Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Radu Mihalcea         Publicat în: Ediţia nr. 91 din 01 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

Strategia
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Strategia de origină americană a ajuns în cercurile de afaceri din Europa pe la mijlocul anilor ’80 şi a produs o mare surpriză: „Cum, tocmai americanii, cunoscuţi pentru metodele lor de afaceri rabiate, propun aşa ceva? «Win-win», adică fiecare partener să aibă partea lui de câştig şi de avantaje? Nemaipomenit!” 
  
Dar de fapt, nu era chiar aşa de nemaipomenit: acest concept făcea de mult parte din arsenalul politicii economice americane şi fusese aplicat – cu rezultate foarte bune – ultimele dăţi în 1947 şi în 1951 în Germania şi în Japonia: pentru ambele tări înfrânte în cel de al doilea razboi mondial fusese iniţial prevăzută dezvoltarea unei economii exclusiv agrară respectiv una bazată pe pescuitul oceanic. Dar puterile aliate au recunoscut foarte repede că nu pot hrăni numai din agricultură pe cei 70 de milioane de oameni din Germania aşa cum nu pot hrăni din pescuit pe cei 90 de milioane de japonezi. În afară de aceasta pericolul prezentat de forţele armate ale Uniunii Sovietice, între timp înarmate atomic, devenea din ce în ce mai ameninţător. Soluţia a fost găsită în aplicarea unei strategii prin care fiecare avea să câştige: Germania a primit milioane de dolari în cadrul planului Marshall, ceea ce i-a permis să-şi dezvolte economia – mai întâi - şi forţele armate – mai târziu - şi a devenit o cetate inexpugabilă în centrul Europei, eliberând SUA de obligaţia de a întreţine o populaţie nemulţumită şi de a bloca un atac sovietic în câmpia saxonă. La fel şi Japonia, care a primit atât ajutor economic cât şi militar şi a devenit în numai trei decenii a doua putere economică a lumii. 
  
Dar acum, în 1980… să foloseşti acest concept în economia privată?! Spre norocul europenilor stupefiaţi, americanii au livrat nu numai idea ci şi conceptul de aplicare – dezvoltat la Univesitatea Harward, de decenii deja şi încă şi în prezent cea mai bună universitate din lume - care ulterior a fost preluat şi în viaţa civilă în toate ţările vestice. 
  
În domeniul afacerilor internaţionale, aplicarea conceptului «win-win» a fost cumva forţată de evoluţia politică a ţărilor în curs de dezvoltare: dacă mai înainte în acestea erau livrate instalaţii învechite, deja folosite timp de decenii în ţările dezvoltate, după 1980 au fost refuzate  astfel de investiţii şi s-a cerut - şi s-a impus – numai livrarea celor mai noi dezvoltări tehnice inclusiv a întregului know-how pe baza cărora instalaţiile au fost construite. Ţările în curs de dezvoltare şi-au reclamat partea lor din „win” – din câştig, din avantaje economice - iar ţările dezvoltate au fost nevoite s-o livreze. După mijlocul deceniului al 9.lea al secolului trecut, nu a mai fost posibil să faci afaceri în alt mod: de la început, întregul proiect trebuia să fie conceput astfel încât să asigure şi cel de al doilea “win”. 
  
În viaţa privată, aplicarea conceptului «win-win» a dus la transformări radicale. Oamenii au început să vină unii în întâmpinarea celorlaţi nu numai cu mâna întinsă dar şi cu conceptul clar: „Eu îmi doresc ceva de la acest om, ce pot să-i ofer în schimb?” Celălalt partener – gândind la fel - îşi aduce contribuţia lui la preocuparea comună, astfel că, la urmă, câştigul ambilor parteneri a fost mai mare decât cel preconizat iniţial. «Win-win» s-a dovedit a fi o strategie de foarte mare succes care a modificat radical caracterul relaţiilor interumane din ţările dezvoltate. 
  
În România de după 1990 a apărut conceptul diametral opus ilustrat de expresia „Cum să-i dau o ţeapă şi ăstuia?” Mulţi au dat ţepe, mulţi au luat ţepe… rezultatul se vede în prezent: în ultimii 20 de ani România nu a realizat nici-una dintre speranţele născute în decembrie 1989 şi se află acum pe unul dintre ultimele locuri din Europa din toate punctele de vedere. Din „dat ţepe”… n-a câştigat mai nimeni, iar ţara este aproape falimentară. Diferenţa – faţă de ţările din vestul Europei - constă în strategie. «Win-win» este strategia - este conceptul - practicat de oamenii cu succes. Succesul unei naţiuni este suma succeselor cetăţenilor ei… 
  
Tot pe la mijlocul anilor ’80 şi în legătură cu strategia «win-win» s-a impus un cuvânt nou: „empatie”. Nu simpatie, nu antipatie, ci empatie, definită ca o atitudine umană prin care - înainte de a interacţiona cu o altă persoană - încerci să pătrunzi în lumea gândurilor acesteia, încerci să-i intuieşti experienţa de viaţă, motivaţia, problemele şi dorinţele lui de viitor. Făcând aceasta, îi descoperi necesităţile şi ai posibilitatea ca - în cadrul strategiei «win-win» - să acţionezi într-unul din cele două feluri arătate mai jos: 
·       să-i oferi exact ceea ce el îşi doreşte mai mult şi în acest fel ambii parteneri să aibă succes 
·       sau să eviţi un contact permanent cu o persoană ale cărei aşteptări nu se potrivesc cu ceea ce poţi şi vrei să-i oferi! 
  
A doua alternativă este extrem de importantă fiindcă elimină pierderile materiale, evită deziluziile, economiseşte timpul pentru atingerea ţelurilor propii şi permite o viaţă plină de succese. Insuccesele – care sunt în cea mai mare parte cauzate de acţiunile interumane – sunt reduse la un minimum inevitabil, mai ales datorită alegerii potrivite a partenerului - de viaţă, de afaceri, de petrecere – pe baza empatiei reciproce. Relaţiile stabilite pe bază de empatie sunt de foarte lungă durată. 
  
Este de remarcat ca americanii folosesc intensiv empatia în stabilirea relaţiilor interumane. Spre deosebire de toate celelalte popoare din lume, americanii sunt – aparent - foarte deschişi, foarte primitori, foarte prietenoşi, te îmbrăţişează de la prima întâlnire, te întreaba amănunţit despre familie, despre planurile de viitor, despre venit… dar… a pătrunde în intimitatea vieţii lor… este mult mai dificil. Prin atitudinea deschisă ei demonstrează clar aşteptarea lor de a intra în relaţii empatice cu o nouă cunoştinţă dar în acelaş timp provoacă pe noul venit la o atitudine similară. Aceasta nu trebuie confundată cu prietenia: este numai verificarea gradului de înţelegere a empatiei de către noul venit. Dacă acesta nu răspunde corespunzător aşteptărilor… va fi lăsat la acest nivel superficial al relaţiilor interumane tot restul vieţii sale.  
  
Un aspect specific sare în ochii primului venit în America şi poate fi interpretat altfel decât îl înţeleg românii: acel „sorry!” sau „escuse me!” auzit foarte adesea într-o aglomeraţie umană. Nu este vorba numai de o expresie de politeţe ci de dorinţa americanului de a evita legături temporare care l-ar întârzia de la realizarea planului lui de „win”. El nu doreşte să intre în nici-un fel de conflicte – reale, închipuite sau provocate – care l-ar întârzia din realizarea 2win”-ului său. De aceea, încă înainte de a se întâmpla ceva, pune un paravan de protecţie prin acel „sorry!” aruncat automat. La fel se explică - în parte - şi coada care se formează în aşteptarea autobuzului: fiecare îşi aşteaptă liniştit rândul, păstrând o distanţă de câteva zeci de centimetri de persoana din faţă şi de cea din spate. Acesta este recunoscut în psihologie drept „spaţiul de siguranţă” al fiecărui îndivid şi americanii îl respectă cu sfinţenie: a te apropia de o persoană necunoscută la mai puţin de 20 de cm este perceput  – în subconştient – drept o agresiune. Protecţie proprie începe încă înainte de a se întâmpla ceva şi de aceea ei rămân la distanţă: aceasta este o contribuţie la asigurarea condiţiilor pentru realizarea „win”-ului dorit. 
  
Ce deosebire imensă faţă de comportamenul concetăţenilor noştri din ţară care, dacă nu simt pe pielea propie transpiraţia corpului persoanelor din jur, consider că nu îşi apără drepturile în timp ce stau la coadă! 
  
Cei care urmăresc cât de cât reportajele criminalistice care abundă în presa americană au observat desigur că o persoană a fost condamnată pentru că „a făcut o crimă”, nu pentru că „este un criminal”. Deosebirea este esenţială fiindcă prima expresie se referă la o acţiune din trecut şi pentru care persoana respectivă este pedepsită. După ispăşirea pedepsei, persoana îşi poate continua viaţa fără a fi nevoită să poarte o pată permanentă. Prima expresie include posibilitatea de a stabili într-un viitor îndepărtat relaţii «win-win» cu cel condamnat acum. Din contră, a doua expresie stigmatizează pe cineva pe întreaga viaţă luându-i dreptul şi posibilitatea de a reveni la o viaţă normală. 
  
Aceasta este practica juristică internaţională nu numai cea americană: a condamna fapta, nu persoana. Chiar şi în jurisprudenţa română se procedează la fel: este pedepsită fapta, nu persoana. În viaţa de zi cu zi din România această fină deosebire nu a pătruns încă nici acum, la 20 de ani de la revoluţie, mulţi oamenii preferând să-şi arunce în cap unul altuia invective de tot felul care atacă personalitatea propie: „criminal!”, „bandit!”, „hoţ!” se aude mult prea des şi nelegat de o faptă reală în relaţiile dintre români. Stabilirea unei relaţii «win-win» este imposibilă. De aici şi rămânerea în urmă a societăţii şi a economiei româneşti. 
  
Deosebit de grave sunt expresiile care vizează starea de sănătate mintală a unei persoane: de exemplu cuvântul (des folosit) „idiot” se referă la lipsa unor capacităţi intelectuale. Nici justiţia însăşi nu-şi permite să stabilească starea de „idiot” a vre-unei persoane ci o trimite – dacă este necesar - în tratament medical de specialitate unde medicii decid dacă şi ce trebuie să facă. Mulţi români folosesc însă cu nepăsare şi nepricepere invective de acest gen atribuindu-şi în acest fel şi o capacitate deosebită în a rezolva problemele cotidiene. Ei se înşeală însă amarnic: nu reuşesc decât să elimine orice posibilitate de a intra într-o relaţie de «win-win» atât cu persoana despre care vorbesc cât şi cu cei care aud asemenea luări de poziţie. De aici rezultă fragmentarea societăţii româneşti până la nivel de individ, rezultă luptele fratricide inutile care caracterizează România şi în parte şi societatea românească de astăzi, rezultă ceea ce este caracterizat în România drept „lipsă de civilizaţie”: aceasta este exact contrariu lui «win-win». 
  
La un nivel umanitar şi de conştiinţă deosebit de înalt se situează conceptul unei societăţi profesionale americane (Rotary Club) cu filiale şi în România – care recomandă membrilor săi să-şi analizeze fiecare intenţie de acţiune de patru ori înainte de a întreprinde ceva, folosind următoarele criterii: 
·       Este adevărat, sunt eu sincer? 
·       Este fair pentru toţi participanţii? 
·       Va servi dezvoltării prieteniei şi relaţiilor între oameni? 
·       Va servi bunăstării tuturor participanţilor? 
  
Numai folosirea primei dintre întrebările de mai sus ar duce la eliminarea a jumătate din „ştirile” din presa românească, folosirea celei de a doua ar duce la paralizarea a unei mari părţi din ceea ce este perceput astăzi drept activitatea economică „capitalistă” în România, iar folosirea ultimei întrebări ar duce la redefinirea întregii activităţi politice… Pentru realitatea românească toate acestea rămân deziderate de neînchipuit, pentru societatea americană ele reprezintă realităţi rezultate dintr-un proces de dezvoltare continuă de peste 200 de ani. Este inutil să accentuez că în Rotary Club este primită numai elita profesională americană, după ani de zile de activitate plină de succes în cursul căreia a dovedit că sunt în stare să urmărească şi să realizeze în viaţa de toate zile principiile de mai sus. Cam într-acolo ar trebui să tindă şi România. 
  
Succesul românilor veniţi în America este condiţionat de adoptarea normelor de viaţă ale acestei societăţi, inclusiv a strategiei «win-win». Cei care au reuşit să lucreze – cu succes - într-o întreprindere americană timp de câţiva ani de zile au fost şlefuiţi atât de mult încât au adoptat strategia «win-win» chiar şi atunci când nu sunt pe deplin conştienţi despre aceasta. În relaţiile lor cu românii veniţi de curând ei se manifestă ca şi americanii: la început deschişi, pentru a stabili dacă este posibilă o relaţie «win-win» pe urmă… corespunzător a ceea ce noul venit este în stare să ofere. Ofertele sunt sau o atitudine de gen american – care include respectul absolut al tuturor celor din jur – sau de gen românesc „contemporan” care include „tăvălirea prin cacao” pe oricine şi orice. Reacţia românului-american la o atitudine „românească contemporană” corespunde cu comportamentul americanului: într-un mod politicos şi rece, noului venit i se închid toate porţile prin care, intrând, ar putea deterioara idealurile pentru care cei veniţi mai de mult au luptat timp de decenii iar americanii le-au realizat de secole. 
  
Fricţiuni între „cei vechi” – care practică chiar şi inconştient strategia «win-win» - şi „cei noi” - care n-au auzit de aceasta - s-au făcut remarcate de curând şi în presa românească din SUA. „Cei noi” au definit o nouă categorie socială – „lichele comuniste” sau „comunist naţionalist” – pe care o combat cu vehemenţă, trecând însă peste două aspecte esenţiale: 
  
·       Primul, comunismul s-a terminat în România – cel puţin în mod official – în urmă cu 20 de ani iar cei care au fost susţinătorii cei mai aprigi ai comunismului şi încă mai sunt în viaţă… trăiesc încă în România. Serviciul de Imigraţie American şi-a făcut - şi-şi face încă – întotdeauna datoria pe deplin. 
  
·       Al doilea: conştiinţa omului şi atitudinea lui în viaţă evoluează cu timpul. Germanii – care au cea mai bogată experienţă cu schimbări de acest gen - obişnuiesc să spună: „Cine n-a fost comunist la tinereţe şi n-a ajuns capitalist la maturitate a făcut ceva greşit în viaţă!”  
  
Chiar dacă este prima oară când vine în contact cu principiile etice ale mişcării rotariene, folosirea celor patru principii nu este interzisă nimănui. În cazul de mai sus întrebările ar fi: este adevărat că există lichele comuniste? Este – această caracterizare - fair pentru toţi participanţii, inclusiv pentru cei care au fost încadraţi în categoria „lichele” fără cel puţin să li se fi comunicat de ce şi pe baza cărei hotărâri judecătoreşti? Contribuie acordarea acestei titulaturi la dezvoltarea prieteniei dintre românii din diaspora? Vor aduce aceste preocupări – de a introduce racilele româneşti în SUA – la dezvoltarea bunăstării celor vizaţi? Folosirea acestor principii ale elitei americane nu poate decât să ridice nivelul de înţelegere a diasporei române: doar nu doreşte nimeni să se ajungă la rezultatul opus? Adică să se coboare nivelului etic american la nivelul celui din România? 
  
Revenind la românii sosiţi în SUA înainte de 1989, se poate spune că marea majoritate a acestora sunt foarte, foarte  departe de caracterizările citate mai sus. Diferenţele au apărut numai fiindcă cei veniţi de curând au aplicat în SUA o strategie românească care aici… este depăşită de mult: „I win, you lose!” Nu, nimeni nu are nevoie şi nici nu aceptă - în SUA - aşa ceva: aceasta corespunde unei etape istorice americane încheiată inainte de 1980! 
  
Pe când, deci, trecerea la aplicarea generalizată în diaspora română a strategiei «win-win»? Pe când folosirea generalizată a empatiei în locul condamnării orbeşti şi în locul folosirii invectivelor de tot felul? Mai este cineva care nu doreşte să extragă din prezenţa sa în SUA maximum de avantaje? Mai există cineva care doreşte să-şi dedice viaţa limitării accesului conaţionalilor săi la aceste avantaje, care doreşte să-ţi atribuie poziţia unui Judecător Suprem însărcinat cu condamnarea morală a conaţionalilor săi pentru vini  nejustiţiabile? 
  
Prof.Univ.Dr.Dr. Radu MIHALCEA 
Chicago, Illinois, SUA 
august 2010 
  
----------------------------------------------------------- 
  
MIHALCEA Radu, (n. 1940) Din 2006 deţine funcţia de profesor universitar (adj) la Catedra de Management a Colegiului de Business Administration şi profesor universitar (adj) la Catedra de Inginerie a Colegiului de Inginerie, de la Universitatea Illinois din Chicago. Primul doctorat l-a obţinut in management la Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti, iar cel de al doilea, în inginerie mecanică, la Rheinisch Westfalische Technische Hochschule - Universitatea din Aachen, Germania.  A muncit treizeci şi trei de ani ca inginer şi director la mai multe companii industriale din diferite părţi ale lumii, unsprezece ani ca profesor de management la Universitate de Studii Aplicate din Bochum, Germania şi ca visiting professor la universităţi din Germania, Elveţia, Suedia şi România. A scris nouă manuale (cursuri) de management şi inginerie industrială, peste cincizeci de articole de specialitate şi a brevetat patru invenţii. A obţinut, de asemenea, un doctorat onorific (Doctor Honoris Causa) de la Academia de Studii Economice din Chişinău, Republica  Moldova şi trei medalii de merit oferite de foruri guvernamentale din România (Ordinul Naţional “Pentru Merit” în clasa Comandor) şi Yugoslavia. Este membru al Academiei Româno-Americane. 
Referinţă Bibliografică:
Strategia win-win (castiga - castiga) / Radu Mihalcea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 91, Anul I, 01 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Radu Mihalcea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Radu Mihalcea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!