Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 184 din 03 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

SUZANA - partea a I a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cartea IUBIRILE UNUI PESCAR 
  
Cap. 7. Suzana 
  
Motto: Dragostea îi face pe oameni să se simtă egali. 
  
(F.M. Dostoievski)  
  
La vreo 3-4 ani de la acest episod, mergeam cu alţi tineri de vârsta mea, să ne petrecem serile prin Mamaia, mai ales la restaurantul Doina, unde cânta, seară de seară, o orchestră din Bucureşti. Nu performanţele muzicale ale orchestrei ne atrăgeau acolo, cât mai ales faptul că în apropiere, între Satul de Vacanţă şi sala de bowling era un camping plin de corturi şi turişti, mai ales cehi, iar restaurantul se umplea seara cu posibile partenere de dans, sau de scurte idile nocturne tinereşti.  
  
Negociam cu ospătăriţa să ne aducă o sticlă cu vin mai ieftin, de 25 lei, care era un vin de masă - “Corăbioara de Murfatlar”, noi fiind băieţi săraci, care nu ne permiteam mai mult. Cu paharele de vin în faţă, glumind şi râzând, aşteptam să ne sosească “victimele” care luau acolo masa de seară.  
  
Aşa am avut ocazia să o cunosc pe Suzana, o unguroaică din Košice, un oraş din Cehoslovacia, cu un an mai mare ca mine, care purta acelaşi nume ca şi bunica verişorilor mei din Constanţa.  
  
Era la fel de înaltă ca şi mine. Când am cunoscut-o, era îmbrăcată în alb, cu o fustiţă scurtă şi plisată, o bluză subţire şi transparentă, prin care se vedea sânul bronzat şi admirabil pus în evidenţă de cupa mică a sutienului şi cu nişte sandale comode, tot albe. 
  
De obicei, când treceam prin Satul de Vacanţă, îmi cumpăram o floare de la vânzătoarele stradale, indiferent ce era, garoafă sau trandafir, iar acum aveam un superb trandafir roşu pe masă. La vederea Suzanei, înconjurată de alte trei fete la fel de tinere şi elegante, servind cina la o masă vecină, deja mi-am făcut un plan de atac.  
  
Orchestra îşi începuse programul, însă nu se dăduse încă startul la dans. Celelalte fete mi s-au părut mai tinere şi mai mărunte ca înălţime şi de aceea am preferat să-mi încerc norocul cu fata în alb, cum am numit-o eu atunci faţă de colegii mei de masă.  
  
Am început să le privesc şi să le observ cu atenţie. Fetele vorbeau limba cehă sau slovacă la masă, nu era mare deosebire între cele două. Mai târziu, când am ajuns să-i cunosc familia, am aflat că părinţii Suzanei erau amândoi unguri, dar locuiau la Košice, în Cehoslovacia.  
  
După ce au terminat de servit cina, fetele se delectau şi ele cu un vin Murfatlar alb, la trei sferturi şi discutau între ele. Erau vesele şi gălăgioase, ca nişte vrăbiuţe pe o creangă. 
  
În sfârşit, orchestra ne-a invitat la dans şi a început cu un tangou languros. Grăbit să nu-mi invite altcineva fata preferată, cu trandafirul roşu în mână, m-am apropiat de masa lor, adresându-mă fetei în alb, în limba cehă cu: “Dobrý večer slečno, možeme tancovať tango”?  
  
I-am aşezat trandafirul roşu lângă paharul cu vin, în timp ce ea se înroşi de plăcere, căpătând culoarea florii. După o clipă de ezitare, în care m-a privit curioasă, s-a ridicat de pe scaun şi mi-a întins mâna s-o sprijin... Nu eram nici eu insensibil la această scenă şi, galant, i-am sărutat mâna fină şi bronzată de soarele românesc, îndepărtându-i scaunul, pentru a-i face loc să iasă de la masă.  
  
Ne-am încadrat în cercul larg de dansatori, iar paşii ni s-au acordat din mers. Dansa elegant şi plutea ca un fulg, având o ţinută distinsă, nici eu nu mă lăsam mai prejos şi câteva perechi de ochi ne urmăreau deja cu admiraţie. Atunci i-am luat primul “interviu”, aflând că este unguroaică, dar locuieşte la Košice în Cehoslovacia şi mai are o săptămână de stat pe litoralul nostru, fiind cazată la camping, în cortul personal. Celelalte fete erau colegele ei şi una chiar stătea cu ea în cort.  
  
Am discutat în timpul dansului despre multe nimicuri, despre vreme, despre frumuseţea litoralului şi dacă i-a plăcut la Mamaia, stabilind ca şi dansul următor să-l facem împreună.  
  
Era mirată că mă descurc destul de bine în limba cehă. Era normal pentru mine, pentru că vara nu aveam altă ocupaţie seara sau în zilele libere, decât să iau lecţii de cehă direct de la turiste sau turişti, pe care o combinam cu rusa pe unde nu ştiam varianta cehă, astfel că ne înţelegeam mulţumitor în tot ceea ce doream să ne spunem. 
  
La masă, colegii mă tachinau şi îşi dădeau ghionturi la început, dar când au văzut cum apare fizic partenera mea, începusem să descifrez în vorbele lor invidia. Nici la masa Suzanei nu era linişte, colegele sale aruncând mereu ochiade spre noi şi ciripind gălăgios pe limba lor.  
  
În săptămâna cât Suzana a mai rămas la Mamaia, s-a înfiripat o atracţie puternică între noi. Făceam plajă împreună, ori de câte ori puteam să “fug” de la serviciu, seara ne întâlneam şi mergeam la dans, ori în acelaşi restaurant unde ne cunoscusem, ori la discoteca Finlandia, unde intrarea era doi dolari, însă consumaţia era în lei.  
  
Mi-am permis să o duc acolo, deoarece şeful discotecii era un verişor şi aveam intrarea asigurată, iar programul era până la ora patru dimineaţa, nu ca la restaurante, unde se închidea la miezul nopţii. O conduceam apoi la camping, unde, uneori, era dificil să treci de miliţianul de la poartă, care dacă sesiza că eşti român, te oprea la poartă şi trebuia să-ţi iei “La revedere” de faţă cu el. Se ştie că în acel timp, nu prea erau văzuţi bine tinerii care intrau în contact cu străinii, chiar dacă făceam toţi parte din acelaşi lagăr socialist.  
  
La plecarea Suzanei acasă la ea, am stabilit de comun acord, să-mi trimită o invitaţie oficială pe care s-o prezint la serviciul Paşapoarte, în vederea obţinerii documentelor necesare ieşirii din ţară, ca s-o pot vizita la Košice. 
  
Cam după vreo nouă luni, actele au fost perfectate, celelalte formalităţi de asemenea rezolvate şi iată-mă acum în trenul internaţional Balt Orient Expres în drum spre noua mea prietenă. Drumul a fost obositor, cu schimbarea trenului la Bratislava şi transferarea pe o linie internă în necunoscut, distanţă de peste 400 km, spre Košice - al doilea oraş ca mărime al Slovaciei de astăzi.  
  
Pe primul tronson al călătoriei, am mers mai mult de 24 ore cu trenul, cu o pauză de circa cinci ore în Bratislava, timp în care am vizitat oraşul pe jos, deoarece nu aveam destule coroane cehoslovace, cu care să pot plăti o maşină.  
  
Căpătasem un document prin care mi se permitea să schimb în coroane doar suma de 400 lei. Banii îi schimbasem cu greu în tren, cu nişte cehi, apoi, după ce i-am trecut cu frică prin vamă, abia mi-au ajuns pentru un loc la trenul dintre Bratislava şi Košice.  
  
Mă simţeam destul de obosit şi singur printre străini. Cum nici limba slovacă nu prea o vorbeam corect, mă limitam doar să solicit strictul necesar de informaţii, de care aveam urgentă nevoie, iar dacă eram întrebat ceva în tren, răspundeam că nu înţeleg ce mi se spune, pentru a evita o discuţie mai “academică”.  
  
Dimineaţa în jurul orei opt, Suzana mă aştepta în gară cu flori.Era aceeaşi fată, înaltă ca şi mine, blondă, subţirică şi deosebit de frumoasă. Ne-am sărutat cu bucurie şi m-a condus cu un taxi spre cartierul unde locuia familia ei, arătându-mi pe drum oraşul şi descriind sumar locurile pe unde treceam.  
  
Mi-a povestit că familia ei era compusă dintr-un tată vitreg, şofer pe autocarele societăţii de turism cehoslovac, mama casnică şi un frate, fiu al mamei şi al actualului ei soţ, un adolescent de 16 ani, care era elev de liceu.  
  
Pe drum, îmi explica fără teamă că o aude şoferul, pe unde intraseră în 1968 tancurile şi armata sovietică, alături de alte ţări din Alianţei Pactului de la Varşovia (cu excepţia R.S.România), atunci când au ocupat abuziv Cehoslovacia .  
  
Mi-a povestit cu lux de amănunte, cum Armata Roşie confundase nişte magazii şi depozite de materiale de construcţie (var, ciment, cherestea, etc.), cu nişte depozite strategice de armament şi le-a ocupat cu tancurile, spunând că sunt spaţii strategice unde ei trebuie să-şi gareze tancurile, camioanele şi tehnica de luptă.  
  
Catedrala din centrul oraşului, un monument impunător în stil gotic, plină cu sculpturi impozante, a fost, de asemenea, înconjurată de tancurile sovietice. Îmi mai relata cum populaţia arunca în tancurile alianţei invadatoare cu sticle şi pietroaie, de la ferestrele blocurilor ce străjuiau bulevardul central. Soldaţii ruşi stăteau închişi în tancuri, pentru că aveau ordin să nu riposteze. De altfel, ei nu au distrus nimic în Cehoslovacia, s-a mers pe intimidare şi s-a speculat frica de tancuri şi alte arme de luptă. 
  
I-am spus şi eu cu mândrie că armata noastră nu a participat la această samavolnicie împotriva libertăţii unui popor prieten, poporul cehoslovac. 
  
Acasă la Suzana, am descoperit o gospodărie modestă, compusă dintr-o curte micuţă, de circa trei sute metri pătraţi, un corp de casă cu un singur cat, care avea la parter doar un hol îngust la intrare şi două camere cu acces direct, una în cealaltă, vizavi de o bucătărie, cu două încăperi, în care dormea tatăl-şofer. Acesta pleca dimineaţa la orele trei şi jumătate, să adune pe ceilalţi colegi şi să-i ducă la muncă. În continuarea corpului de casă, mai era şi o magazie cu întrebuinţări multiple şi cam asta era toată gospodăria lor. 
  
Acasă, m-a întâmpinat mama ei, unguroaică şi ea, care nu ştia să vorbească limba slovacă, aşa cum se întâmplă şi pe la noi cu ungurii din Secuime care nu ştiu vorbi aproape deloc româneşte. Alături de mama ei era şi fratele mai mic, un tânăr frumuşel, înalt şi subţirel, despre care am aflat că este în clasa a X-a.  
  
Suzana îmi povestise că era şefa unui raion de încălţăminte dintr-un mare magazin universal, aflat în centrul oraşului.  
  
Pentru mine, era prima mea ieşire dincolo de fruntariile ţării şi prima dată când eram pus în situaţia de-a vorbi, mai mult prin gesturi, decât în limba respectivă, cu nişte oameni ce foloseau o limbă străină graiului mamei mele.  
  
Dar cu slovacii era mai uşor să mă înţeleg, cum am mai spus, pentru că vorbeam în limba combinată ruso-cehoslovacă. Rusa o învăţasem opt ani în şcoala generală şi în liceu, iar ceha mai ales pe litoralul românesc. În felul acesta, „discuţia” noastră era de tot hazul cu mama Suzanei, când rămâneam în doi.  
  
Fiecare înţelegea ce vroia din spusele celuilalt. Eu nu ştiam în maghiară decât „Nem tudom magyar” şi „Igen” , ea încerca să-mi povestească cum a fost în România, la Santa Maria în loc de Satu Mare şi multe alte improvizaţii învăţate de la soţul ei - şofer pe un autocar cu trasee internaţionale, inclusiv România, cum am mai spus.  
  
Acest lucru îmi aminteşte de un incident petrecut în acea călătorie în gara Oradea, unde a oprit Balt Orient Expres-ul timp de aproape douăzeci de minute.  
  
Era ora opt dimineaţa şi-mi era tare sete. Văzând o femeie de prin zonă, cu o desagă mare în spate, am întrebat dacă ştie unde găsesc un robinet cu apă potabilă. Mi-a raspuns în maghiară că „Nem ertem a román nyelvet” .  
  
A urmat înjurătura mea neelegantă că nu ştie româneşte în ţara în care trăieşte şi replica ei rapidă că de ce o înjur. Deci, ştia româneşte, dar nu dorea să vorbească în limba ţării mele. Supărat de această întâmplare, m-am retras în compartimentul meu şi apoi m-am dus la vagonul-restaurant să-mi astâmpăr setea. 
  
Suzana se învoise de la serviciu câteva ore pentru mine, dar m-a lăsat să mă culc pentru a-mi reveni după cele aproape 40 de ore nedormite.  
  
Am înţeles că, de fapt, eu primisem camera unde dormea fratele ei, acesta urmând să doarmă pe un pat pliant de campanie, în aceeaşi cameră cu mama şi sora.  
  
Când m-am trezit, după câteva ore de somn adânc, am ieşit să vizitez cartierul, că şi aşa nu mă înţelegeam cu mama Suzanei, însă când a fost vorba despre masă, i-am priceput intenţia.  
  
Mai aveam câteva ore până la sosirea amicei mele de la serviciu şi vizitând împrejurimile, am descoperit că în spatele casei, pe o stradă paralelă, era un magazin de zarzavat, la fel cu Aprozarul nostru, unde se găsea şi bere foarte ieftină - 1,5 coroane sticla, faţă de 5 coroane, cât era la un restaurant fără pretenţii, cum am aflat mai târziu.  
  
Timp aveam destul, aşa că am golit o sticlă–două pe loc, sporovăind cu vânzătoarea, o femeie tânără, atât cât mă pricepeam eu în slovacă, apoi am revenit acasă, deoarece se apropia ora sosirii lui Suzy, cum i se zicea în familie. 
  
Când a apărut Suzana, eram de mult acasă, cu darurile aduse, pregătite pentru fiecare membru al familiei.  
  
Cea mai încântată a fost mama Suzanei, pentru cei zece metri de perdea de Paşcani. Şi ceilalţi s-au bucurat de micile atenţii aduse din România: servicii de artizanat, un set de masă şi o ie din borangic pentru Suzana, un portmoneu din piele pentru tatăl vitreg şi pentru Andraş - eu îi ziceam Andrei - o curea lată din piele de toval cu desene imprimate prin presare şi cataramă turnată din bronz. O cumpărasem de la un vaporean, special pentru el, căci adolescenţii purtau aşa ceva la blugi. 
  
Seara, ne-am întâlnit cu toţii în bucătarie, la un coniac românesc adus de mine, fiind una dintre puţinele mese servite de toţi la un loc, căci tatăl lui Andraş nu avea un program de muncă fix, corelat cu al familiei. 
  
Cu Suzana nu puteam avea intimităţi decât pe fugă, prin bucătărie, când toţi erau plecaţi prin alte părţi, iar aceste intimităţi se limitau doar la îmbrăţişări şi sărutări. Uneori mai profitam şi de lumina pe care o stingeam ca să nu fim văzuţi, când mama şi Andrei erau în camerele lor, nimic mai mult, cu toate că dorinţele noastre erau cu totul altele. Doar nu pentru atâta lucru făcusem aproape 2000 de kilometri cu trenul! Aveam însă răbdare şi aşteptam să văd ce se va întâmpla... 
  
Cât am stat la Košice, nu am reuşit să aflu ce fel de program de muncă avea Suzana, părea fracţionat pe timpul zilei, niciodată nu pleca sau venea de la serviciu la aceeaşi oră. 
  
Într-o dimineaţă pe care a avut-o liberă, s-a hotărât să-mi arate oraşul, cu centrul istoric şi ce credea ea că era mai important.  
  
Košice este un oraş industrial, dar şi istoric, atestat de prin anul 1230, aşezat pe valea râului Hornad, la poalele muntilor Ore, ca mărime cam cât Constanţa, având o suprafaţa de 244 kmp şi o populaţie de peste 230 mii locuitori, slovaci, unguri, germani, etc. Istoria sa se întinde până în Evul Mediu, de când datează şi catedrala lui impunătoare. 
  
Când tătarii au devastat Ungaria prin 1241-1242, coloniştii germani din regiunea Saxoniei Inferioare s-au aşezat în Košice, trăind împreună cu populaţia locală de origine slavă. Împreună au construit un oraş protejat de ziduri fortificate şi au dezvoltat meşteşugurile, negustorii organizându-se în bresle. Peste el au trecut atât luteranii, cât şi calviniştii. Încă de prin anii 1800, s-au construit calea ferată, telegraful, canalizarea, reţeaua de apă potabilă şi reţelele de gaze.  
  
Până la sfârşitul Primului Răboi Mondial, Slovacia a făcut parte din Imperiul Habsburgic. La sfârşitul anului 1918, Košice a aderat la Republica Cehoslovacă până în 1938, când, la Arbitrajul de la Viena, a fost atribuit Ungariei. Apoi, la 21 ianuarie 1945, la două zile de la ocuparea sa de armatele sovietice, şi-a reluat statutul de parte componentă a Cehoslovaciei. La trei ani după Revoluţia din 1989, de la 1 ianuarie 1993, face parte din Republica Slovacă, prin desprinderea acestei ţări din Republica Cehoslovacă. 
  
Centrul oraşului mi s-a părut foarte atractiv, el reuneşte variate stiluri arhitecturale şi locuri de o frumuseţe rar întâlnită. Aici, strada principală se bifurcă în faţa Teatrului de Stat şi apoi se reuneşte într-o singură stradă în spatele catedralei Sfânta Elisabeta, cel mai vechi monument al oraşului, construită între anii 1378 şi 1508 care reprezintă un simbol al goticului.  
  
Privită de sus, această zonă a centrului istoric semăna cu o corabie ale cărei catarge erau turlele catedralei gotice.  
  
In Košice întâlneşti cel mai vechi liceu din Europa centrală, construit încă de prin 1872 - Liceul de Mecanică, de asemenea, oraşul are şi o grădină botanică unică în Slovacia, cu cea mai mare colecţie de cactuşi din fosta Cehoslovacie şi o inedită cale ferată pentru copii.  
  
Am fost şi la periferie, unde exista un fel de staţiune, cu hoteluri şi restaurante, toate amplasate într-o pădure deasă, de foioase, ce cobora de pe versanţii muntelui Ore.  
  
Košice era un oraş curat, cu multe construcţii cu arhitectură veche, în general în stil gotic, colorate pastel şi cu acoperişurile din ţiglă sau olană roşie. Pe bulevardul central am văzut statui impunătoare turnate în fier şi bronz, care reprezentau, în general, scene mitologice, cu personaje existente doar în cărţile de poveşti.  
  
Catedrala Sfânta Elisabeta era imensă, încărcată cu statui de sfinţi şi îngeri, aflaţi în diferite ipostaze. În special altarul, cu cele trei statui supradimensionate şi 48 de vitralii confereau catedralei măreţia specifică arhitecturii religioase medievale.  
  
În cele patru puncte cardinale, în afara catedralei, tronau patru imense grupuri statuare din bronz în stil baroc, ea fiind aşezată faţă în faţă cu Teatrul de Stat, la fel de impunător ca arhitectură, în ogiva din mijlocul oraşului.  
  
Călătoria cu tramvaiul prin Košice a fost o mare surpriză pentru mine, referitoare la nivelul lor de civilizaţie, comparativ cu al nostru. De exemplu, când ajungea tramvaiul în staţie şi era o mamă cu landoul unui bebeluş acolo, imediat cobora un bărbat, dacă nu era unul pe trotuar, indiferent de vârstă, însă în general tineri, şi o ajuta pe mămică să-şi ridice căruciorul în tramvai. Acelaşi lucru se întâmpla şi la coborâre.  
  
La naşterea fiecărui copil, statul cehoslovac, printre altele, dota tânăra mamă cu un landou, de aceea am văzut atât de multe ţigănci cu puradeii în cărucior, plimbându-se cu tramvaiul sau pe străzile oraşului.  
  
Un bilet de tramvai era valabil pe două tramvaie, în cazul că erai nevoit să-ţi schimbi traseul şi luai altul. Se imprima pe el ora compostării şi trebuia ca şi la cel de-al doilea tramvai să corespundă ora, ca o continuitate. 
  
În altă zi din cadrul vizitei mele la Košice, mi s-a spus că nimerisem în perioada balurilor de absolvire a liceelor, aşa că Suzana m-a informat, a doua zi, că sâmbătă seara a rezervat două locuri într-un bar de noapte din centrul oraşului. Cum ne aflam în plină vară, nu a fost nevoie de o ţinută sofisticată, fiind de ajuns un pantalon, asociat cu o cămaşă cu mânecă scurtă şi o pereche de pantofi sport. 
  
Barul era frumos, undeva la etaj, şi plin cu tineret, mai ales că erau organizate în aceeaşi incintă şi două banchete de absolvire a liceului. Interiorul era luminat discret în jurul meselor joase şi cu tabureţi în loc de scaune, doar ringul beneficia de un sistem de lumini specific acestui gen de localuri.  
  
Chelnerii ne-au adus tot felul de sărăţele şi vinuri, pe care mi s-a cerut să le degust şi să aleg un sortiment, iar eu m-am hotărât la un vin roşu demidulce. Stăteam de vorbă şi aşteptam să înceapă muzica, pentru a-mi etala măiestria la dans pe ringul slovac.  
  
Formaţia de muzică, avea, pe lângă instrumentişti, şi două soliste cu fustiţele de-o palmă şi chiloţeii la vedere. Când începea o repriză de cântat, nimeni nu părăsea scena, însă era enervant că, după fiecare melodie se făceau pauze lungi şi dansatorii părăseau ringul, retrăgându-se pe la mesele lor. Era nevoie ca la fiecare melodie să te ridici şi să te duci pe ringul de dans, ceea ce era un obicei destul de deranjant. 
  
La un moment dat, s-a cântat ceardaşul la comanda unor tineri. Eu nu mai dansasem niciodată pe muzică maghiară, dar am transformat acest dans într-o sârbă românească şi m-am încadrat în ritm atât de bine, încât Suzana a rămas mirată de unde ştiu eu să dansez ceardaş. I-am explicat că sunt şi dansuri româneşti care se aseamănă ca ritm şi permit să se danseze după muzica maghiară.  
  
A fost o seară deosebit de frumoasă, numai că duminică dimineaţa, când am părăsit barul, nu am găsit niciun taxi să plecăm acasă, toate fiind ocupate de ceilalţi consumatori din discotecă, aşa că am fost nevoiţi, până la urmă, să mergem cu maşina de serviciu a societăţii de transport în comun, care trecea prin zonă, până aproape de cartierul Suzanei, apoi am luat un taxi până acasă. Eram foarte bine dispuşi după această petrecere, aşa că nu ne-a deranjat prea tare acest inconvenient. 
  
O altă surpriză mă aştepta în ziua următoare. Suzana şi-a luat trei zile de concediu ca să mergem într-o excursie în munţii Tatra Inaltă (Vysoke Tatry), la Poprad Tatra, un fel de Poiana Braşov de la noi.  
  
După o călătorie cu trenul de peste 100 km, cu plecarea înainte de ivirea zorilor, am ajuns în gara din Poprad, un oraş vechi şi cu o dezvoltare economică destul de bună. Cu toate că eram destul de obosiţi, am plecat pe jos din gară la staţia de cablu şi de aici am urcat în staţiune, cu un fel de tren cu două vagoane cochete, tras cu un troliu până sus. 
  
Ne-am cazat la un hotel destul de luxos faţă de ce văzusem eu prin staţiunile noastre, numit Satel. De la recepţie am mers în cameră să ne lăsăm puţinul bagaj şi fiind ora micului dejun, am coborât la restaurant, într-un salon deosebit de arătos, dotat cu mese şi scaune din lemn masiv, foarte grele şi înalte, precum şi alte piese de mobilier de epocă. 
  
Pe mese erau frumos aranjate servicii de tacâmuri şi de ceai numai din alpacá , lustruite de credeai că sunt din argint, alături de tot felul de bunătăţi, pe care, în regimul nostru auster de acasă, nu le găseai la tot pasul în hoteluri şi restaurante: unt împachetat în cubuleţe din hârtie frumos colorată şi strălucitoare, cutiuţe cu gemuri de căpşuni şi zmeură, miere de albine, lapte condensat pentru cafea, ceai negru englezesc la pliculeţe şi alte minunăţii.  
  
Ca unul care nu mai fusesem într-un hotel de lux, cu ceaiul am păţit-o rău de tot! Eu până atunci nu mai servisem ceai englezesc şi fiind neştiutor, am desfăcut ambalajul şi am introdus pliculeţul în paharul cu apă fierbinte, ce era fixat într-un suport metalic frumos ornamentat. L-am lăsat acolo şi m-am ocupat să-mi întind untul pe feliile de pâine prăjită şi să mânânc din delicatesele de pe masă. A trecut ceva timp şi când să gust din ceai, era atât de tare şi amar, încât m-am înecat. Suzana s-a speriat şi m-a întrebat ce am păţit. I-am dat să guste din cana cu ceai şi, fiind atentă când a gustat, şi-a dat seama ce s-a întâmplat de fapt.  
  
N-a fost nevoie decât să atenţioneze pe ospătarul care nu se dezlipea de lângă masa noastră şi acesta mi-a adus alt pliculeţ de ceai. Bineînţeles că de acestă dată, am scuturat doar de câteva ori pliculeţul în apa fiartă, până s-a colorat apa şi am adăugat zahărul. Suzana nu a dat importanţa incidentului, dar pentru mine a fost ceva destul de jenant, căci am dat dovadă de ignoranţă, din cauză că nu mai fusesem în acest tip de restaurant de lux.. 
  
Staţiunea era, într-adevăr, ca în Occident, nimic nu se compara cu ce era la noi în ţară. La ei se puseseră bazele unui turism civilizat încă din 1945, totul strălucea de curăţenie, atât în exterior, cât şi în interior, iar amenajările erau foarte apropiate de nivelul occidental. Era plăcut să constaţi că s-a încercat valorificarea potenţialului tuturor resurselor naturale existente, cu o mână forte şi sigură de rezultat. 
  
Peisajul montan era ameţitor, plin de poteci şerpuitoare, pentru drumeţii de o zi sau mai lungi, vârfuri de munţi înzăpeziţi mai tot timpul se profilau pe cerul albastru, arbuşti pitici se vedeau pe înălţimi, înlocuiţi apoi, spre poalele munţilor, de păduri falnice de conifere, poieni pline de verdeaţă bogată erau străjuite de pereţi din piatră, drepţi şi abrupţi. Erau amenajate nenumărate pârtii pentru schi, care în acea perioadă erau acoperite de iarbă deasă, printre care, din loc în loc, răsăreau bolovani de piatră.  
  
Chiar dacă până la cei 27 ani, cât aveam atunci, mai cutreierasem câteva staţiuni de munte din ţară şi trăind pe malul mării, tot în zone turistice, unde veneau oameni din întreaga Europă, nimic nu găseam de comparat ceea ce era la noi, cu ce vedeam în acea staţiune.  
  
Lux şi o mare curăţenie la tot pasul! În cameră aveai tot ce-ţi doreşte sufletul, inclusiv aparat de lustruit pantofii la uşa liftului şi oglindă din cristal, pentru a-ţi revizui ţinuta, înainte de a coborî la recepţie şi aceasta acum aproape patruzeci de ani. 
  
Un pat matrimonial imens, cu lenjerie fină din pânză albă de bumbac, frumos brodată, te îmbia la nebunii. Eram emoţionat, mai ales că încă nu avusesem relaţii sexuale cu Suzana, până în acel moment.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
SUZANA - partea a I a / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 184, Anul I, 03 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!