Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   



Sunt lacrimă din lacrimile tale (include un nou capitol)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Motto:  

 

Dacă ar fi să mă transform în ceva, păstrez dorinţa cunoscută ţie... o lacrimă din lacrimile tale, din ochii tăi să mă nasc, iubirea mea eternă să mor apoi pe buzele tale.  

 

 

Mersul dintr-un colţ în altul al camerei nu mă ajută să găsesc răspunsul căutat, de fapt îl cunosc, îl accept şi totuşi nu îmi găsesc locul, sar de la o idee la alta...oare unde îmi este locul meu? chiar nu ştiu! Eu cunoşteam locul nostru şi totuşi nu mă neliniştesc...mintea îmi revine la prima căutare, poate ţigara mă va ajuta…  

Imaginea unui tip, în timpul unei zile cu ploaie, privită din interiorul fiinţei mele.  

Trebuie să ies din casă, pot merge undeva la adăpostul unei umbrele, chiar peste drum în faţa unei cafenele la terasă. Cu ţigara în gură şi privind absent mă îndrept ţintă către acea terasă. De fapt în tot acest timp având privirea întoarsă către ceea ce deja fără voia mea sunt amintiri...  

Un rotocol de fum, un episod întâmplat, totul se rezumă la un episod? Un alt rotocol de fum, o dragoste... Nu, nu poate fi numai un episod! Urmeaza alt rotocol de fum şi revin la amintiri şi tot aşa...  

Aşa arată sfârşitul unei iubiri?  

Recapitulez involuntar unele lucruri care s-au întipărit în memorie mai tare decât altele. Au pătruns adânc. Continui a nu le accepta ca amintiri...păstrez frumosul, păstrez iubirea, respect decizia.  

Ploaia a încetat de ceva timp nici nu am realizat, trotuarul fără urmă de ploaie! Din ţigară de fapt nu mai trag demult, atârna aşa ciudat în colţul gurii fără ca scrumul să se fi desprins, reuşesc a o pune în scrumieră... Mă ridic încet; eu în gândurile mele, îndes bine pălăria pe cap, ridic gulerul pardesiului şi o iau agale către locul care… nu mai este locul nostru.  

***  

Pe Emilia am cunoscut-o în primele săptămâni ale studenţiei, în fapt ea m-a contactat. Îmi amintesc cât s-a luptat în sinea ei să mă abordeze! Îmi povestea amuzându-ne împreună cum concepuse totul! Pentru început relaţia noastră se limita la statutul de amici, chiar mai îndepărtaţi însă cu timpul am făcut schimb de numere de telefon şi totuşi vorbeam destul de rar. Nu erau telefoane mobile şi nici căsuţa poştală ca astăzi, aşa că se întâmpla destul de rar să ne întâlnim la telefon. Eu mă angajasem, aveam serviciu, îmi găsisem un loc de muncă unde aveam timp să şi învăţ.  

Am început să ieşim împreună, ne întâlneam ca amici bine înţeles. Comunicam destul de bine, aveam din când în când şi divergenţe în anumite domenii, nu ne contraziceam, ştiam amândoi să ieşim din acele momente! Poate o atracţie a venit şi din această direcţie!  

În timp aveam deja un loc al nostru care era situat în Grădina Botanică, acolo ne simţeam noi bine împreună. Trăiam de fiecare dată în acel loc plin de magie cu sentimentul că toată lumea era a noastră. Amuzant totuşi era faptul că, nici unul nu avea curajul necesar pentru a face primul pas în a mărturisii trăiri, simţiri ale relaţiei noastre.  

Întâlnirile noastre erau dominate de momente plăcute şi din ce în ce totul părea ca un vis însă era realitatea în fapt pentru noi doi, devenisem mult mai apropiaţi. A sosit ziua de naştere a Emiliei, petrecerea a fost momentul în care ne-am destăinuit, iubirea a fost  

mărturisită de către noi. Am dansat mult, Emilia cu greu îşi putea ascunde sentimentele. Când nu dansam ne refugiam pe canapea sau fotoliu, stăteam întinşi, relaxaţi, povesteam în grup. Tăcerea odată aşezată ne îndemna să fim activi într-un alt mod, sarutându-ne, Emilia mă acoperise cu trupul ei, începuse un joc din acel moment, ne străduiam amândoi să ne stăpânim bătăile inimilor ce parcă nu mai erau al noastre! Simţeam la Emilia încercarea de a săruta provocator, în scurt timp a trecut la fapte, buzele ei voluptoase urcau către ureche şi brusc coborau pe gât, continuau să alunece pe spate, m-a uimit tandreţea ei! La un moment dat sărutul ei atinge bărbia, a fost momentul când am simţit că o doresc, încep căutările mele eram prins între dorinţă şi real, un real căzut ca o ceaţă în acele clipe. Nu ştiu cât a durat, iubirea nu se măsoară în timp, iubirea este pură şi nu o poţi atinge decât trăind-o. Ce ştiu este gluma făcută în stilul meu characteristic vârstei, aşa dar! Simţind ca nu mai am aer atunci i-am zis Emiliei că are limba strâmbă! A fost un moment destul de dificil pentru sufletul unei fete îndrăgostite ca Emilia! A reacţionat surprinzător ! “a luat forma traseului oferit de tine Robert”!  

Am iubit-o necondiţionat pe Emilia, altfel nu exista drumul către ea, îmi doream cu ardoare jumătatea, iubirea. Simţeam iubirea ei şi acest lucru făcea din noi un tot.  

Pe tot acest drum purtam imaginea primei noastre întâlniri. Respir din ce în ce mai des, paşi îmi sunt înceţi, mă îndrept spre locul de întâlnire. Gândurile mă inundau, mă simt ca în faţa unui examen, reuşesc să mă desprind din emoţii, un singur gând doar îmi mai stăpâneşte mintea: trebuie să fiu punctual să ajung la timp. Îmi controlez respiraţia încet, încet revin la confortul dorit. Era dorinţa de a te descoperi cât mai repede, înainte chiar de a face primii paşi împreună. Privesc în jurul meu şi văd o lumină la mică distanţă de mine, merg mai încet, emoţiile mă cuprind, te zăresc. Îmi mai sunt necesari câţiva paşi, atât îmi mai trebuie să ajung la tine, câteva zeci de secunde ce păreau o veşnicie. Îmi văd dorinţa împlinită. Acum au rămas doar amintiri.  

Ca fiinţe umane deţinem amintirile cu toţii, indiferent de opţiunea noastră dacă o dorim sau nu. Eu preţuiesc amintirile nu aş putea renunţa la ele, poate alţii ar dori să renunţe. Consider, indiferent de atitudinea noastră că ele domnesc în noi fără a ne întreba.  

Revăd cu ochii minţii ipostaze din viaţă, simţindu-mă în acele momente. Sunt probe care mă duc cu gândul la anumite întâmplări, este imposibil să le uit, au rămas întipărite adânc în minte, sunt ale mele nu le poate lua nimeni, în fond la ce le-ar folosii. Sunt clipe de melancolie, atunci mă regăsesc în gândurile mele, îmi aşez palmele deasupra focului amintirilor, zâmbesc, mintea îmi alunecă la ideea că ele merg cu noi în eternitate. Deschid fereastra timpului, privesc spre trecut, amintirile sunt unicul drum valid care duce spre ipostaze de odinioară. Plutesc precum nişte fantasme din timpuri, se nasc licăriri în ochii mei, speranţe.  

Duminicile eram chemaţi la serviciu, amprenta perioadei comuniste o regăseai în toate colţurile vieţii. Prin angajamente patriotice se lucra sub imboldul “cincinal de calitate în patru ani şi jumătate”. Se lucrau şase zile pe săptămână, îmi amintesc eforturile ce le facem lucrând practic continuu!  

Obişnuiam să petrec duminicile la munte, plecam dimineaţa către Gara de Nord, peronul era locul nostru de întâlnire, acolo în faţa ferestrei depuneri bagaje. Un mic grup de opt zece băieţi şi fete urcam gălăgioşi în trenul ce ne ducea la Sinaia, Predeal, Brasov.  

Îmi amintesc, în una din escapadele noastre, urcam către Cabana Trei Brazi, nu am cum uita! Am decis să iau trei puieţi de brazi micuţi, erau cât palma. Intenţia mea a fost să-i plantez. Unul în locul nostru de întâlnire din Grădina Botanică în imediata vecinătate a băncii unde declarasem locul nostru, iar pe ceilalţi doi în curtea casei părinţilor mei. I-am zis Emiliei de intenţia mea, părea încântată însă nu a participat la alegerea puieţilor! Totuşi la Bucureşti s-a arătat interesată, chiar a ales brăduţul ce urma să-l plantăm în locul nostru de întâlnire! Îmi amintesc cum la ales pe cel mai simetric dintre brăduţi. Atunci am sesizat că unul din cei trei brăduţi era format din două tulpini firave. Brăduţul plantat în Grădina Botanică s-a uscat, tot atât de repede ca şi relaţia noastră.  

Astăzi când scriu aceste rânduri acel firav brăduţ cu două tulpini este singurul ce a rezistat peste ani. O tulpină din cele două în formă de V se uscase şi căzuse la scurt timp de la plantare. Acum este drept şi falnic, cum îi stă bine unui brad la vârsta de 39 de ani.  

Ieşirile noastre la munte erau adevărate drumeţii. Mergeam agale peste un deal, apoi pe o vale cu păduri şi luminişuri, în care poţi întâlni uneori bursucii în pas de seară, când ies din tufărie şi o iau la deal în căutare continuă. Muntele îl străbateam până la jumătate, ne întorceam să prindem trenul de seară către Bucuresti.  

***  

Calc pe nisipul deşertului ce aduce mirosul trist fără gust al dunelor. Aştri se ivesc atât de reci parcă părăsiţi de lumina grăbită să cadă peste imensul nimic, întunericul.  

Amintirile vin din nou, a câta oară oare? Imaginea ta însă este fără durere, amintirile nu mai dor regretul nu îşi mai împinge bocancul în piept ţintind inima. Am avut revelaţie sau drumul vieţii a fost găsit? Sunt acum un om vindecat. Atât de firească îmi pare lipsa ta!  

Vântul aduce miros de asfalt stropit de ploaia trecătoare, nu mă poticnesc în smocuri de ierburi uscate, drumul se deschide larg în calea mea şi duce departe.  

Arunc o privire spre cerul străpuns de stelele mai mici atât de egale! Amintirea ta îmi mai trezeşte doar rictusuri ironice visând la reîntâlniri de poveste, la lungi plimbări sau ceaiuri savurate pe terase umbroase. Ce poate aduce acum amintirea ta? Doar doi pasageri ce se intersectaseră cândva atât de demult pentru un timp cât pentru două staţii de tramvai în care s-au aşezat : duritatea ta, nepăsarea, ironia, tăcerea stingheră, singurătatea ca mai apoi trădarea. Aşteptând amândoi încheierea întâlnirii aruncând priviri pe ascuns la ceasul rămas atârnat de zidul neterminat al drumului în doi. Încercam să umplem tăcerea cu amintiri comune însă timpul se mişca greu toate acestea au uşurat despărţirea.  

Perfecţiune nu există, cumva, într-un fel platonician ştiusem încă de atunci că o iubeam necondiţionat, ea însa s-a minţit singură. A obţinut totul, material vorbind, mai puţin pe mine.  

Compromisurile stinghereau, mă răneau ca şi spinii ciulinilor peste care calc acum, mă consolam spunând că sunt mici cedări făcute ei Emiliei rămasă într-o lume numai de ea înţeleasă.  

Deşi destul de tânăr pe atunci, ştiam deja ce vreau de la viaţă. Era timpul să trec la altceva iar aici determinarea îşi spunea cuvântul. În ciuda celor întâmplate mă simţeam însoţit de acel nobil sentiment al frumosului, îl ştiam acolo ascuns într-un ungher al sufletului aşteptând, asemenea unui bob de grâu semănatul, care la timpul potrivit va da roade.  

Privesc orizontul dincolo de oază, până acolo urmez drumul presărat de lumina aştrilor, trebuie doar să continui a nu mă opri din drumul meu.  

***  

Vara aceasta eram “legat” prin duminicile lucrătoare de serviciu, un program ce s-a prelungit până toamna târziu.  

Amiezele, în cursul săptămânii mergeam la biblioteca în aer liber din Cişmigiu, în puţinele zile când aveam timp. Acolo se adunau studenţii sprăhuiţi în jur cursuri şi cărţi abandonate pe iarbă, era o atmosferă ce te făcea să uiţi de cotidian, de societatea socialista, de comunism.  

- Tu, Clara ajungeai după oară 18:00, în pardesiul elegant, nu îţi permiteai să te aşezi pe iarbă, îmi spuneai că pe viitor vei veni în ţinută sport!  

- Îţi aminteşti, cum te aşezai la masă şi începeai a citi, nimic din jur nu-ţi atrăgea atenţia. De tipul acela ce a trebuit să treacă prin faţa ta de mai multe ori înainte să-ţi ridici privirea?  

- Clara, nu sunt atât de pesimist încât să cred că totul este terminat iar sistemul acesta comunist să nu cadă, au căzut ele imperii! Să lupţi, să speri merită, măcar de dragul vieţii.  

Au ajuns în funcţii de conducere de la statutul de deşeuri sociale, gunoiul satului, deformaţii fără educaţie, fără Dumnezeu, au intrat la comunişti şi securitate şi s-au împlinit. Managementul funcţiei le lipseşte tovarăşilor. Din asemenea caractere, din trădători şi râme însă nu poţi face om politic, cel mult activişti cu circuit închis. Marea problemă este de origine socială o inversare a scării valorilor guvernată de principii de acest gen. Cu cât eşti mai simplu, ajungi în poziţii de conducere ca să fii controlat şi îndrumat de la centru!  

Intrăm în sala de spectacol, Clara era surprinsă de numărul mare al spectatorilor. Urmărim numerotarea rândurilor în căutarea locurilor de pe invitaţie. Le găsim. Nu mai era nimeni în faţa noastră, nici în stânga, nici în dreapta. Se aude primul gong! Întârziaţii se grăbesc să îşi ocupe locurile. O dată cu cel de-al doilea gong singurele becuri rămase aprinse în sală sunt cele de pe pereţi, care luminează indicatoarele de ieşire sau locul extinctoarelor. Sala aceasta nu ne atrăgea în mod deosebit, nu aveam o dorinţa raţională, dorinţa nu poate fi raţională. Vroiam să vedem piesa, conţinutul, nu vagonul! Mai mult pentru noi, era o nevoie de a şti că nu ne scapă un astfel de eveniment venit pe linie de partid. Ne aşteptam la ceva care să nu placă, care să ne şocheze sau măcar să ne trezească interesul. Deodată, se aprinde unul dintre reflectoare, unul câte unul membrii ai brigăzii artistice îşi intra în rol.  

O senzaţia că nu pot să respir, inima îşi accelera bătăile. Am avut pentru o clipă starea de ameţeală, forme şi lumini, un roşu orbitor şi obsesiv, o imensă pată, ca şi sistemul! Un fum înecăcios a inundat sala violent, îţi umple nările şi chinuie privirea! Bizar, cu ce scop, aceasta numim artă , cultură? Teribil!  

Luminile s-au aprins în sală. Spectatorii s-au ridicat ca la un ordin de pe scaune, aplaudau frenetic! Ce!?  

Ne îndreptam spre ieşire. Într-un colţ stătea aşezată pe jos un personaj care a interpretat un rol în acel amalgam. Privea în tavan şi trăgea puternic din ţigară cu un aer de superioritate. Am vrut să trec mai departe fără a-i acorda atenţie! Ea s-a holbat la noi pentru o clipă şi ne-a zis: “Va plăcut piesa, voi nu vă înscrieţi în brigada artistică? pe scenă este ca în viaţă nu te implici prea mult, nu e greu!” A tras din nou cu putere din ţigară, era ajunsă la filtru, a stins-o pe podea. Începuse să mişte buzele ca şi cum ar fi vrut să spună ceva în şoaptă, în secret, parcă se ferea să nu fie auzită! Am întrebat-o nedumerit ce a zis, de cine se fereşte? “Mi-a plăcut de voi sunteţi singurii care mă puteţi înţelege”. Într-un fel mă îndoiam de toate astea, vroia să ne simţim flataţi!  

Clara nu a scos o vorbă, o privea absentă în tot acest timp.  

Am ieşit pe uşa clădirii. Soarele puternic ne-a lovit direct, lumina îţi pătrunde în ochii surprinşi, orbiţi pentru câteva secunde. Pare un alb dureros în care poţi vedea orice însă nu forme, obiecte, m-a făcut să-mi strâng ochii apoi să ne protejăm cu ochelarii de soare!  

- Robert fata aceasta nu mai avea faţa aceea de copil, pe care am remarcat-o acolo pe scenă! Adevărat, nu avea riduri însă nişte trăsături foarte mature erau sesizabile acum. Îi dispăruse expresia inocentă de pe chip sau era ceva care se putea vedea acum în lumina zilei.  

- Clara, femeia arăta într-adevăr trecută pentru vârsta ei.  

- Săptămâna aceasta suntem liberi, am fi putut face absolut orice.  

- A renăscut în tine dorinţa de călătorie dragule?  

- Am o dorinţă nebună de a evada, să părăsim acest şablon, o ieşire din cotidian. Putem înlocuii totul cu ceva nou, ceva încă necunoscut măcar câteva zile!  

- Unde să plecăm pentru câteva zile? întreabă Clara, să luăm un tren fără destinaţie, ar fi o provocare! Imprevizibilul constă în lucruri pe care ajungi să le faci spontan şi să le crezi până să descoperi simplul şi umilul adevăr.  

Cu rucsacul în spate am ieşit pe uşă. Afară era senin, strada cu agitaţiile sale de zi cu zi. Soarele îmi încălzeşte spatele. Mă îndrept către staţia de troleibuz cu destinaţia Gara de Nord, locul unde va sosi şi Clara. Ne urcăm în trenul ce are plecarea în scurt timp către Braşov. Vroiam să scăpăm de oraşul acesta ca o conservă comunistă părăsită în soare. Aşa simţeam că locuiesc ca o sardină.  

Vagonul de tren era aproape gol. Băncile îmbrăcate în muşama încălzită ce ţi se lipea de corp, câtă transpiraţie au adunat în ele!Aşezăm rucsacurile pe raftul din compartiment. Ne ocupăm locuri la fereastra de pe coridor preferând să călătorim în picioare! Aprindem o nouă ţigară, privim pe geam, nimic special. Vântul ce te loveşte în faţă, liniile de curent şi verdele ce ne însoţeşte. Trenul la un moment dat, încetineşte un scrâşnet subţire al frânelor hidraulice se aude. În curbă încercăm să-i numărăm vagoanele nu reuşim, din sens invers pe cealaltă linie vine un alt tren. Zgomotul frânelor, al roţilor presând în şine induce ameţeală şi exaltare. Toate acestea se sincronizau cu sunetul infernal. În mintea mea, adânc îngropată dorinţa de libertate stă să izvorască. Este foarte greu de crezut însă stările aceste sunt autoinduse.  

Trenul merge mai departe.  

Îmi amintesc cuvintele rostite cu atâta mândrie de către fata ce îşi jucase rolul în brigada artistică! “… pe scenă este ca în viaţă nu te implici prea mult, nu e greu!”  

Partidul comunist îşi propusese formarea “omului nou”. Oare aceste comportamente sunt indicii ce ne conduc către “omul nou”? Poveşti ce încep cu deschisul cortinei de un roşu decolorat ce poartă pe la colţuri urmele unei igrasii comuniste. Mecanismul sistemului asigura o deschidere lentă a cortinei, cu un uşor scârţâit, numai în sus, cu opriri spontane pentru ovaţii!  

În escapadele noastre mergeam la Sinaia, îţi mai aminteşti, cu un tren în care am îngheţat amândoi de la aerul rece. Temperaturile instituţionalizate, obţinute natural fără investiţii ale statului partid! Totul pentru clasa muncitoare, şi noi ne amuzam şi râdeam. Poţi căpăta gripă gratuit, descoperiri ale savantei cu renume mondial! Priveam la călători, în mare parte navetişti erau răpuşi de depresii sonore, sunt atât de trişti! Le pare normal! Componentă a nivelului de trai.  

- Clara poate că l-am pierdut pe Dumnezeu ?  

Pentru câteva secunde am căzut pe gânduri amândoi, cu o mişcare atentă ţe-am aranjat cruciuliţa de la gât.  

Între trenul nostru şi linia orizontului se pierdea natura în frumuseţea ei, cât o să mai muşte hidoşii acestui sistem din ea?  

Mâinile noastre intrase într-un joc, trasam linii prin atingeri să nu ne îngheţe! “Frumos, foarte frumos!” Repeta un bărbat mai învârsta nebărbierit în timp ce privea lung spre fereastra de pe coridor din dreptul nostru!  

Eram evadaţi, este cuvântul care-l foloseam în escapadele noastre. Veneam din zona capitalei către o alta, unde se respira aer curat.  

Pe munte ne simţeam liberi, ştiam că am putea trăi fără multe altele. Deţine parcă raiul din lume, locul unde se pot termina gândurile!  

Ne leagă de munte întreaga noastră relaţie, mai multe amintiri frumoase decât de oricare alt loc.  

- Robert am putea să locuim aici la munte, să construim casa noastră, una solidă, eternă!  

Am zâmbit, zâmbeşti şi tu, te-am întrebat:  

- Clara cu ce am trăii? Ridici uşor din umeri mă priveşti în ochi apoi îmi răspunzi scurt.  

- Din iubire!  

Tăcere.  

Peisajul se înalţă şi până la câţiva zeci de metrii deasupra liniilor de tren, stâncile îl acompania. Domină o geologie impresionantă ce se azvârlă direct către munţi, fără intenţii graduale şi fără alte ocolişuri. Zgomotul trenului absoarbe cuvintele noastre şi timpul, rămânem doar cu expresia feţelor şi a surâsurilor.  

- Clara hai să fugim, să uităm de locurile care le ştim până acum.  

- Gândeşte-te ne va fi greu. Avem nevoie de viză! Sau riscam trecerea ilegala a graniţei! Nu avem bani ca să trăim o perioadă de timp.  

- Mai devreme sau mai târziu se va întâmpla Clara, presupun, trebuie să analizăm!  

- Din ce ne vom întreţinem?  

- Sunt dispus să spăl vase prin restaurante, să tund trandafiri sau să plimb căţei, să ştii!  

- Dumnezeu ne-ar călăuzi paşii, sunt convins.  

- Părinţii Robert, vor avea nevoie de sprijinul nostru!  

Ai schimbat discuţia, te-am privit cum te ridici, cum îţi înfăşori în jurul gâtului eşarfa ca mai apoi să mă inviţi la o plimbare. Era ceva cunoscut la tine, aşa se întâmpla întotdeauna când aveai de luat o decizie importantă.  

Cu paşi calmi şi aşezaţi înaintăm prin zăpadă, urme rămase, gânduri purtate cu noi. Păşim în tăcere pe o cărăruie flancată de mormane de zăpadă, pierzându-se odată cu ziua ce făcea loc nopţii.  

Noi privim în viitor.  

Amintirile sacrifică viitorul în numele prezentului. Ne lipim de fereastră, pe coridor şi-a făcut apariţia o femeie, nu foarte bătrână, înaltă, cu părul cărunt. Era oarbă, bastonul acela alb, ochii inundaţi de un alb inexpresiv întărea convingerea mea.  

Aveam în mână un pachet de biscuiţi, îi priveam eticheta ca o perspectivă, un mod de a vedea lumea liberă, o agăţare de simboluri, mintea nu vrea să renunţe. Caut cu atenţie mâna cerşetoarei, inclin pachetul, biscuiţii alunecă în mâna cei prinde cu siguranţă.  

Privelişte plăcută, trenul prinde viteză se strecoară printre dealuri sub cerul senin. Se aşezase o stare de destindere, de degajare o rupere de senzaţia că această societate e de rahat. Buna dispoziţie te scoate din butoiul cu melancolie, te deconectează de la toate relele. Poate fi un fel de protecţie, cortexul realizează şi opreşte forţat procesul. O indiferenţă faţă de sistem m-a făcut imun, continui să mă simt un om liber! Starea pe care o aveam era libertatea, senzaţia de a căuta, când cauţi găseşti, într-un fel sau altul. Convenţiile anterioare, simbolurile cu toate sunt abandonate, nu îşi au locul într-o gândire dinamică, liberă.  

- Clara ce oferă omului obişnuit societatea contemporană? Nu există posibila sursă de soluţii şi provocarea gândirii . Teme majore ale fiinţei umane: libertatea, viitorul, fericirea sunt tratate într-o manieră utopică . Relaţia dintre societate şi individ este relativă, cauză care face ca individul să-şi schimbe convingerile cu uşurinţă. Devine dependent, uşor de manipulat şi astfel victima sistemului.  

- Robert însă noi nu gândim aşa, poate din această cauză ne simţim izolaţi!  

- Izolaţi într-un fel spus! Ce ne leagă pe noi de doctrina comunistă? Nimic!  

Aşa, încet dar sigur vor crea omul nou! Fragilitatea fiinţei umane este bine exploatată de cadre ale partidului stat.  

- Iubire, un om ar trebuii să aibă regrete dacă nu a luptat să se smulgă din acest sistem, nu dacă va pierde! Lipseşte la român spiritul de competiţie ce a fost înlocuit cu dorinţa de supravieţuire. Este una din cauzele actualei stări a noastră a românilor. Adevărata deviză a structurării actuale a societăţii limitează cu bună ştiinţă arta libertăţii. Acest fel de libertate arată limitările intrinseci ale omului.  

- Clara tânjesc după libertate, oare aşa se va desfăşura întreaga mea existenţă?  

- Robert acest sistem va fi fără viitor ! Eu nu concep un sistem viu bolnav , bolnav de bună voie .  

- Iubire, se caută un bine imediat! Acest bine imediat va deveni răul îndepărtat, din ce în ce mai greu de vindecat pe măsura trecerii timpului. Totuşi, soluţii şi tratamente sunt încă disponibile.  

- De acord, mai rămân doar alegerea corectă şi acţiunea. Acţiune individuală sau comună.  

- Clara noi am ales trebuie să fugim, rămâne să decidem cum şi când! Vom stabili, clarifica orice amănunt în detaliu, se vor naşte întrebări noi, le vom găsi răspunsuri. Nu putem reduce la ceea ce ne este îndeobşte cunoscut, am fi iresponsabili.  

 

***  

Prin caracterul său Robert a îndrăznit să sfidez până şi raţiunea, astfel s-a lăsat pradă feerii cum adeseori îi place să numească iubirea. Un infinit magic o credinţă îi este Clara, fiinţa iubită pentru care în fiecare noapte coboară în sanctuarul viselor, acolo unde îşi clădeşte acel lăcaş numit iubire. Petalele de trandafiri presărate în timp au croit drumul pe care valsează picături de rouă izvorâte din ochii căprui verzui. O lume nouă în braţele lui este descoperită. A găsit o altă definiţie a fericirii, a învăţat să respire în doi, să zâmbească sub un alt cer, ca suflet pereche.  

Viaţa alături de Clara îi inunda inima de fericire, trăiri unice, împliniri depline.  

Iubirea îi va răsplăti pe Clara şi Robert prin ea însăşi. Aveau credinţa că există oameni care sunt născuţi unul pentru celălalt, cu asemenea gând au făcut împreună primi paşi în iubire. Au dat şansa privirilor să se întâlnească, fericirea adevărată e totdeauna o clipă, iar această clipă pentru ei a fost exact acele scântei născute din priviri.  

Dragostea este aceea care reuşeşte să te facă să urci pe cele mai înalte piedestale sufleteşti.  

Au fost anii după episodul Emilia, în care mi s-a părut că îmi impun cu încăpăţânare ca cineva să păşească în viaţa mea! Îmi cunosc felul de a fi, nu pot afirma că: sensibilitatea mea, felul meu selectiv a avut ca punct de origine acel episod, poate puţin mai conservator am devenit în timp. Atunci ştiam că dragostea vine singură fără a o cere. Astăzi gândesc despre iubire că trebuie s-o cauţi, să lupţi s-o cucereşti însă cel mai important este ca aceea scânteie să apară la amândoi! Au fost clipe când inima mea a dorit să simtă un alt suflet alături să-i pot dăruii totul. Mi-am deschis uşa sufletului unde am păşit de mâna cu Clara iubirea mea. Au trecut câţiva ani de când am început s-o iubesc pe Clara, are tot sufletul meu, sufletul ei îmi aparţine, am simţit aceeaşi reciprocitate şi din partea ei.  

Viaţa mea era învăluită de frumosul care mă făcea să mă simt o persoană unică, iubeam necondiţionat aveam totul, o aveam pe ea.  

Trăiesc şi acum momentele în care mă ambiţionam să mă fac văzut cu ea, era o stare de bine, de mândrie ce se instalase cu mult înainte să ne îndrăgostim. Totul între noi s-a întâmplat după cum ne-am dorit însă doar pentru câţiva ani, până la finalul studenţiei. Dragoste noastră a rezistat în timp, s-a arătat învingătoare deşi o perioadă destul de lungă de 3 ani am parcurs drumuri diferite.  

Iubirea noastră consolidată în cei trei ani de studenţie parcă pregătindu-ne pentru următoarea vreme pe care nu o bănuiam nici eu nici Clara!  

Important a fost felul în care iubirea a apărut şi ce s-a întâmplat cu noi.  

Prima noastră întâlnire la tine acasă, seara când m-ai invitat am adus cu mine cursurile ce cu greu le găsisem! Am mers împreună să le multiplicăm, câteva pagini erau pătate cu unt. Ştiam, desigur, cum m-aş fi putut îndoi că o să mă judeci greşit, aşa pătat îl primisem, cu ceva efort. Eu continuam să motivez acele pete de unt, tu zâmbeai şi mă aprobai din priviri.  

Umezeala lăsată după o zi ploioasă aburiseră toate geamurile, vântul lovea ca un pendul în ferestre iar noi vorbeam despre vise, despre viitorul nostru. Vedeam cum ţi se luminează privirea, bucuroasă că şi în mine e ceva atât de fundamental! Eram stăpaniţi de trăiri şi simţuri comune .  

Spre dimineaţă savuram împreună răsăritul de soare din patul tău. Priveam la noi, ne zâmbeam vedeam o singură formă, aşezată pe cearşaful imaculat, corpurile noastre, un tot. Îmi amintesc cum ne spuneam rămas bun cu acele îmbrăţişări chiar înaintea răsăritului uneori.  

De-atunci îmi amintesc ne-am văzut zi de zi. Dimineţile cursurile erau prozaice. Mâncam cornuri în timp ce studiam. Răsfoiam setoşi cursurile, mereu eram gata să intervenim la o noţiune de absurditate.  

Nopţile începusem să le păstrăm pentru noi, revelaţii şi misticism, suspendaţi pe pervazul vieţii. Uneori fumam dintr-o singură ţigară.  

În vara aceea a plouat necontenit, până când Dâmboviţa s-a învolburat în matcă şi în cele din urmă a inundat voios străzile şi bulevardele capitalei. Ne-am trezit bucuroşi ca într-o dimineaţă obişnuită şi ce vedem?  

Se apropiase marea de capitală, iar în drum spre Universitate erau bărci sprintene ce alunecau în toate direcţiile. Cu hainele scăldate de ploaie, înghesuiţi sub umbrelă cu ţigările ude, devenisem parcă exploratori ai oraşului scufundat. Trecătorii cu cizme de cauciuc, uluiţi, ne împingeau din toate părţile, aşa ajungeam tot mai aproape de Universitate.  

Am continuat să plutim, în drumul nostru către centru oraşului. Mâna ta a alunecat în a mea, apoi mi-a atins gâtul, părul, urechea, eram uzi. Cu cealaltă mână mi-a prins coapsa surprinzător de rapid, trăgându-mă către forme, sâni conturaţi, o unduire pe care trupul meu deja o urmează cu dăruire. Clara mă privea direct, şoptindu-mi printre săruturi:  

- Robert ochii tăi căprui acum sub picuri de ploaie sunt verzi!  

Spera Clara în a pune stăpânire pe emoţii, pasiuni, sentimente? aşa îmi suna precizarea ei. De la o vreme, încercând să-mi domolesc avântul şi ghicind că încrâncenarea mea o distrează, îi zâmbeam lăsând a se vedea toţi dinţii. Urmăream cu aviditate formele, singurele care-i trădau neliniştea, extazul, tulburarea ce în fond făceau parte din iubirea dăruită fără rezerve! O iubeam în acele momente mai mult ca oricând, sau aşa simţeam, trăiam fundamental iubirea. Simţeam până-n podul palmelor când mă ţintuia cu ochii ei mari şi negrii care deja ştiau totul despre mine,erau în sufletul meu şi se simţeau ca la ei acasă! Clara îmi amintea: “…te cunosc mai bine decât tu te ştii!” Chiar dinainte de-a mă cunoaşte eu însumi? mă întrebam în sinea mea, îmi era dragă ideea!  

Ploaia nu încetează, respir greoi, umiditate.  

Fereastra trebuie să rămână deschisă, îmi place când flutură perdeaua cum se zbate şi poţi zări un petic de cer.  

Îmi amintesc: mi-a zis că am ochii verzi atunci eu am început să visez, să visez la noi doi peste ani, ca şi când nici n-aş fi respirat până atunci.  

Tunete! Bătăile inimii se multiplică, mă gândesc la Clara, la mâinile ei ude care mi-au trasat drumul direct, urmăreau forme ale corpului, palmele mele le imitau continuu.  

Era destul de cald în aulă, transpirasem, asistenta argumenta expunerea sa. Depune eforturi vizibile să reziste căldurii! Cu al său uriaş posterior în forma dunelor de nisip ea făcea să tremure podeaua când trece pe lângă mine! Aşa forme în dimensiunea lor nu mai văzusem! Clara din zâmbet bufneşte în râs.  

  • Robert eşti răutăcios!

Ochii mei şi zâmbetul au atras-o pe Clara. Mă privea continuu. - M-ai privit atât de profund până n-am putut să mai respire!  

- Clara eşti o forţă te iubesc!  

- Robert te iubesc spune-mi ceva te rog!  

- Clara te iubesc, mi s-a făcut sete.  

- Robert ce figură eşti!  

Înserează odată cu terminarea cursurilor, părăsim aula…  

Amurg, o linie subţire lăsată de lumina roşiatică ce desenează iluzii aparţine apusului de soare. Îmi pare cunoscut, desprinse din visele mele forme şi culori în dezordine care vin parcă să ţi ceară un nume!  

Telefonul sună, mă îndepărtez de fereastră pentru a răspunde. Este Clara îmi spune că seminarul de la 09:00 se va ţine cu două ore mai târziu, la 11:00 deci! Zâmbesc şi îi mulţumesc.  

  • Ne vom lăsa alintaţi două ore de razele soarelui de toamnă târzie ce spui?
  • De acord Robert.

O zi de toamnă însorită, pornim într-o plimbare prin parc. Frunzele căzute împrăştie un miros plăcut, sub paşii noştri scârţie, cele uscate se sfărâma! Îi propun Clarei să ne căţărăm în copac, este surprinsă de propunerea mea!  

- Tu ai face-o cu siguranţă!  

- Sincer? Am un impuls copilăresc să mă caţăr însă mă gândesc la amendă! Până să ne decidem noi dacă ne căţărăm în copac sau nu ne dăm seama că a început ploaia. Am avut timp să ne ascundem sub un copac. O ploaie torenţială a început să cadă! Ne place să mergem în ploaie aşa că pornim agale ignorând-o. Apa ni se prelinge pe piele şi părul Clarei se lipeşte de obraz. Începem să alergăm, era o ploaie rece, ador senzaţia asta. Ne oprim sub un alt copac, o îmbrăţişez pe Clara spunându-i:  

- Ţie îţi este frig!  

- Da însă îmi place!  

- Ştii Robert? Acum îmi doresc să fiu mică, mică de tot să mă ascund într-o picătură de ploaie să te pot atinge eu nu ele!  

Degetul arătător al Clarei cu mişcări rapide şterge picurii de pe frunte, ochi, nas oprindu-se pe obraz, intuiesc, gata să decoleze către buze! Îi prind faţa între palmele mele, ochii se ţintuiesc, buzele îşi vorbesc.  

- Clara iubirea a fost create din petalele unui trandafir udate cu picuri de dragoste căzută din cer.  

- Este minunat ce-mi spui şi atât de liniştitor să stau în braţele tale!  

- Cred că trebuie să te schimbi înainte de a merge la cursuri să nu răceşti.  

- Plouă cu dragoste din cer Robert, sărută-mă.  

Am privit-o ca în vis, părul îi mirosea minunat, era acel miros unic cunoscut mie! Se cuibărise lângă mine, am strâns-o la pieptul meu.  

Ploaia se oprise, se auzea un foşnet de frunze mângâiate de un vânt domol. Admiram împreună cum se aud frunzele în cădere, plumbuite de greutatea apei, parcă ne cântă un vers ştiut al dragostei.  

Timpul aleargă, noi îl vrem oprit între frunzele toamnei să adoarmă sub suspinul vântului.  

O nouă săptămână, dimineaţa are culoarea aurie, întregul cartier se scutură de urmele nopţii. O toamnă exagerat de lungă până şi trandafirii refuză să-şi piardă petalele. Un sfârşit de noiembrie îmbrăcat în plaja culorilor copacilor, domina verdele, ruginiul parcă la concurenţă cu roşul impun un ton anume. Culorile calde, galbenul şi auriul prin nuanţe multiple se adăugau acestei frumuseţi ale toamnei. O dimineaţă ce poate cu uşurinţă să aducă zâmbetul chiar şi pe chipul bărbatului îndrăgostit ce tocmai îşi aşază gândurile între vis şi realitate. Imaginea iubitei în vis îmbrăcată în rochie vaporoasă în acel dans ce părea atât de scurt, zâmbeşte, în acele clipe când Clara lipită strâns de el îl domina.  

- Robert deşteptarea! Se aude vocea uşor impunătoare a mamei sale.  

- Eu mama m-am săturat de treabă şi tu încă nu te-ai trezit! Îţi mai arde şi de zâmbit!  

Nu am putut mărturisi mamei că zâmbetul era continuarea visul atât de scurt, înterupt brusc! Aşa că i-am zis:  

- Sărut mâna mamă, bună dimineaţa!  

- În scurt timp voi pleca, am programare la medic, vezi că ţi-am lăsat pregătit mamă , să mănânci nu pleca nemâncat. Munceşti şi înveţi, să nu îţi îmbolnăveşti stomacul cum mănânci tu numai nimicuri! Continua să îi vorbească în timp ce îşi îmbrăca pardesiul. Iese uşor pe uşă şi se îndreptă în paşi mărunţi dar siguri către poartă, o descuie cu îndemânare, de câte ori o fi făcut acest lucru? Mai aruncă o privire către casă şi iese din curte netezindu-şi din mers, baticul ce probabil nu vrea să stea aşa cum îşi dorea! În lipsa mamei rămâne o urmă de siguranţă. O femeie puternică ce îţi asigură protecţie. Îmi amintesc din copilărie când mergeam la doctor, mă simţeam protejat.  

Instinctiv, caut cu privirea pachetul de ţigări, prind coada ibricului de cafea cu un gest rapid îl ţin câteva momente sub jetul de apă apoi îl aşez pe aragaz şi începe să citesc un curs pe care trebuia să-l stăpânesc.  

Termin şi ultima gură de cafea, sting o ultimă ţigară, încerc să-mi aduc aminte de visul ce mi-a adus zâmbetul pe faţă, imaginii rămase întipărite adânc în minte… trupul cu formele Clarei, îmbrăţişarea atât de delicată.  

Se achită scrupulous de sarcina mamei, servind micul dejun.  

Trecuse trei luni de când Robert şi Clara erau îndrăgostiţi, se iubeau, o iubire ce îi aşeza în acel spaţiu al sufletelor pereche. Fiecare întâlnire a lor avea ceva inedit, Robert descoperea de fiecare dată ceva nou la Clara. Calmul lui Robert era dominat de cursivitatea şi siguranţa Clarei în comunicare. Robert încearcă drumul către vis: un pas, un zbor şi apoi infinitul atins în doi.  

A meditat o secundă, s-a uitat la ceas, era timpul să plece la serviciu, razele soarelui străluceau în căderea lor peste auriul gutuilor din grădină.  

***  

(va urma)  

Referinţă Bibliografică:
Sunt lacrimă din lacrimile tale (include un nou capitol) / Gheorghe Şerbănescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 598, Anul II, 20 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gheorghe Şerbănescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Şerbănescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!