică structura la întuneric şi la lumină. Este o taină ce nu va fi descifrată decât prin punere în oglindă cu textul ,,martor” şi pe care, Johanes de Herseny l-a ascuns de frica inchizitorului.” 
  
Faptul că Martina se simte legată prin spirit de omul care a migălit la acest Codecs Anonimus, nu mai e de natură să ne uimească. Fiecare se simte la un moment dat atras şi legat cu fire invizibile de un obiect sau persoană care au existat odinioară.  
  
Şedinţele la terapeut sunt doar pretextul pentru a completa ceea ce lipseşte din poveste dar şi pentru a sublinia măiestria narativă a autoarei. 
  
În rest, pe tot parcursul scrierii, întâmplările au iz de magie. 
  
Melania Cuc reînvie în pagini o lume în ruină, o lume putredă, mucegăită, cu sentimente de faţadă, o lume a convenienţelor, a falsului şi a reclamelor ţipătoare şi agresive. O lume în care omul, nemaigăsindu-şi locul şi rostul, se alienează. 
  
O figură cât se poate de pitorească este bătrâna Olga Sâmbure, aproape centenară, rămasă la conacul din Glodoasa, cu tabieturi şi veşminte din secolul anterior, dar cu aceeaşi autoritate de stăpână asupra casei ruinate. 
  
“În stânga şi de-a dreapta Olgăi Sâmbure sunt numai umbrele mucegăite, ce se înghesuie, ies din trecut cum ies culorile dintr-un covor spălat prea mult. 
  
Nici unul dintre personajele care i-au marcat, într-un fel sau altul viaţa, nu mai există. În casa mare şi părăginită a rămas ea şi samovarul.”( ... ) “Olga îşi trăieşte clipa prezentă cu intensitatea celui aflat pe patul de moarte”. 
  
Trebuie remarcată iscusinţa extraordinară a autoarei de a portretiza şi de a descrie “o lume răvăşită de istorie şi de umbre neştiute”. Imaginile toate reînvie şi tablourile se succed cu repeziciune. Figuri de stil surprinzătoare şi bine plasate, sporesc frumuseţea scriiturii.  
  
Purtăm cu noi trecutul ca pe-o cocoaşă invizibilă.  
  
În singurătatea casei sale, Martina nu-şi poate opri gândurile să gliseze spre trecut, pe un palier în care Onkle, se obligă să aibă grijă de fetiţa rămasă fără părinţi. Efectul real-imaginar este atât de puternic încât totul devine confuz şi imaginile reale se estompează făcând loc celor de pe fondul amintirii. Amintirile trag după sine, senzaţii fizice şi stări de sete, de căldură ori de frig, trăirile devin foarte puternice, de parcă evenimentele s-ar fi întâmplat în momentul acela. 
  
Sugestia întregului stelaj epic la Melania Cuc trimite la destinul creatorului, al artistului de cursă lungă, al consumatorului de artă care poate părea în ochii contemporanilor un om ciudat, cu totul diferit de ceilalţi.  
  
Conacul în care îşi trăieşte ultimele zile boieroaica centenară Olga Sâmbure, şi el în paragină, reflectă perfect starea bătrânei şi a umbrelor trecutului pe care ea, cu disperare le cheamă în faţa Craiului de Ghindă sosit acolo ca să-şi primească partea de avere ce i se cuvine. Faptul că el stă la capul muribundei nu e deloc întâmplător. Se zice că, de cine nu ţi-e drag, de acela ai să ai parte. Boieroaica, amanta tatălui său, din pricina căreia mama lui a suferit cumplit, este acum la mâna lui şi el ajunge s-o îngrijească şi să-i dea ultimul ajutor. E o situaţie destul de stranie, tragic-comică, dar ei se supun parcă destinului implacabil, după un ritual neştiut încă, în virtutea evoluării lucrurilor: „Situaţia nu este comică. Este tristă şi perfect posibilă pentru o poveste cu familii de boieri care nu au mai fost recuperate din filele unei istorii ca şi fără de memorie” – spune autoarea. 
  
Pe un alt plan care ţine tot de fabulos, de fictiv, se desfăşoară expediţia întreprinsă de Martina, doctorul Damian, Onkle Marck, Augustina prin grotele subsolului de „La Diligenţă” – în căutarea înscrisurilor şi obiectelor preţioase ascunse din vremuri imemoriale. Nu fără peripeţii însă. Lipsa de aer, de apă, sugerează inutilitatea demersului Martinei, angajată într-o activitate care o depăşeşte. Ce e îngropat, e bine să rămână acolo, între ziduri. Scenele sunt atât de neverosimile încât dau impresia realului, şi în aceasta constă măiestria autoarei: în a da viaţă ficţiunii, absurdului, aşa cum reiese din propriile sale cuvinte: „Un peisaj halucinant, ca o operă postmodernă în acvaforte”.  
  
Călătoria subterană în căutarea manuscriselor, prin subsolurile muzeului, devine o întoarcere iniţiatică în timp, până în vremea lui Saladin, în epoca medievală. De aici şi viziunile unor animale fără trup şi membre, care sunt gata să-i devoreze. Realitatea se estompează lăsând locul fanteziei, fabulaţiei, în care mumiile reînvie, animalele sălbatice îşi arată colţii, obiectele de tortură ale Inchiziţiei sunt gata să-şi folosească forţa pentru a-şi primi victimele. 
  
După această expediţie – destul de periculoasă, în care-i îndemnase şi pe doctor şi alte persoane urmându-şi halucinaţiile, Martina avea să se interneze la spitalul de profil din oraş. O regăsim după numai o zi, proaspăt evadată, în cămaşă de noapte şi aproape desculţă, sărind gardul şi ducându-se glonţ la sala unde avea loc licitaţia. “Pentru tot drumul calvarului, al călătoriei mai mult sau mai puţin iniţiatice, după târâşul făcut prin galeriile prăbuşite de sub fosta cetate, fără să găsească nimic din comoara intuită, doctorul nu era dispus să o ierte cu una cu două”.  
  
În cele din urmă, Martina găseşte singură metoda de terapie şi leacul pentru aşa-zisa ei schizofrenie: “Frica şi mila se vindecă prin Artă, iată, acesta este catharsisul meu”. 
  
De altfel, ea s-a împăcat cu sine în nopţile în care singurătatea o sugrumă şi-şi invocă cu glas tare cavalerul medieval ca să aibă cu cine conversa: “-O da, ştiu că m-am agăţat singură-n laţ. Dorinţele, gândurile mele s-au materializat şi acum, trăiesc cu halucinaţiile mele ca şi cu secvenţele unui film din realismul magic. 
  
Important este să mă simt confortabil cu mine, cu tine! Sunt zile în care simt că-mi lipseşti fizic, dar şi altele, în care sunt prinsă în vârtej, în vortex-ul care mă centrifughează. Mă aruncă la marginea lumii. Nu spune nimic! Îţi înţeleg situaţia ingrată”. 
  
Un destin neîmplinit, cu datorii care se doresc acoperite, din altă viaţă. Între ficţiune şi realitate, pânza de păianjen se întinde uşor, acoperind toate asperităţile. 
  
Onkle Marck – un personaj la fel de fascinant precum Olga şi Martina, vraci-vrăjitor, alchemist, matusalemic, sosit de curând în casa nepoatei, deţine şi el secrete ale familiei pe care vrea să le scoată la iveală la momentul oportun. 
  
Pătrundem în culisele colecţionarilor de artă, anticariatelor, o lume pe care s-a aşternut patina timpului dar care nu şi-a pierdut gustul pentru frumos, pentru valori autentice, piese rare şi colecţii, fie de mobilier, vestigii istorice, produsele arhitecturii religioase ori laice care trezesc ispita de a le poseda, obiecte vechi, cărţi, manuscrise, sigilii, incunabule, hărţi vechi, înscrisuri sigilate şi parafate, de importanţă bibliofilă, tot ce poate însemna lucru de preţ căutat de specialişti sau amatori la licitaţiile publice. Evenimentele de artă din provincie se succedă, iar Martina este la curent cu toate licitaţiile şi expoziţiile. 
  
O galerie de personaje pestriţe, coborâte în lumea reală, părăsind himerele pentru bâlciul deşertăciunilor numit: lume, de la politicieni, la femeia simplă, credincioasă, numită Augustina, care crede că tărie că este aleasa lui Iisus şi primeşte rănile sângerânde, la clanul ţiganilor cu puradeii lor, toţi se pregătesc de spectacol, de circărie, pelerinaj, turniruri cavaleristice, de hram în aer liber, bal mascat cu veşminte medievale, toţi s-au pregătit pentru serbarea medievală care bătrâni şi copii, implică toate categoriile de cetăţeni, credincioşi şi necredincioşi, bogaţi şi săraci, fiecare venit cu un scop anume: fie a reînvia Patimile lui Iisus, fie a purta praporii cu imagini religioase, fie a se distra sau a benchetui, ori chiar a face vreo cucerire nouă, iar autoarea ne descrie atmosfera în amănunt. Parer că se pregăteşte ceva nemaivăzut, nemaiîntâlnit, oamenii sunt cuprinşi parcă de o stare febrilă, în aer pluteşte misterul. Din păcate, nimeni nu ia în seamă rănile reale dobândite de Augustina, preocupaţi cum sunt, fiecare de propriile trăiri şi interese. Se împarte agheasmă dintr-un butoi pântecos. Festival în regulă. Cu popor, cu adunătură – gloată amorfă – în concepţia Martinei - care, din spirit gregar, s-ar duce şi-n prăpăstii, dacă vreunul le-ar arăta drumul. Aşteaptă dezlegarea la prescuri şi sarmale, căci, nu-i aşa, azi se dă de pomană pentru toată lumea. Fumul din cădelniţă se ridică şi se împrăştie în patru vânturi. Doamne miluieşte! – de 12 ori, încă şi încă. 
  
“Poporul plânge. Poporul râde. Cel mai adesea este nepăsător şi joacă după cum i se cântă din strună. 
  
Prezenţa acolo a mai marilor Provinciei ar trebui să stârnească rumoare, dar de data asta, nu îi ia nimeni în seamă. Ritualul de fertilitate a gliei este în toi şi, comunitatea aceea de agricultori la obârşie, îl perpetuează din generaţie în generaţie, ca pe un lucru ce trebuie făcut, fără să te întrebi, la ce-ţi foloseşte. Ziua Nebunilor”. 
  
Un fapt care ţine de miracol dar şi de credinţă – sparge cu totul aparenta acalmie şi forfota mulţimii, atunci când Augustina, suită pe crucea cioplită în tei de Craiul de Ghindă, sângerează la mâini, pe locul unde odinioară s-au aflat cuiele răstignirii lui Hristos. Sângele crud al fetei fuzionează perfect cu seva copacului ca şi când omul îşi trage seva din rădăcinile naturii create. Mulţimea intră-n delir, strigă, murmură, se închină, cade-n genunchi. Astfel de manifestări exterioare a devoţiunii populare induc o stare de efervescenţă, de fervoare religioasă şi-n cei care cred şi-n cei nepăsători faţă de cele sfinte: “Augustina stă încremenită, cu pleoapele vinete, obrazul palid şi palmele amândouă rănite. Fata nu simte durerea răstignirii. Îşi imaginează că ea este tâlharul din dreapta lui Iisus, cel pe care Dumnezeu îl va primi sigur în Împărăţie. Ea vede nevăzutul, simte cum soldaţii romani îi bat cuiele în palmele şi cum din tălpile ei, sângele curge ca o eşarfă din muselină purpurie. 
  
Durerea este una spirituală şi nu va trece cu analgezice”. 
  
Pe măsură ce Augustina intră în transă şi are vedenii închipuind cohorte de legiuni romane, are loc şi transformarea Craiului de Ghindă, cel care, până la vârsta de 40 de ani nu făcuse mai nimic, acum parcă este alt om. Trezirea lui la o nouă viaţă începe cu rolul pe care şi-l asumă benevol, acela de purtător de grijă al boieroaicei Olga Sâmbure, pe care o poartă la Festival, să vadă turnirul, într-un landou unde aceasta agonizează. 
  
Onkle Marck alchimistul are o explicaţie faţă de fenomenul stigmatelor Augustinei: 
  
“-Fata aceea, Agustina, este doar conductorul. Celulele animale şi celulele vegetale comunică între ele. Conştiinţa de sine ... ” 
  
Întâlnirea Martinei cu Craiul de ghindă care-o poartă în cărucior pe boieroaica Olga, nu e chiar un eveniemnt de neaşteptat.  
  
O casă situată în răscruce, o femeie aflată la răscrucea vârstelor, tânără încă, pusă pe descoperirea unui secret ascuns în firidele minţii sale. Martina – din adolescenta rebelă, ajunsă o femeie de afaceri cu cont în bancă şi cu renume. Obsesia aproape maladivă pentru însemnul regal, pentru leul deşertului şi pentru leoaica sălbatică, constituie pentru Martina mobilul căutărilor sale în aşteptarea destinului care întârzie să-şi facă apariţia. Refugierea în trecut este unul din apanajele vârstei şi a iluziei de independenţă pe care şi-a creat-o de-a lungul anilor.  
  
De fapt, prin apariţia Cavalerului Cruciat şi convorbirile dintre el şi Martina, autoarea reiterează mitul Luceafărului şi povestea lui tristă, cu pământeana Cătălina care preferă lumea de lângă ea, decât lumea celestă.  
  
Cumpărarea leoaicei de la circul ambulant şi a puiului ei pe care tocmai îl fătase, apoi cumpărarea întregului circ pe care l-a amenajat în casa de la răscruce, sunt, desigur, cele mai excentrice întreprinderi ale Martinei, în amintirea primei sale nopţi de dragoste cu dresorul de lei, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Un fapt fără precedent, dar care, la nepoata boieroaicei, devine cât se poate de firesc. Vine un timp când toate lucrurile care par absurde, îşi găsesc matca şi trec, firesc, în starea lor dintruînceputuri. 
  
Punctul culminant al romanului, intrarea Martinei în cuşca leoaicei este bine realizat de autoare. Om şi fiară într-o confruntare teribilă. Doar ca femeia să-şi demonostreze sieşi şi celor din jur că poate stăpâni fiara. E o scenă cutremurătoare şi, pe de altă parte, puţin comică. Dresorul, bătrâna, Augustina proaspăt devenită mistică, Onkle Marck, oamenii circului toţi, stau cu gura căscată să privească încleştarea dintre om şi animal. Martina pare drogată. 
  
Noua aventură prin catacombele imobilului are un sfârşit tragic: Oncke Marck nu mai rezistă iar Martina este scoasă de sub dărâmături.  
  
Finalul are loc în conversaţiile gloatei, care se vor filozofice, care comentează moartea circarului păzit de leoaica credincioasă. Accidentul din subteran are ca urmare rănirea gravă a Martinei şi spitalizarea ei. Peste toate, supravieţuind în chip miraculos, centenara Olga Sâmbure, în spital este vegheată de Augustina cu devoţiune.  
  
Melania Cuc ştie să creeze în chip uimitor această lume, la graniţa realului cu meta-realul. Dar, în chip deosebit, autoarea ştie să creioneze personaje autentice. Cartea este pur şi simplu molipsitoare. Te virusează plăcut şi te abandonezi ei cu voluptate, fără să mai cauţi motive în plus. Te laşi în voia lecturii, pur şi simplu. 
  
Nu doar prin cele peste 25 de volume tipărite, atât de largă cât şi de scurtă respiraţie, nu prin publicistica sa, ori munca redacţională depusă la reviste de prestigiu, nu doar prin tablourile şi icoanele pe sticlă, pe care, cu un har uimitor le realizează, dar prin întreaga sa atitudine, Melania Cuc s-a impus şi şi-a creat un nume şi un loc sigur în galeria oamenilor de cultură şi artă români contemporani, cu deschidere amplă în lume. Dar prin recentul roman, “Vara leoaicei”, Editura Zip Bucureşti, şi-a dat înalta probă a măiestriei scriitoriceşti şi o bună dovadă a calităţilor ei narative.  
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
www.agero-stuttgart.de 
  
23 octombrie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
TAINA - LEOAICĂ FLĂMÂNDĂ CARE DĂ TÂRCOALE - recenzie la romanul Melaniei Cuc Vara leoaicei - (Cezarina Adamescu) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 296, Anul I, 23 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!