Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Ganduri > Mobil |   



SUNT ŞI EU ÎN CETATE (2) SAU...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Cunosc foarte bine un dascăl. Dar bine de tot! Ca pe mine însumi. Îl ştiu de şaizeci şi şase de ani ca fiinţă umană şi de patruzeci şi patru de ani, ca învăţător.  

Şi după povestea cu “luarea de mită” în, de-acum, “celebra” Şcoală “Maria Rosetti” din capitală, dascălul despre care vă spuneam că îl ştiu s-a apucat să mi se confeseze în această “cestiune arzătoare”.  

Şi iată o, să-i zic, “stenogramă” rezultată din această concesie de intimitate pe care mi-a făcut-o:  

Mi-e ruşine. Mi-e foarte ruşine! Aş putea însă să mă ascund. Nu m-ar şti nimeni. Apoi, ruşinea aceasta e una transmisibilă, deci numai ca simţire, adică nu e generată de o faptă săvârşită de mine. E doar o stare preluată parţial de la colega mea de branşă de la Bucureşti, care (săraca!) nu putea duce singură aceasta povară. Jena aceasta n-ar trebui să mă atingă şi dintr-un alt motiv: sunt pensionar. Dar argumentul acesta nu e infailibil. Oare n-am fost şi eu în contact, ca dascăl activ, până în vara trecută, cu mediul didactic atât de contaminat (!) de molima corupţiei?  

Aşadar, aici corupţie, dom’le! În rest, mizilicuri. Iată că, în sfârşit, s-a aflat unde stă cauza bicisniciei şcolii româneşti! De aceea nu tac, nu mă ascund, căci nu-mi pot reprima nevoia de a mă ruşina şi eu public, atât cât de public poate fi demersul dumitale publicistic, îmi zice el patetic, dar deloc artificial, ştiind că eu mă îndeletnicesc voluntar şi sporadic cu acest mod de comunicare publică.  

Şi dascălul pensionar continuă:  

Dar dacă mă gândesc bine, conştiinţa mea nu încearcă ruşinea doar din apartenenţa la branşă. Da, nu-i doar atât. Am avut şi eu “comitet de părinţi” la clase. Patruzeci şi trei de comitete de părinţi (un an am lipsit pentru a-mi efectua stagiul militar), constituite în fiecare an şcolar, căci intra asta în fişa postului. Structura acestui comitet avea un preşedinte şi doi membri, dintre care, un… trezorier/casier (iată ce “antreprenorial” sună această organizaţie de tip şcolar care, prin “manipulare” de către învăţător sau de diriginte, ar fi “responsabilă” de dezastrul şcolii postdecembriste). Ce făcea trezorierul? că această funcţie interesează. Trezorierul/casierul gestiona fondul clasei, constituit exclusiv prin propunerea părinţilor. Ce rol aveam eu, dascălul, în această chestiune a “fondului clasei”? Adesea, să le temperez ambiţiile celor doi-trei părinţi fuduli care impuneau ştacheta cât mai sus, ca să-şi evidenţieze statutul social în obşte, şi-i consolam pe ceilalţi, grosul, asigurându-i că eu pot să-mi fac lecţiile numai cu ce-mi oferă şcoala, că nu există nicio obligaţie cu privire la implicarea lor financiară.  

S-ajungea, în ultimii ani, la o contribuţie (propusă) de 15-20 lei de părinte, pe care o onora, pe parcurs, doar jumătate din totalul părinţilor. Micile investiţii erau strict dedicate materialelor de uz şcolar si gospodăresc, o sumă nesemnificativă fiind utilizată pentru recuzita serbărilor şcolare. N-am auzit de nicio contestare din partea părinţilor.  

Asta se întâmpla în toate şcolile. Şi presupun că inspectorii şcolari ştiau asta căci ei proveneau din rândul dascălilor activi.  

În ce mă priveşte, niciun leu din fondul clasei nu avea vreo destinaţie culpabilă. Adesea îl completam/suplimentam şi eu din venitul personal, urmare a unor necesităţi. Dar cine ar mai crede asta după demonstraţia de implicare zeloasă în materie de “colectare” a colegei de la Bucureşti. De aceea, ruşinea mea (“vinovat” şi eu, în cor) e în solidar cu învăţătoarea intrată în istorie ca “şpăgară” (după expresia presei), împreună cu toată dăscălimea preuniversitară, pusă la zid fără “prezumţie de nevonovăţie” sau “circumstanţe atenuante”. Nu mai contează demnitatea, onestitatea celor de statura colegilor pe care i-am cunoscut bine. De aceea, mă ruşinez şi eu, spre a mă elibera cât de cât de păcatul de a fi fost, până în vara trecută, coleg de sistem profesional cu doamna învăţătoare Blându (iată, paradoxal totuşi, ce nume predestinat pentru profesia de dascăl!)“  

Aici, dascălul îmi citeşte repede în mimică indignarea indusă de apelativul doamna Blându, mult prea politicos în condiţiile date, şi marşează pe idee:  

“Da, eu continui să folosesc formula de politeţe. Colega de la Bucureşti rămâne o doamna pentru mine (fără majusculă însă), fiindcă eu nu pot s-o fac “precupeaţă”, nu-mi stă în fire să arunc cu piatra. Orice păcătos are dreptul la demnitatea de individ uman (că aşa i-am învăţat şi pe elevii mei). Învăţătoarea are acelaşi statut socio-cultural cu mine şi sunt sigur că e o femeie inteligentă. Nu, nu mă refer la conceptul clasic de “inteligenţă”, ca noţiune generală. Doar s-a auzit de “teoria inteligenţelor multiple”. Doamna aceasta, cred, e inteligentă pe multe direcţii ale relaţionării cu domeniile cunoaşterii, dar nu în toate. De aceea, conceptul de “comitet de părinţi” a degenerat grav, în cazul ei. Îi lipseşte acestei colege inteligenţa raportată la caracter, la relaţiile interumane. Şi asta înseamnă că nu i se potrivea nicicum profesia de educator. Fiindcă învăţătorul/profesorul e pe cât instructor (formator de inteligenţe), pe atât – educator. Iar cele două aspect ale didacticii, instructivul şi educativul, interacţionează, se condiţionează reciproc. Prin urmare, accept că decizia consiliului de administraţie a şcolii în cauză a fost corectă.  

Dar câtă ipocrizie, iată, colaterală cazului! Cele două colege cu funcţii de conducere aproape că triumfau când au anunţat presei verdictul. Ca şi cum se purificaseră instantaneu prin asta. Păi, din înregistrarea flagrantului rezultă că o sumă de profesori erau pe lista beneficiarilor. Presupun că şi ele vor fi fost în culpă, ca incluse în listă (căci acolo, înţeleg, primeau cadouri şi îngrijitoarele). Nu se poate ca învăţătoarea să fi fost un caz particular în şcoala respectivă. Aici cutuma aceasta, inofensivă la originea ei, deformată grav de învăţătoare, e posibil să fi devenit “tradiţie”. Rezolvarea însă musai că trebuia să se facă pe principiul “hoţul neprins e negustor cinstit”. C-aşa-i în viaţă, mai ales, constat cu tristeţe, în acest segment de viaţă “noua” – nouă, dar deja ponosită grav.  

“Şcoala are dascălii pe care îi merită societatea”, zic şi eu, molipsit de la aşa-zişii teleanalişti. Şi doar ştim cum ni-i societatea. Ei, dascălii, nu pot fi altfel. Vedeţi ce salarii au, vedeţi condiţiile administrative şi de resurse didactice din şcoli, în raport cu noile orientări legate de învăţare (e drept că aici eu vizez mai ales şcoala rurală, din care provin şi în legătura cu problemele căreia am publicat în “Tribuna învăţământului” circa patruzeci de articole). Şi asta corupe caracterele nefinisate de viaţă, mai ales dacă germenele caracterului a fost unul negativ pentru profesia de educator.  

Sigur că nu toţi dascălii sunt la fel. Generalizarea culpei în mass-media e o inerţie deja familiară. Şi asta, mai ales, mă face şi pe mine vulnerabil, suspect de diagnosticul colegei bucureştene, evident, retroactiv, că-s pensionar. Iar boala aceasta presupune “tratament”. Dar vindecarea celor bolnavi în sistem vine de la responsabilii sistemului, de la capii politici în primul rând. “Peştele de la cap…”. Aceştia, “peştii” din zicală, n-au făcut mare lucru în ce priveşte reformarea şcolii venite din vechiul sistem. Au teoretizat, cu emfaza făcătorului de “găuri în cer”, neglijând aproape complet infrastructura şi motivarea extrinsecă a dascălului, condiţia absolută pentru motivarea intrinsecă, adică a profesării cu dăruire, în condiţiile dispariţiei factorilor perturbatori, a grijilor vieţii personale… Iar dascălii, se ştie, nu-s prea pretenţioşi, nu cer “marea su sarea”.  

Aşadar, mi-e ruşine. Mi-e foarte ruşine. Nu, nu-mi pun cenuşa ipocriziei pe creştet. Nu-mi stă în fire. Pur şi simplu mi-e ruşine şi asta-mi face bine. E ca o autopenitenţă, întru solidaritatea de breaslă. Dar (de ce nu?) şi o autopenitenţă pentru propriile greşeli, căci numai cine nu se implică în tumultul vieţii nu greşeşte – cu voie şi fără voie. Da, am făcut şi eu parte din sistem, am avut şi eu “comitet de părinţi”, cu trezorierul în frunte. Cine ştie ce “inginerii” voi fi făcut şi eu, în imaginaţia spectatorilor la această reprezentaţie didactică mass-media, cu protagonista de la Centru.  

Şi încă ceva. Aş fi dorit sincer să îi privesc faţa acelei mame care-şi ascundea chipul de noi, cei de la televizor, ca să-i spun (totuşi, fără curajul de a o privi chiar în ochi) că o respect şi că nu trebuia să-şi ascundă identitatea. Niciun părinte nu trebuie să o facă, în atari condiţii. Şi să-i cer scuze dacă, eventual, ne crede pe toţi dascălii… nişte corupţi.  

Aici, eu, confesorul învăţătorului, ar trebui să mai adaug că, spre exemplu, ca urmare a “corupţiei” sale pe parcursul celor peste patru decenii de activitate didactică, acum, la pensie fiind, îşi trage osânza din ce a adunat ca “şpăgar”, anume corespondentul unei biete pensii, din care acum, iarna, după ce-şi plăteşte facturile şi “raţia” de medicamente, abia că-i mai rămâne ceva pentru a-şi asigura subzistenţa. Şi că el nu e nici pe departe… excepţia.  

Referinţă Bibliografică:
SUNT ŞI EU ÎN CETATE (2) SAU... MI-E RUŞINE. MI-E FOARTE RUŞINE! / Gheorghe Pârlea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1120, Anul IV, 24 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Pârlea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!