Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 203 din 22 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

SUFLETE NEDESPARTITE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAP.2 din romanul DESTINE PARALELE 
  
Viaţa lui Săndicăi devenise un automatism la un moment dat. Parcă nu mai avea nicio satisfacţie. Se scula dimineaţa la ora şase, se îmbrăca în grabă şi ieşea prin curte să dea la păsări de mâncare, apoi trebuia să o ducă pe Fetiţa la ciurdă şi la întoarcere, de la prundul unde se forma ciurda, să aducă o găleată cu apă de la fântâna vecinilor, pentru a umple teicile păsărilor cu apă proaspătă şi ulucul măgăruşului. Le arunca păsărilor câte un pumn de grăunţe un braţ de fân lui Ghiţă măgăruşul, apoi se grăbea să prindă autobuzul spre Olteniţa. 
  
Ajungea uneori înaintea îngrijitorilor. Făcea cam zece minute - un sfert de oră până la Dorobanţu. Prima dată inspecta întreaga fermă, observa dacă sunt probleme ce trebuiesc corectate imediat şi dacă toată lumea şi-a îndeplinit atribuţiunile. Intra apoi în birou să se schimbe şi să-şi facă cafeaua. Aceasta era micul său dejun.  
  
Mama se simţea din ce în ce mai obosită şi mai neputincioasă. Nu ştia ce o doare. Când era întrebată răspundea simplu: „sufletul maică – sufletul mă doare". Se ruga zilnic lui Dumnezeu să o ia la El, să nu mai facă umbră pământului degeaba. Oricât încerca Săndica să o încurajeze, nu reuşea. Bătrâna sa mamă nu mai dorea să lupte cu viaţa. Nu erau durerile fizice atât de mari, precum cele din sufletul ei. Despărţirea de omul pe care l-a iubit din tinereţe şi până s-a stins din viaţă părăsind-o, a fost o lovitură pe care nu a reuşit să o suporte. 
  
În dimineaţa de luni 27 octombrie 1969 era printre junincile sale acum mature şi o parte dintre ele gestante. Erau pregătite să dea naştere unor urmaşi foarte valoroşi din punct de vedere genetic. Conducerea I.A.S.- ului a primit aprobarea pentru achiziţionarea tot din Elveţia a unui taur de prăsilă care a costat mulţi dolari. Se dorea să se adapteze renumitele rase de taurine elveţiene în Ialomiţa, pentru a înlocui rasa autohtonă cu alta care să dea o producţie mai mare de lapte şi de o mai bună calitate. În intenţiile administraţiei era să-şi construiască propria fabrică de produse lactate unde să folosească numai laptele vacilor elveţiene. 
  
Chiar Săndica asistase la recoltarea materialului seminal şi la montarea junincilor, doar se specializase în acest domeniu în C.A.P.- ul din Dobrogea. Acum la rândul ei pregătea o tânără absolventă a liceului agricol din Olteniţa pentru a-i prelua atribuţiile avute la colectiv - cum îi spuneau ţăranii cooperativei agricole. 
  
În această zi se afla cu îngrijitorii într-o mică şedinţă de lucru la ora prânzului, când s-a pomenit cu inginerul şef în grajdul unde avea loc întâlnirea. La vederea şefului său nu s-a gândit la nimic deosebit. O fi venit şi el în control să vadă cum se mai descurcă. Acum întâlnirile lor erau mai rare. Îl căuta numai dacă avea nevoie de ceva, sau se întâlneau la şedinţele conducerii de analiză săptămânală, pentru stabilirea priorităţilor săptămânii următoare. 
  
Inginerul şef Leonard Tudorache îi făcu semn de la distanţă să se apropie. Surprinsă că Leonard intervine într-un moment când ea avea ceva de discutat cu subordonaţii săi, lucru ce nu obişnuia să-l facă niciodată, a simţit ca o lovitură cu ceva ascuţit în piept, o presimţire sumbră că ceva nu este în regulă în acea zi. 
  
- Tovarăşa ingineră, sunt nevoit să-ţi dau o veste îngrijorătoare. Să sperăm că nu-i atât de gravă precum pare. 
  
- Mama? Ce-a păţit mama? Presupuse imediat fata. 
  
- Da, despre ea este vorba. Am primit un telefon de la poşta din Ciocăneşti, ca să te duci la spitalul din Călăraşi, la serviciul de Urgenţă că a luat-o salvarea pe mama dumitale. A suferit un atac cerebral şi a fost găsită de o vecină într-o stare critică. 
  
- Vai, săraca, cum ajung eu aşa de repede la spital? se frământa Săndica. 
  
- Schimbă-te şi urcă repede în IMS - ul gospodăriei. Te va duce la spital. Am dat dispoziţie şoferului să te aştepte în faţa sediului administrativ. El are altă treabă în oraş. De muncitori mă ocup eu, poate să mai aştepte instruirea lor câteva zile până se rezolvă situaţia mamei dumitale. 
  
- Vă mulţumesc, îngăimă tânăra fără vlagă. 
  
Săndica era distrusă. Ţinea la mamă mai mult ca la orice. Nu se aştepta ca la câteva luni de la dispariţia tatălui să o ia de la capăt cu spitalul şi cu bolnavi în casă. Cum era singură şi nici rude care să o ajute nu mai avea în comună, nu ştia cum va putea să fie şi la serviciu şi lângă mama suferindă. Se schimbă repede de hainele de lucru, se spălă şi într-un suflet a ajuns în faţa birourilor unde o aştepta şoferul. 
  
- Bună ziua, hai să plecăm mai repede. 
  
- Dar trebuie să ajungem întregi nu ca pacienţi la urgenţă, trebuie să mergem cu atenţie şi viteza legală oricât ne-am grăbi, o făcu pe filozoful bărbatul. 
  
- Desigur, dumneata eşti şoferul, condu cum vrei, numai să plecăm de aici mai repede. Nu-i ardea de filozofiile bătrânului şofer. 
  
Localităţile fiind lungi şi şoseaua aglomerată cu tot felul de atelaje şi animale, până la spital au făcut aproape o oră, timp în care Săndica nu mai avea răbdare să afle care este situaţia mamei şi cât de grav este afectată de această comoţie cerebrală. 
  
La serviciu de Urgenţă când a intrat, o întreagă echipă condusă de medicul de gardă, asistente şi infirmiere, se învârteau pe lângă mama ei. Văzându-şi mama pe patul de spital, parcă era şi mai mică decât în realitate. O mână de om aflat într-o stare inertă. Medicul de gardă se chinuia să o stabilizeze, însă starea bătrânei era prea gravă. Când s-a recomandat ca fiică a bolnavei, privirea medicului era mai degrabă de compasiune. 
  
- Să ştiţi că mama dumneavoastră pur şi simplu nu doreşte să trăiască, nu luptă cu viaţa şi de aici şi comoţia cerebrală. 
  
- O puteţi salva, domnule doctor? Este singura fiinţă dragă care mi-a mai rămas, întrebă fata îngrijorată. Tata s-a stins tot aici acum câteva luni de zile. Alte rude apropiate nu mai am pe lângă mine. Toate s-au împrăştiat ca păsările cerului prin tot judeţul. 
  
- Sunt rezervat în ceea ce priveşte starea pacientei. Noi facem totul să o stabilizăm, însă în urma acestui atac cerebral vor rămâne multe sechele şi semne de întrebare. Va trebui ca cineva să o îngrijească permanent. Recuperarea va fi greoaie şi de lungă durată şi nu garantez că va fi completă. Mai întâi trebuie să lupte bolnava ca efortul celorlalţi să o ajute să dea rezultate. 
  
- Doamne, cu ce am greşit faţă de Tine de Mă pedepseşti atât de aspru? se întreba tânăra într-o rugă. Noroc că acum sunt lângă ea şi mă pot ocupa de starea sa de sănătate. Voi vedea ce am să fac, voi angaja pe cineva să o supravegheze cât timp sunt la serviciu. 
  
- Mai întâi să treacă de aceste prime efecte ale accidentului vascular. După aceea veţi vedea ce faceţi cu mama dumneavoastră. Nu va fi uşor. Norocul că sunteţi amândouă femei. Dacă era tatăl în această situaţie? 
  
- L-am avut şi pe el la pat, a murit de plămâni. A făcut o congestie pulmonară în urma unei răceli puternice şi în câteva luni ne-a părăsit. Dar totuşi, domnule doctor, sunt şanse să-şi revină? 
  
- Nu ştiu, însă este posibil dacă are voinţa de a trăi, lucru ce nu prea se vede. Acum o recunosc pe bătrână deoarece îmi amintesc că a mai fost adusă la noi la urgenţă când eram de gardă. Nici atunci nu am putut să o diagnosticăm cu certitudine de ce suferă. După decesul tatălui dumitale, cred că în mintea mamei s-a întrerupt ceva. Circuitele creierului nu au mai funcţionat cum trebuie. 
  
- Nu ştiu domnule doctor, dar aveţi dreptate. Nu mai avea chef de viaţă. Era apatică, nu o mai interesa nimic. Când o întrebai ceva trebuia să repeţi întrebarea, deoarece nu era atentă la ce discutai cu ea. Se refugiase într-o lume necunoscută mie, în care numai ea ştia cum trăia. 
  
- Aşa se întîmplă cu persoanele care s-au iubit mult, nu suportă despărţirea, chiar dacă aceasta are loc şi după zeci de ani de convieţuire. Domnişoară, după ce-mi termin tura, mai putem discuta despre starea mamei dumitale şi cam la ce să te aştepţi pe viitor. 
  
- Desigur, domnule doctor. Vă mulţumesc din suflet. 
  
Doctorul de gardă de la Urgenţă era un bărbat bine legat la vreo treizeci - treizeci şi cinci ani, brunet şi cu un început de încărunţire timpurie pe la tâmple, însă arăta destul de şarmant. Asistentele se învârteau în jurul său că albinele în jurul reginei. El a rămas plăcut impresionat de frumuseţea Săndicăi şi de aceea i-a propus să mai poarte o discuţie în cabinetul său la terminarea orelor de program, pe teme "medicale"şi despre starea de sănătate a pacientei. Cum era proaspăt divorţat, nu i-ar strica o prietenă ca tânăra din faţa sa, gândea el. 
  
Săndica a rămas lângă patul mamei plângând uşor în pumni. Întrebă o infirmieră dacă există un telefon public pe undeva prin holurile spitalului şi aflând că există, s-a grăbit să-l caute pe Mircea, poate îl găseşte acasă, să-i spună de starea gravă în care se găsea mama. 
  
Mircea tocmai ce sosise de la liceu. Îşi servea singur prânzul la masa din bucătărie. Nici unul dintre părinţi nu era acasă. Mama era la facultate, iar tatăl ca de obicei în spital. Acasă sosea seara târziu. De când era şeful secţiei de neurochirurgie mai tot timpul se găsea în operaţii grele. La chirurgie era mai simplu pe când aici se confrunta cu multe accidente vasculare, tumori, hernii de disc şi alte cazuri complicate care-i dădeau dureri de cap.  
  
Când a auzit telefonul sunând, s-a ridicat fără prea multă tragere de inimă de pe scaun. Nu ştia cine putea fi. Părinţii nu prea obişnuiau să-l sune acasă decât atunci când trebuia să-l anunţe ceva important. Cu Săndica doar ce vorbise şi stabiliseră data sosirii lui la Ciocăneşti. Poate era vreun coleg sau un amic care să-l invite la o bere în oraş. 
  
- Alo, da, cine-i la telefon? spuse el uşor iritat de acest deranj neaşteptat în timp ce-şi servea masa de prânz. 
  
Din receptorul telefonului se auzeau doar nişte păcănituri şi o voce feminină necunoscută parcă, pe care nu o putea înţelege ce spune. 
  
- Alo! Cine sunteţi vă rog? Ridică el glasul nervos. Parcă distingea hohote de plâns. Desluşind aceste stări sufleteşti ale persoanei de la celălalt capăt al firului, prin corpul său au început să-l înţepe nişte ace nevăzute. 
  
- Săndica, tu eşti? Ce s-a întâmplat, iubito, de nu poţi vorbi? 
  
- Mircea, abia reuşi fata să murmure printre hohotele de plâns. Mama este în spital într-o stare foarte gravă. 
  
- Ce a păţit? Pe Mircea l-au trecut fiori şi o transpi-raţie rece i-a umezit şira spinării. 
  
- Comoţie cerebrală. Este în comă la serviciul de urgenţă. 
  
- Când s-a întâmplat nenorocirea? 
  
- Astăzi după ora zece. M-au anunţat la serviciu şi am venit cât de repede am putut. 
  
- Şi? Care îi sunt şansele de salvare? 
  
- Nu prea multe, mi-a spus medicul de gardă. Depinde de ea dacă are dorinţa de a trăi. Din această cauză s-a întâmplat şi nenorocirea. Moartea tatălui meu a dărâmat-o definitiv. A avut loc un click în mintea ei şi sa deconectat de la realitatea vieţii. 
  
- Iubito, sincer mă înfior de ce îmi spui. Voi veni sâmbăta după cursuri la tine. Ajung seara târziu că nu ştiu ce trenuri sunt după amiaza şi dacă prind autobuzul spre Olteniţa. 
  
- Nu-i nevoie să vii acum. Mă descurc eu într-un fel cu această situaţie. Cât este în spital în această stare, nu avem ce să facem decât să sperăm că va ieşi din comă. 
  
- Cum zici tu. Doream doar să fiu lângă tine. 
  
- Mulţumesc. Ţinem legătura. Acum nu mă pot controla şi îmi este greu să vorbesc la telefon. Dă-mi puţin timp să-mi revin. 
  
- Desigur. Aştept veşti mai bune. Voi fi zilnic după cursuri acasă să putem vorbi la telefon dacă doreşti. 
  
- Da, te voi suna. 
  
- Nu uita cât de mult te iubesc... Săndica. Durerile şi necazurile tale sunt şi ale mele, să nu uiţi acest lucru niciodată. 
  
- Ştiu dragule, şi-ţi mulţumesc dar acum sunt răvăşită. Ce m-aşi face fără tine? Nici nu mai ştiu încotro s-o iau. Şi acasă sunt toate de izbelişte. Vai de capul meu, nu ştiu cum mă voi descurca şi cu spitalul, serviciul şi cu casa de una singură. 
  
- Te înţeleg şi ce pot să-ţi spun decât că trebuie să fi fii puternică. Vei trece şi peste acestea cum ai trecut şi peste altele. 
  
- Mulţumesc, Mircea. Mai vorbim. Te sărut cu drag. 
  
- Şi eu. 
  
Se auzi clinchetul telefonului închis de către iubită la celălalt capăt. Vestea cu accidentul vascular al mamei a căzut ca un trăznet. A rămas marcat de tragedia din familia iubitei. Urmările acestui accident sunt de lungă durată şi starea de sănătate greu de recuperat. Parcă nu mai avea chef să-şi continue servirea mesei. A strâns totul de pe masa din bucătărie, restul de mâncare l-a pus pentru Crivăţ, căţelul şi prietenul său preferat. Şi-a scos din frigider sticla cu vinul demisec, şi-a preparat un şpriţ, apoi a plecat în living să-şi revizuiască programul zilei următoare de şcoală. Se acomodase destul de bine la noul său loc de muncă. Avea colegi noi, pe unii chiar i-a cunoscut în timpul facultăţii, pe cei mai vârstnici ca vecini trecând pe lângă casa lor spre liceu, alţii erau pur şi simplu noi sosiţi ca şi el în rândul colectivului. 
  
Chiar şi elevii erau de alt gen. Dacă la ţară, în Dobrogea copii erau până la 14 - 15 ani fii de ţărani, care nu şi-au depăşit condiţia nici frecventând cursurile şcolii elementare, acum aici tinerii erau adevăraţi adolescenţi. Elevele din clasele terminale se comportau ca nişte domnişorele, îşi etalau nurii ostentativ faţă de profesorii tineri cum era şi el, chiar dacă erau obligate să poarte nelipsita uniformă albastră, cu matricola pe mâna stângă şi bentiţa albă pe cap. Când intrau în clasă şi aveau cursuri cu profesori tineri ca şi el, găseau suficiente metode de a-şi scurta cât mai mult sarafanele ridicându-le în talie cu ajutorul unor centuri şi cureluşe, iar când erau scoase la tablă, căutau să scrie cât mai sus pentru a-şi dezgoli şi mai mult pulpele apetisante. Mircea era amuzat de aceste trucuri feminine ale elevelor şi se făcea că nu observă interesul lor de a-i atrage ostentativ atenţia. 
  
Acum nu se putea gândi la ghiduşiile elevelor, ci la necazul iubitei. A început să analizeze situaţia la rece şi punând răul înainte se gândea la ce se putea întâmpla dacă mama lui Săndica deceda. Atunci nu mai era nevoie să rămână la ţară. Nu o mai lega nimic de locul său de naştere. Casa o vindea sau o închiria cuiva care să aibă grija ei. Se vor căsători şi va veni la Galaţi să lucreze cu el în învăţământ. Locuinţă aveau, vila fiind destul de mare. Puteau să locuiască foarte bine la etaj. Cu timpul vor vedea ce se mai întâmplă. Cum se construiau apartamente tot timpul, cu ajutorul mamei care încă mai era secretară trei cu propaganda în Consiliul Judeţean de Partid, puteau obţine şi o locuinţă doar pentru ei undeva în centrul oraşului. Mai întâi să aştepte desfăşurarea evenimentelor. 
  
După ce a închis telefonul, Săndica s-a despărţit cu greu de lângă el. Plecând parcă se despărţea de Mircea, nu de o cutie metalică, rece şi fără suflet. Ştia că în salonul de tranzit o aştepta mama conectată la diverse aparate şi furtunuri de oxigen. Îi era destul de greu să o vadă aşa într-o stare inertă, cu tuburi şi fire peste tot pe lângă patul ei metalic de spital. Ştia că Mircea este lângă ea sufleteşte. Nu se îndoia de acest lucru. Nu ştia ce va face dacă mama va părăsi prea devreme această lume. Ce se va întâmpla cu ea? Va rezista să trăiască singură între pereţii reci ai casei, ştiind că cei dragi nu mai sunt fizic lângă ea? Îi venea să plângă de durere. Nu mai avea pe nimeni în afara lui Mircea care şi el era la peste două sute de kilometri departare. Restul rudelor mai apropiate erau prin alte localităţi ale judeţului sau prin capitală. Se întâlneau întâmplător sau datorită conjuncturilor, mai ales la necazuri cum era şi acesta. Nu se putea baza pe rude, ci doar pe ea singură şi pe puterea ei de a face faţă situaţiei. 
  
O asistentă o atinse uşor pe umăr, în timp ce plângea. Stătea pe capătul patului în care îi era mama şi o privea în tăcere, cu ochii scăldaţi de lacrimi. 
  
- Vă aşteaptă domnul doctor Radu în cabinetul său. A treia uşă pe dreapta, pe holul cu telefonul public. 
  
- Mulţumesc, domnişoară. 
  
- Pentru puţin. 
  
Săndica se ridică cu greu de lângă mamă şi, ajunsă în faţa uşii, ciocăni parcă cu teamă. 
  
- Da, intră, se auzi vocea groasă a doctorului primar Radu. 
  
- M-aţi chemat, domnule doctor? Ce puteţi să-mi spuneţi ca să mă bucure, să mă mai liniştească? 
  
- Domnişoară, deocamdată nimic îmbucurător. Să sperăm că peste câteva zile se vor vedea rezultatele eforturilor noastre. Mama dumitale va fi mutată în salonul de terapie intensivă unde avem un bun specialist în doctorul Mihai Panait. El se va ocupa personal de ea. A mai avut cazuri de atacuri cerebrale care între timp s-au vindecat aproape sută la sută. 
  
- Deci o vindecare completă nu există? 
  
- Nu vă pot da speranţă, însă după cum se prezintă mama dumitale, nu credem că există şansa de recuperare completă. Astăzi nu este cazul să mai pierdeţi timpul prin spital. Am înţeles că locuiţi la Ciocăneşti. 
  
- Da. 
  
- Cu ce te ocupi domnişoară, trecu el la un ton mai personal, că nu pari a fi o simplă ţărăncuţă. Este o simplă curiozitate bărbătească, văzând o fată aşa tânăra şi frumoasă. 
  
- Vă mulţumesc. Inginer zootehnist la I.A.S. Dorobanţu. 
  
- Bănuiam eu că nu eşti doar o funcţionară pe undeva, pe la colectiv sau primăria locală. 
  
- Mai învaţă carte şi copiii unor ţărani câteodată, dacă părinţii au posibilităţi materiale să-i susţină prin facultăţi. 
  
- Asta aşa este. Viaţa la ţară este dură. Nu sunt prea multe şanse să poţi continua studiile dacă nu ai bani. 
  
- Eu am avut bursă în toţi aceşti ani. Ştiam ce posibilităţi au părinţii mei şi de aceea a trebuit să privesc cu responsabilitate ce vreau să fac. Nu mi-a fost ruşine ca în timpul facultăţii să o fac pe barmaniţa sau ospătara pe terasele de vară de pe litoral în loc să mă relaxez cum poate făceau alţi tineri de vârsta mea. 
  
- Da, uneori nu faci ce doreşti, dacă vrei să obţii ceva de la viaţă. Dar să revenim la starea mamei dumitale. Astăzi va fi mutată în secţie şi preluată de către medicul specialist spre tratament şi supraveghere. Eu acum plec spre casă. Cum sunt cu maşina proprie, pot să te las în drum unde doreşti să ajungi. 
  
- Merg la gară să iau autobuzul spre Olteniţa. 
  
- Chiar dacă nu este în drumul meu, te pot duce până acolo. 
  
- Nu, mulţumesc. Mă descurc eu într-un fel să nu scap autobuzul. Am prea multe de rezolvat astăzi pentru a-mi permite acest lucru. 
  
- Insist. Îmi face plăcerea să te ajut să prinzi autobuzul. Şi cum, faci naveta de la Ciocăneşti la Dorobanţu? 
  
- Da, şase zile pe săptămână, de peste doi ani. 
  
- Nu-i obositor? 
  
- Ce este uşor în viaţă, domnule doctor? 
  
- Asta cam aşa este. Atunci hai să mergem că scapi autobuzul. 
  
- Mulţumesc. Repet, nu trebuie să vă deranjaţi. Mă descurc cu un taxi până la gară. 
  
- Nu-i nevoie. Este plăcerea mea. Sper să ne mai vedem cât timp este mama dumitale internată la noi. 
  
- Desigur. 
  
- Eşti căsătorită? 
  
- Nu. Nu am avut timp şi nici condiţiile să o fac. De fiecare dată s-a întâmplat câte ceva care să-mi obstrucţioneze plăcerea de a mă bucura de liniştea unei căsnicii reuşite. Mai am timp. Nu am decât douăzeci şi şapte de ani. 
  
- Mulţi înainte. 
  
- Mulţumesc. 
  
- Să înţeleg că ai un logodnic? 
  
- Da, am un prieten. Încă nu suntem logodiţi, însă ne iubim cu adevărat. Este profesor în Galaţi. 
  
- Destul de departe de Ciocăneşti! 
  
- Da, ne-am cunoscut în Dobrogea când lucram amândoi prin acea zonă. 
  
- I-auzi! Ce-ţi este şi cu viaţa aceasta! De unde nu te aştepţi apare dragostea. 
  
- Aşa este. Apare doar atunci când găseşti omul potrivit care să vibreze pe aceleaşi note muzicale ale sufletului nepereche. 
  
- Iată că am ajuns şi nu ai scăpat nici autobuzul spre Olteniţa, spuse doctorul, făcându-se că nu a auzit ultima replică a fetei. Îl văd tras la peron. 
  
- Vă mulţumesc. Vă rămân datoare cu o cafea. 
  
- Mi-ar plăcea să o servim undeva pe o terasă. 
  
- Credeţi că este momentul potrivit când situaţia mamei mele este aşa de gravă? 
  
- În viaţă domnişoara... 
  
- Săndica. 
  
- ... domnişoară Săndica nu ai parte numai de bucurii. Acestea la unii sunt foarte rare. Parcă sunt sortiţi să aibă numai necazuri. 
  
- Cred că acesta este şi cazul meu. Am avut parte numai de necazuri toată viaţa. Sper să scap de ele într-o zi, să mă pot bucura şi eu de plăcerile vieţii. Or mai fi şi plăceri şi bucurii, nu numai tristeţi şi lacrimi în viaţă. 
  
- Bun. Trebuie să plec. Mi-a părut bine de cunoştinţă. Sper să ne mai vedem , şi-i întinse mâna sa păroasă. 
  
- Şi eu. Din nou vă mulţumesc pentru amabilitatea de a mă aduce la autogară, răspunse Săndica. 
  
- A fost plăcerea mea, domnişoară. La revedere. 
  
- La revedere. 
  
Săndica a mers la casa de bilete şi după ce şi-a luat bilet, s-a îndreptat spre sala de aşteptare unde era un telefon public. Trebuia să-l sune pe inginerul şef Tudorache, să-i spună că s-ar putea ca a doua zi să întârzie. Avea nişte probleme de rezolvat acasă. Nu ştia ce hotărâre trebuie să ia în privinţa măgăruşului şi a Fetiţei, viţica sa de suflet care se pregătea să aducă pe lume primul său viţeluş. Era curioasă să vadă ce viţel va naşte când o înseminase cu material valoros de la taurul elveţian, mai ales că a făcut acest lucru fără să ceară voia administraţiei. Dacă se afla putea fi sancţionată pecuniar sau chiar dată afară. Se ferise să se afle, aşa că acum spera să aibă parte de o mare bucurie. Cum nu putea fi peste tot, la spital, la serviciu şi acasă, va ruga un vecin să o primească în îngrijire până va făta, iar pe măgăruş îl va da unei rude mai îndepărtate care şi-a manifestat dorinţa de a-l cumpăra. Se va despărţi greu de aceste animale dragi care îi aminteau de părinţi, dar nu putea face altfel. Dacă s-ar muta cu Mircea la Galaţi doar nu le putea lua cu ea. Tot trebuie să se despartă de ele. Acum îi va fi mai uşor când mintea îi era ocupată cu grijile sănătăţii mamei sale. 
  
După discuţia cu inginerul şef, urcă în autobuz şi îşi ocupă un loc la fereastră. Nu dorea să mai audă de nimic. Gândurile sale erau la patul de spital, unde îşi revedea mama înconjurată de furtunuri. Începu să plângă uşor. I se oprea respiraţia de durere şi simţea cum ceva o apasă pe piept. Ca o gheară se înfigea să rupă din ea. Nu se mai putea abţine. Plângea cu hohote, stârnind nedumerirea călătorilor din autobuz, care o priveau cu compasiune. Fiecare se gândea că sigur i s-a întâmplat ceva rău. Doar de durere plânge omul cu asemenea hohote. S-a mai liniştit un pic. O bătrânică cam de etatea mamei sale îşi făcu curajul şi o întrebă curioasă, când a văzut că s-a mai potolit. 
  
- Dar ce ai păţit, maică, de plângi cu atâta durere în suflet? Ţi-a murit cineva? 
  
- Nici nu-i prea departe, răspunse fata printre sughiţuri oftând din adâncul pieptului său zbuciumat de durere. Mama mea a făcut comoţie cerebrală de dimineaţă şi este în comă la spital. 
  
- Oo, câtă durere poate să fie. Să dea Dumnezeu să scape, maică. 
  
- Doctorul i-a dat mici şanse, dar a fost dusă la terapie intensivă şi acolo cică au un bun specialist. 
  
- Lasă, maică, nu mai plânge. Bunul Dumnezeu este acolo sus şi le veghează pe toate. Să ai speranţa că se Îndură de suferinţele mamei tale şi o Va face bine. 
  
- Mulţumesc, mamaie. Sper să te Audă şi să o scape de chinuri. Mi-ar fi tare greu fără ea. Acum şase luni ne-a părăsit şi tata. Poate de aceea s-a întâmplat şi accidentul vascular. De durere. A fost o durere mută, dusă în sufletul său neîmpăcat de pierderea tatei. 
  
- Aşa-i, maică. Noi bătrânii care mai avem puţine bucurii în viaţă, renunţăm cu greu la cei dragi. Nu mai avem timp de a-i uita, că ne ducem şi noi după ei. Aşa am păţit şi eu după moartea omului meu... şi bătrâna începu să-şi povestească necazurile în şoaptă, însă Săndica nu o mai asculta, era absentă, plecase cu gândul la copilăria ei, de la timpul când era studentă şi până a revenit acasă lângă părinţi în ideea de a-i ajuta la bătrâneţe şi iată că unul câte unul se grăbeau să o părăsească. Privea absentă pe fereastră cum fugea pământul pe care parcă nu-l mai cunoştea, cu toate că-l ştia palmă cu palmă şi l-a văzut schimbându-şi înfăţişarea în toţi aceşti ani de trecere spre societatea multilateral dezvoltată din epoca comunistă, cum se spunea atât la radio cât şi la televizor în fiecare zi de zeci de ori. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
SUFLETE NEDESPARTITE / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 203, Anul I, 22 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!