Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1095 din 30 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Suflet de profesor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Suflet de profesor 
  
Proaspătul absolvent de facultate, profesorul Dan, s-a bucurat mult când a primit un post de profesor de matematică, chiar dacă acel post era tocmai într-un sătuc uitat de lume, într-o zonă a ţării în care nimeni nu şi-ar fi dorit să ajungă. 
  
Văzându-se pe uliţele acelui sat necunoscut, profesorul căzu pe gânduri: unde-şi va găsi o gazdă, cum va arăta şcoala unde urma să-şi realizeze visurile sale de profesor, cum vor arăta copiii din acele locuri. Oamenii nu prea l-au luat în seamă când a trecut prin sat, pe drumul pietruit şi plin de gropi, cu un mic geamantan în mână. Nici primarul, nici preotul nu l-au întâmpinat la venire, din simplul motiv că satul era prea mic şi nu avea nici preot şi nici primar. 
  
Iată-l ajuns în dreptul unei clădiri ceva mai arătoase, din mijlocul satului, puţin dărăpănată, dar spaţioasă, pe faţada căreia era agăţată o tablă pe care scria “Şcoala generală Clasele I-VIII“. Primul obiectiv din acea zi a fost atins: a găsit şcoala. Poate aici, la şcoală, va găsi pe cineva care să-i propună o gazdă. Avu noroc, deşi era cam târziu, la şcoală mai era un profesor întârziat care dădu lămuriri noului sosit cum să se ajungă la o casă anume, la numai câteva uliţe mai încolo, unde s-ar putea să fie primească în gazdă o familie de bătrâni, pentru că, zicea el, până astă vară mai locuise acolo un alt profesor. 
  
Treaba cu gazda se rezolvă repede şi onorabil. Acum profesorul era nerăbdător să-şi vadă clasele de elevi. Dar acest eveniment, al primei întâlniri cu elevii, l-a umplut de gânduri, şi chiar de deznădejde. Copiii erau ca vai de ei, nici tu echipaţi ca lumea, nici tunşi, nici curat îmbrăcaţi. De încălţări - nici să nu pomenim, fiecare era încălţat cu ce putea, vreo câţiva umblau chiar desculţi. Numai vreo doi-trei dintre copii erau îmbrăcaţi mai decent, ca pentru şcoală. 
  
Şi câte planuri mari îşi făurise tânărul profesor în legătură cu viitoarea sa meserie! Acum, văzând starea jalnică a şcolii, a fiecărui copil, a fost cuprins de gânduri triste. După câteva zile însă şi-a mai venit în fire, s-a îndârjit să scoată tot ce se poate mai bun, din clasele acelea de copii săraci. Trebuia, însă, ca meseria lui de profesor de matematică s-o ia mai pe de departe. Mai întâi trebuia să cunoască fiecare caz în parte, să vadă ce calităţi şi necazuri are fiecare copil. Şi nu puţine cazuri erau care te umpleau de compasiune şi tristeţe. Cei mai mulţi trăiau acasă într-o mare sărăcie. Unii erau orfani de câte un părinte. Alţii trăiau în gospodării unde erau puşi la munci grele, părinţii nu erau prea încântaţi să-i ţină la şcoală, aveau mai mare nevoie de ei la muncile din gospodărie. 
  
Aşa că, profesorul nostru de matematică, înainte de a preda elevilor săi geometrie şi algebră, trebuia să se ocupe de soarta copiilor încredinţaţi şcolii. Chiar din leafă, cugetul l-a îndemnat să ajute câţiva copii să-şi cumpere câte ceva. Pentru unii a cumpărat caiete, pentru alţii creioane. Unei fetiţe, care era foarte cuminte şi atentă la lecţii, văzând-o cu picioruşele goale, i-a cumpărat ghetuţe, de care fetiţa s-a bucurat mai mult ca de orice pe lume. Iar la leafa următoare s-a întâmplat la fel. Alte cazuri au apărut la orizont şi el le rezolva cum a putut. A dat Domnul s-o scoată la capăt cu multe probleme de-ale copiilor. Puţinii bani care-i mai rămâneau din leafă, ca prin minune, îi ajungeau.  
  
Văzând oamenii satului atâta bunăvoinţă la profesor, au început şi ei să-i aducă câte ceva din livezile şi din gospodăriile lor. Profesorul refuza să ia însă fără a plăti. Lumea din sat începuse să-l admire şi să-l respecte. 
  
Dacă la început copiii erau obraznici, îndărătnici, neascultători, după o vreme, văzând cât de bun la suflet este profesorul lor, au început să-l asculte şi l-au îndrăgit foarte mult. Era însă un elev în clasă, pe nume Dumitru, mai mare decât ceilalţi copii cu vreo doi ani, deoarece rămăsese repetent doi ani la rând. Acesta era un coşmar pentru fiecare profesor. Era răutăcios, obraznic, răzbunător şi nimeni nu reuşise să-l aducă pe calea cea bună. Asta până într-o zi, când profesorul s-a hotărât să meargă acasă la el, să vadă cum arată casa în care locuia. Acolo a găsit o dezordine de nedescris. Şase copii, de toate vârstele, stăteau uimiţi pe laviţe, îmbrăcaţi în zdrenţe, nespălaţi, holbându-se la oaspetele neaşteptat care le-a intrat pe uşă. Mama copiilor era copleşită de probleme şi de necazuri, nu mai ştia pe care copil să-l hrănească mai întâi, cum să-i mai îmbrace pe fiecare. Văzând că oricum n-o poate scoate la capăt, orice ar fi făcut, biata femeie a început să-şi lase copiii de capul lor, să se descurce fiecare cum putea. Bani n-aveau. Doar câteva oi, câteva găini în curtea casei. În gradină se erau câteva şire de coceni de porumb. Tatăl copiilor era plecat la muncă, la calea ferată, şi venea acasă doar la sfârşitul săptămânii. 
  
După multă cumpănire, profesorul s-a hotărât să-l ajute şi pe Dumitru într-un fel. Î-a cumpărat nişte adidaşi şi o căciuliţă frumoasă din târg. Când i le-a dat, Dumitru s-a uitat ţintă la profesor preţ de câteva clipe, clipind din ochi. Apoi a luat darurile, cu amândouă mâinile. Nu-i venea însă să creadă! Cum adică, tocmai lui, cel care necăjea pe toată lumea, să i se facă asemenea daruri? 
  
- Da, sunt pentru tine! Dar să fii băiat cuminte!... 
  
Băiatul nici n-a avut cuvinte de mulţumire să răspundă. A luat darurile, apoi o zbughi pe uşă afară. A doua zi a venit la şcoală cu căciuliţa pe cap şi cu adidaşii cei noi în picioare. Din ziua aceea, băiatul deveni cuminte la ore. Şi stând el aşa, cuminte, oră de oră, parcă începu să mai audă câte ceva din ce spuneau profesorii. Ca urmare, notele sale din catalog au devenit tot mai bune! 
  
Şi aşa, cu mare răbdare, cu bunătate şi cu multă dragoste faţă de copii, inimosul profesor era tot mai îndrăgit de elevii şi de meseria sa. S-a ataşat cu trup şi suflet de ei, i-au devenit cei mai dragi. Parcă nu era profesorul de matematică, ci un frate mai mare de-al lor; în el găseau mângâierea de care aveau atâta nevoie. 
  
Dar tânărul profesor nu avea parte numai de bucurii în mijlocul copiilor. Avea parte şi de nelinişti, chiar de tristeţe uneori. Fetiţa aceea căreia-i cumpărase ghetuţe începuse să aibă note mici la mai multe materii. Profesorul observă că ea nu se mai putea concentra la lecţii. Ceva o preocupa, ceva grav se petrecea în sufletul ei. Când a chemat-o la tablă pentru a rezolva o problemă, a rămas total descumpănită. Nu ştia nimic şi, ceea ce era mai rău, nici nu se putea concentra la indicaţiile profesorului. A izbucnit în plâns. Profesorului i s-a făcut milă de ea, a trimis-o în bancă şi i-a spus să se pregătească pentru ora următoare. Fetiţa ca continuat să plângă în bancă. La sfârşitul orei, profesorul a căutat-o în curtea şcolii pentru a alfa ce se întâmplase cu ea. Cu lacrimi în ochi, fetiţa i-a povestit că mama ei e foarte bolnavă, că trebuie să meargă la spital, că nu au bani de spital şi nici de mâncare. Profesorul a înţeles pe loc situaţia. Ca s-o mai liniştească i-a spus fetiţei să nu se gândească la notă, va avea el grijă s-o ajute să ia o notă bună la matematică. Dar să aibă grijă de mama ei. Apoi, a doua zi, i-a făcut o vizită acasă, aducând cu el jumătate din leafa din acea lună. Dusă la spital, mama s-a făcut bine şi treburile în casa fetiţei au reintrat în normal. 
  
* 
  
Dar cum lucrurile nu rămân la fel mulţi ani de-a rândul, veni şi vremea ca profesorul să plece de la acea şcoală. Pe timp de vacanţă câştigase, prin concurs, un post de profesor de matematică la un liceu din judeţul său. Trebuia să facă şi acest lucru pentru propriul său viitor. Dar cum să-i părăsească pe acei copilaşi din satul acela amărât? Nici nu se gândise bine la acest aspect, atunci când s-a dus la acel concurs. Acum, după ultimele ore cu copiii din clasele sale, venise vremea să-şi ia rămas bun de la ei. Cu multă tulburare în suflet, profesorul şi-a luat mica lui valiză, le-a urat copiilor succese pe mai departe la învăţătură şi în viaţă şi, cu lacrimi în ochi, porni pe drumul care ducea la gară. 
  
Copiii au ieşit din clasele lor şi-au urcat dus un dâmb din preajma şcolii să-l mai poată zări pe dragul lor profesor. Erau tare mâhniţi. Nimeni nu flutura din mână, nimeni nu flutura batiste. Toţi se uitau încremeniţi în vale, de pe dâmbul acela de lângă şcoală. Profesorul s-a întors să mai vadă odată şcoala şi copiii rămaşi în urmă. A fost cuprins de un sentiment de mare tristeţe. De ce trebuia oare să plece din acel loc? Chiar trebuia? În acea clipă îi venea să abandoneze toate planurile sale de viitor şi să se întoarcă în satul în care îşi făcuse atâţia prieteni. Chiar şi Dumitru era în grupul de copii. Îl vedea acolo, era mai înalt decât ceilalţi, drept în mijlocul lor. 
  
Inima lui a rămas la copiii aceia, la şcoala dintr-un sat de la marginea lumii. Doar picioarele, singurele, continuau să păşească pe drumul prăfuit care ducea la gară. Cu o ultimă privire întoarsă spre ceata de copii, profesorul i-a binecuvântat cu tot sufletul său: 
  
- Domnul să vă aibă în pază, copiii mei! Să ajungeţi oameni mari şi fericiţi în lungul drum al vieţii!... 
  
(Povestire inspirată după o relatare a profesorului meu de matematică, Dan Bortă) 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Suflet de profesor / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1095, Anul III, 30 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!