Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1293 din 16 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

Despre parabole şi pericope percepute ca adevăruri sacre în concepţia filozofică a lui Andrei Pleşu ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre parabole şi pericope percepute ca adevăruri sacre în concepţia filozofică a lui Andrei Pleşu ...  
  
Motto: Şi El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole. (Marcu) 
  
Omul de cultură Andrei Pleşu s-a născut la 23 august anul 1948, în municipiul Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. Doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană. Lector universitar la Academia de Arte Plastice, Bucureşti (cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti) (1980-1982). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991-1997). Fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (1993). Fondator şi preşedinte al Fundaţiei „Noua Europă" şi rectorul Colegiului „Noua Europă" (1994). Membru al World Academy of Art and Science (1997). Membru al Académie Internationale de Philosophie de l'Art, Geneva, Elveţia (1999). Dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig" din Freiburg im Breisgau, Germania (2000) şi al Universităţii „Humboldt" din Berlin, Germania (2001). Commandeur des Arts et des Lettres, Paris, Franţa (1990). New Europe Prize for Higher Education and Research la Berlin, acordat de Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, Stanford, Institute for Advanced Study, Princeton, National Humanities Center, Research Triangle Park, North Carolina; Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences (NIAS), Wassenaar; Swedish Collegium for Advanced Study in the Social Sciences (SCASSS), Uppsala şi Wissenschaftskolleg zu Berlin (1993). Premiul Academiei Brandenburgice de Ştiinţe din Berlin, Germania (1996). Ordre national de la Légion d'Honneur al Franţei (în luna martie, în gradul de Commandeur şi, în luna decembrie, în gradul de Grand Officier) (1999) etc.  
  
Activitatea publicistică: Călătorie în lumea formelor (eseuri de istorie şi teorie a artei), Meridiane, Bucureşti, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, Bucureşti, 1980; ediţii Humanitas, 1992, 2003; Francesco Guardi, Meridiane, Bucureşti, 1981; Ochiul şi lucrurile (eseuri), Meridiane, Bucureşti, 1986; Minima moralia (elemente pentru o etică a intervalului), Cartea Românească, Bucureşti, 1988; ediţii Humanitas, 1994, 2002, 2006, 2008 (trad.: franceză, L'Herne, Paris, 1990; germană, Deuticke, 1992; suedeză, Dualis, Ludvika, 1995, maghiară, Tinivár, Cluj - Napoca, 2000; împreună cu fragmente din Limba păsărilor, Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000; slovacă, Kalligram, Bratislava, 2001); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, Bucureşti, 1993, 1996, 2003, 2005, 2007 (trad.: germană, Tertium, Stuttgart, 1999; maghiară, Koinónia, Budapesta, 2000); Limba păsărilor, Humanitas, Bucureşti, 1994; reeditare Humanitas, 1997; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, Bucureşti, 1996; Eliten - Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, Bucureşti, 2003; reeditare Humanitas, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008; Obscenitatea publică, Humanitas, Bucureşti, 2004; reeditare Humanitas, 2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, Bucureşti, 2006, 2007, precum şi numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine. 
  
În altă ordine de idei, Volumul "Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste", de Andrei Pleşu, apărut la Editura Humanitas din Bucureşti, în anul 2012, arată faptul că există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), până la cele ale expertizei ştiinţifice (Ce este legea gravitaţiei?). Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârşit, întrebările „mari“, întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti“, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care este sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări, nu poţi să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş“ transfigurator. Este cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: „uite cum stau lucrurile!“, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste“. 
  
În cartea de faţă, va fi vorba despre poveştile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care şi-o asumă e imposibilă, aşadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial, mărturiseşte Andrei Pleşu despre cartea lui.  
  
Volumul în cauză a fost desemnat drept Cartea Anului 2012, într-o ceremonie organizată la sediul din Bucureşti al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Premiul pentru Cartea Anului 2012, în valoare de 10.000 de lei, a fost acordat de publicaţia “Romînia literară”, cu sprijinul financiar al Guvernului României, şi a fost decernat de juriul format din: Nicolae Manolescu - preşedinte, Gabriel Chifu, Cosmin Ciotloş, Sorin Lavric, Simona Vasilache şi Mihai Zamfir. 
  
Miza parabolelor scripturistice este, de la început până la sfârşit, una deopotrivă gnoseologică şi ontologică, în măsura în care aceste pilde edificatoare antrenează, în structura lor suplă, aparent frustă şi în expresia lor, minimală ca amplitudine formală, toate instanţele personalităţii noastre (corp, faptă, reflexivitate, gestică). Andrei Pleşu, în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste propune, în fond, prin acest dialog cu textele sacre, o „nouă stilistică edificatoare”, despre care el însuşi vorbea, într-o scrisoare din Epistolar. Tipul de cunoaştere pe care îl ilustrează pildele biblice nu ţine de resorturile gândirii speculative, ci îşi extrage, mai degrabă, substanţa cognitivă din orizontul de experienţe ale fiinţei, având drept ţintă buna orientare şi conduită în viaţă. Andrei Pleşu interoghează adevărul parabolelor christice cu o privire proaspătă, cu o percepţie mobilizată de interesul metafizic faţă de tensiunea morală şi religioasă a acestor naraţiuni minimale din care se desluşesc irizaţiile unei transcendenţe eliberatoare: „Cui vorbeşte Iisus? Am constatat că discursul său nu exclude pe nimeni, că vizează, în final, o “descoperire” globală, fără discriminare, dar că ceea ce nu poate (respectiv nu vrea) să facă este să siluiască libertatea auditorilor săi. Este dreptul fiecăruia să rămână “în afară”, să adopte o formă sau alta de nereceptivitate, de surzenie programatică, cu toate riscurile pe care un asemenea amplasament le implică”.  
  
Adevărul sacralităţii, înscenat sub forma unei poveşti esenţiale, este, în fond, contextualizat, ca vector atitudinal, prin apelul la umilitatea cotidianului, prin recursul la particular, ca modalitate de a apropia valenţele sacralităţii de capacitatea noastră de înţelegere limitată, de o „analitică a receptivităţii” umane, ce percepe sacrul ca „scandal” ontologic şi gnoseologic, ca instanţă aşezată sub pecetea lui mysterium tremendum. Interpretarea parabolelor biblice este efectuată cu instrumente hermeneutice adecvate, printr-o subtilă şi sugestivă atenţie la relieful semantic al pildelor, prin articularea unor ipoteze de interpretare, ce sunt în consonanţă cu meandrele, intenţiile şi sensurile textului biblic. Astfel, pentru Andrei Pleşu, creştinismul este „dozajul optim... între autoritate supramundană şi compasiune omenească: ne aflăm faţă-n faţă cu un foarte sus coborâtor, care deschide astfel calea unui foarte jos în ascensiune. Se vorbeşte despre altceva, despre cu totul altceva, în termenii lui aici. Se vorbeşte despre ceea ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta este definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus”. 
  
Lectura lui Andrei Pleşu este, cu adevărat, o lectură vie, totalizantă, focalizată asupra tensiunii detaliului, dar atentă şi la logica dinamică a întregului. Autorul ne determină să percepem adevărul parabolelor biblice ca pe o modalitate de a ne sustrage atracţiei nocive a habitudinilor cotidiene, orientându-ne spre irizările unei gândiri dispuse să facă saltul spre metanoia, spre geometria esenţializată şi inefabilă a transcendenţei, spre un decor sacru, ce mizează pe verticalitate, centralitate, amplitudine spaţială şi deschidere. Ilustrative, în acest sens, sunt enunţurile privitoare la dinamica rugăciunii, ca formă de armonie cu Înaltul, ca modalitate de asumare a unei comuniuni, necesare, cu transcendentul, prin perseverenţă şi o bună „aşezare” în lume: „Pentru cine are să fie şi o minimă experienţă a rugăciunii, un anumit tip de “jenă” prost plasată e un sentiment frecvent. Cum pot îndrăzni să mă rog, dintr-o dată, pentru ceva, când, în restul timpului, trăiesc în afara oricărei reguli duhovniceşti? Fă-o! Lasă deoparte căldicelul “bunelor moravuri”, acceptă să te faci antipatic, să depăşeşti „măsura”, să-ţi inoportunezi partenerul, fie el prietenul de-alături sau Dumnezeu”.  
  
Metabolismul parabolelor îşi extrage, astfel, prestigiul semantic din mobilizarea unor sensuri, exemple, modele de conduită exemplare, ce exclud orice formă de încremenire, de regres spiritual sau de comoditate a gândirii. Descifrarea registrului spaţialităţii, la care recurge filozoful, interpretarea dimensiunilor simbolice ale elementarităţii, analitica tipologiei sufletului, toate acestea reprezintă trepte ale unei înţelegeri empatice, subtile, riguroase, a adevărului parabolelor. 
  
În Cuvântul înainte al cărţii, Andrei Pleşu recunoaşte existenţa unor potenţiale riscuri în receptarea acesteia: „Sunt perfect conştient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele. Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumţios, insuficient “îmbisericit” şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului. Pentru cruciaţii secularizării şi, în general, pentru spiritul vremii voi face, dimpotrivă, figură de “reacţionar”, sensibil, în mod inexplicabil, la texte şi idei revolute. Îmi asum, cu scuzele de rigoare, aceste “portrete”, dar îmi fac iluzia că încercarea mea îşi poate găsi un rost şi într-o tabără, şi în cealaltă. Cred (şi sper), de asemenea, că există o sumedenie de cititori cărora lectura textului meu le-ar putea face măcar tot atâta bine cât bine mi-a făcut mie scrierea lui”. 
  
Desigur, cartea lui Andrei Pleşu se adresează, cum s-a spus, „degustătorilor de stil rafinat, melomanilor livreşti, care vor ritmul unei fraze de rasă, şi filozofilor care vor să înveţe cum poţi mânui nuanţe contrare fără a te încurca în capcana lor” (Sorin Lavric), oferind nu doar o lectură adecvată a pildelor biblice, ci şi o mărturie a modului în care metabolismul cultural al autorului s-a raportat la aceste texte. Pildele lui Iisus sunt, pe de o parte, repere ale gândirii umane expuse somaţiilor transcendenţei, plasticizate sub forma unor naraţiuni esenţiale şi, pe de alta, ele degajă, în semantica lor densă şi austeră, ideea de indicaţie sau interdicţie: „Pentru cei pregătiţi, El trebuie să funcţioneze ca o indicaţie, iar pentru cei nepregătiţi – ca o piedică, sau ca o interdicţie... A găsi un procedeu care să li se potrivească tuturor implică o mare subtilitate strategică: trebuie, pe de o parte, să laşi mereu deschisă perspectiva «intrării», dar, pe de alta, să ai precauţia de a revela voalând, de a bloca ferm accesul celor opaci”. 
  
Analitica receptivităţii (transpusă în plan spaţial şi simbolic) pe care o întreprinde filozoful exploatează cele două registre distincte, care structurează semantismul paradoxal şi subtil al parabolelor – un registru al dezvăluirii, al arătării şi altul al camuflării: „Fiecare îşi va lua partea sa, căci parabolele suntsemnal revelator pentru unii şi camuflaj prudent pentru ceilalţi. Ele ascund dezvelind şi dezvăluie acoperind, în funcţie de amplasamentul spiritual al receptorului. Altfel spus, parabolele cheamă şi totodată ţin la distanţă. Ştiutorii recunosc valoarea indicativă a decorului, în vreme ce, pentru neştiutori, acelaşi decor este opac.  
  
Prin urmare, Parabolele seamănă cu un asemenea decor, cu o imagerie anume gândită pentru a conspira şi deconspira în acelaşi timp o comoară ascunsă”. Ce altceva este, oare, Adevărul ca poveste decât modularea extazului transcendenţei în carnea catifelată a unei epici exemplare, ce transpune, inefabil, nevăzutul în văzut, indeterminatul în determinat, necuprinsul în spaţiul minimal al enunţului aforistic. Theodor Baconsky observa, de altfel, că „Iisus Hristos fiind Cuvântul, descifrarea parabolelor este necesarmente logocentrică – dar deloc platonizantă – într-o totalizatoare armonie a contrariilor. Căci Domnul Iisus Hristos însuşi Se prezintă (adică rămâne prezent) în atmosfera atemporală a pildelor: ambiguu şi fulgerător, provocator şi constant, transparent şi impenetrabil, simplu şi labirintic, dăruit şi ferm, apropiat şi inaccesibil, disponibil şi fugitiv, divin şi uman... El este adevăratul Subiect al parabolelor şi pe El îl cercetează, de fapt, Andrei Pleşu în această carte discret mărturisitoare de îndoieli depăşite şi certitudini mereu chestionate”. 
  
Pentru autorul acestei cărţi, cunoaşterea nu este o aptitudine inertă a conştiinţei, o ipostază statică, ci, dimpotrivă, presupune mobilizare şi motivaţie intenţională („Cunoaşterea nu se exprima doar ca mod de a gândi, ci si ca fel de a fi, iar acţiunea nu este doar mobilizare motrice, ci şi fel de a înţelege”). Relevante, pentru modul de a gândi şi interpreta parabolele biblice, sunt şi aserţiunile privitoare la ascultare, la autoritate şi smerenie: „Evident, recunoaşterea unei autorităţi exterioare sinelui propriu seamănă a «cedare de suveranitate”. Ceea ce câştigi este însă mai preţios decât ceea ce pierzi. Câştigi o vindecătoare comuniune cu autoritatea care «te umbreşte». În spaţiul evanghelic, umbra (schia) este altceva decât întunericul (skotos, skotia). Ea poate fi efectul unei revărsări de har, al unei iradieri benefice.  
  
Capacitatea de a umbri (episkiazo) terapeutic este apanajul autorităţii care a trecut prin episodul adumbririi de sine, al jertfei”. Provocatoare şi erudită, cartea lui Andrei Pleşu este un model de elevat demers hermeneutic, eliberat de orice prejudecăţi sau inhibiţii, demers ce îşi află în adecvare, sugestivitate elegantă a stilului şi optimă raportare la Dumnezeire, calităţile sale primordiale. 
  
(Iulian Boldea – Parabola ca adevăr sacru http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2371) 
  
În altă ordine de idei, ca să simţi cât de bizară este cartea lui Andrei Pleşu, o minimă idee despre locul parabolelor în corpul scrierilor evanghelice se impune şi este binevenită. În acest scop, metoda cea mai tăioasă rămâne reducerea la absurd. Altfel spus, modul cel mai sigur de a afla rostul parabolelor este să-ţi imaginezi şi să-ţi închipui că Iisus Hristos nu ar fi făcut uz de ele. Ar fi ocolit forma pericopică şi le-a fi spus discipolilor adevărul gol-goluţ. Rezultatul ar fi fost fie consternarea unor minţi care nu pot pricepe nimic, fie spaima dată de o perspectivă deloc înduioşă toare. Ţine de alcătuirea debilă a spiritului uman ca să nu suporte prea mult adevăr spus dintr-odată, iar Iisus Hristos le spune: „mai am multe a vă spune, dar nu le puteţi purta“ (Ioan, 16,12).  
  
Cu alte cuvinte, în miezul parabolelor, dincolo de forma încifrată a înţelesului lor, stă o intenţie de menajare a minţii apostolilor. A vorbi în pilde este un mod de a le cruţa fragilitatea. Mai mult, este o garanţie că adevărul ajunge la urechile lor. Ca un om să fie receptiv la transcendenţă, trebuie îmbiat cu un şir de poveşti enigmatice. Lipsa poveştii nu numai că ar ţine numenul departe de lume, dar l-ar condamna pe om la neînţelegere. În plus, în faţa marilor întrebări ale existenţei („întrebările ruseşti”, cum le numeşte Andrei Pleşu, exemplu „care este sensul vieţii?”, „ce este iubirea?”), nu poţi răspunde silogistic, prin argumente logice, ci doar pe ocolite, prin secvenţe diegetice. Ce intrigă la volum este că, vorbind despre înţelesul parabolelor, Andrei Pleşu se întoarce mereu la condiţia receptării lor. Putinţa receptării (sau a nereceptării) devine laitmotivul cărţii şi deopotrivă criteriul de clasificare a pericopelor hristice. Unghiul bizar în care se aşază autorul face ca parabolele să fie poveşti autoreferenţiale: mesajul lor este despre riscul de a nu le înţelege mesajul. Până la urmă, nu cheia de înţelegere contează, ci condiţia pe care trebuie s-o îndeplineşti ca să te poţi apropia de spiritul pildelor. Hotărâtor şi decisive nu este dacă nimereşti „interpretarea adevărată” (expresie fără sens dată fiind bogăţia infinită de nuanţe exegetice), ci dacă te pui în situaţa de a primi interpretarea, oricare ar fi ea. Iar pentru asta e nevoie de receptivitate. Toată structura cărţii lui Andrei Pleşu stă pe acest termen: receptivitate. Eşti receptiv, înseamnă că solzii ţi-au căzut de pe ochi şi poţi înţelege. Nu eşti receptiv, inima împietrită va bloca întâlnirea cu mesajul evanghelic.  
  
Sub unghiul toleranţei faţă de latura ininteligibilă a pildelor, Andrei Pleşu este un apărător al lui Iisus. Dacă pericopele sunt ezoterice, vina neînţelegerii nu ţine de obscuritatea emiţătorului divin, ci doar de proasta plasare a receptorului uman. Gura dumnezeiască nu greşeşte, doar mintea omului este failibilă. Dacă suntem imuni la pilde este fiindcă ne-am exclus singuri de la împărtăşirea misterului din ele. Am rămas în afara tainei, dar nu pentru că Iisus Hristos, arătând cruzime selectivă, îi izgoneşte pe unii şi îi preferă pe alţii, ci din cauza înlemnirii din suflet. Iisus Hristos a venit pentru toţi, dar nu pentru oricine, asta însemnând că trebuie să te aduci în acea stare de spirit prielnică primirii parabolelor. De aceea, defectele care ne împiedică să fim primitori sunt: indigenţa minţii (dezinteresul şi prostia), consimţirea euforică (exaltarea fără temei), sufocarea spiritului cu grijile lumeşti, excesul de spirit critic (vigilenţa încruntată care nu se angajează în nimic), opacitatea agresivă. De cealaltă parte, însuşirile care înlesnesc primirea mesajului pericopic sunt: răbdarea plină de speranţă, îndrăzneala şi perseverenţa, creativitatea.  
  
Potrivit lui Andrei Pleşu, în spunerea pildelor Iisus Hristos arată o tactică retorică bine cumpănită: este vorba de dislocarea simţului comun, de înlăturarea clişeelor, de repudierea formulelor fixe. Din acest motiv, vorbele sale nu pot fi prinse în tiparele vreunei ideologii. Iisus Hristos nu numai că îşi contrariază discipolii, dar chiar se contrazice singur: uneori încurajează smerenia, alteori laudă îndrăzneala, respinge păcatul trupesc şi totodată ia apărarea femeilor de moravuri uşoare, ne vorbeşte de uşi care se deschid dacă baţi în ele şi apoi avertizează asupra uşilor care rămân închise, oricât ai bate, deplânge dezbinarea dintre oameni şi apoi tot el mărturiseşte că a venit să aducă dezbinarea. Iată de ce prelucrarea politică a vorbelor sale este ilicită.  
  
Tocmai de aceea Andrei Pleşu nu rabdă lectura lor ideologică (după tiparul feminismului şi al corectitudinii politice), cum de altfel nu acceptă alte trei tipuri de lectură deformantă: 1) interpretarea literală, când nu vezi decât sensul de primă instanţă şi ignori contextul; 2) interpretarea alegorică, când găsirea unei analogii intuitive oferă o cheie care elimină orice discuţie ulterioară („După ce comunici cititorului că, în cazul “Făcliei sub obroc”, făclia este Iisus Hristos, obrocul – legea veterotestamentară, iar sfeşnicul – Biserica drept-credincioşilor, nici cititorul, nici exegetul nu mai au nimic de făcut. Rien ne va plus!“ – p. 284). În plus, chiar dacă din principiu putem spune că hermeneutica pildelor este inepuizabilă, posibilităţile de înţelegere alegorică s-au încheiat. Secolele de acrivie catolică şi protestantă au săpat şantierul evangheliilor până la fund, noutăţi sub unghiul analogiilor nemaiputînd să apară; 3) interpretarea marcată de savantlâcuri sterile, când dorinţa de a fi neapărat ingenios îţi inspiră asociaţii de idei care nu au legătură cu textul. Este ca atunci când citeşti printre rînduri şi pierzi din vedere să mai citeşti rândurile ...  
  
Dincolo de amănuntele pericopice, ce izbeşte la volum este maniera verbală a autorului, jocul şi dansul cuvintelor în pagină. Andrei Pleşu se află în posesia unui aparat lexical ai cărui fermenţi pot digera orice temă asupra căreia se apleacă. Că vorbeşte de îngeri sau de critica plastică, de Constantin Noica sau de politica zilei, Andrei Pleşu are un suc al glandelor chilifere cu care, dinlăuntru unui vocabular propriu, poate macera orice subiect într-o manieră frapant de personală. La Andrei Pleşu există o cochetărie a adjectivelor care culminează într-o concizie tăioasă, de vocabule scurte şi totuşi simandicoase. Cine vorbeşte de „musculatura morală excesivă” a unor interpreţi sau de „receptaculul optim al credinţei” face stil în timbru personal. Este ca un protocol savuros de potrivire a cuvintelor graţie unui imbold de a găsi formule memorabile în marginea a orice, de aceea atenţia cititorului este deseori absorbită de o virtuozitate expresivă care pune în umbră parabolele. Stilul cu care Andrei Pleşu atinge o temă duce la eclipsarea ei treptată, graţie unui efect de întunecare prin contrast. Strălucirea de expresie a comentariului dăunează parabolei comentate, care rămâne stingheră într-un colţ al paginii, ca un obiect acoperit de un goblen a cărui ţesătură este prea rafinată. Maniera atică a pildelor este întrecută de stilul asianic al volumului, Andrei Pleşu fiind prea subtil pentru nişte tîlcuri epice care, înainte de inteligenţă, cer bobul de muştar al credinţei.  
  
Numai că Andrei Pleşu are o natură rece, care împrumută cărţii aerul glacial al eseului fără emoţie, de aici impresia de cercetare minuţioasă făcută de un spirit căruia virtutea înfiorării îi repugnă. Mişcându-se în orizontul implicit al credinţei de ordin creştin, volumul nu transmite o emoţie şi nu trezeşte un sentiment, în afara desfătării subînţelese de ordin estetic. Volumul este ca un laborator aseptic în care dialectica nuanţelor nu stă pe un filon afectiv. Grija de a nu cădea în dulceaţa omiletică a predicilor patetice l-a împins pe autor la o analiză de concepte din care ghimpele efuziunii a fost tăiat. La fel, rezerva faţă de accentele categorice, care trădează asumarea unor certitudini tari, menite a fi propovăduite cu nerv prozelitic, i-a dat lui Andrei Pleşu obişnuinţa afirmaţiilor relative, şi din acest motiv inteligenţa lui sclipitoare are un straniu efect dizolvant: pruncii nu sunt chiar inocenţi, neruşinarea (anaideia) este uneori bună, iar săracii cu duhul nu sunt defel proşti.  
  
În fond, ne mişcăm în tărâmul speranţelor, nu al certitudinilor, şi de aceea orice perspectivă este posibilă. Şi atunci cine va gusta volumul? Intelectualii grăbiţi nu, cărora aplombul speculativ al lui Andrei Pleşu le va insufla resemnarea neputinţei de a-l pricepe. Preoţii ortodocşi nu, care îi vor reproşa că îl degradează pe Iisus Hristos la treapta unui povestaş care se complace în basme cu tâlc. Rău-voitorii nu, care îi vor imputa că împrumută prea mult din tehnica occidentală de exegeză evanghelică. Iar credincioşii obişnuiţi iarăşi nu, fiindcă în locul unor meditaţii fierbinţi, dătătoare de consolare şi mîngâiere, vor da peste analiza severă a unor etimologii sofisticate. Simplu spus, volumul se adresează degustătorilor de stil rafinat, melomanilor livreşti care vor ritmul unei fraze de rasă, şi filosofilor care vor să înveţe cum poţi mânui nuanţe contrare fără a te încurca în capcana lor. În contra filantropiei evanghelice, Andrei Pleşu nu scrie pentru toţi şi în nici un caz pentru oricine. (Sorin Lavric - http://www.romlit.ro/receptivitatea_pericopelor) 
  
Mai bine zis, este un volum oarecum în răspăr, care se adresează colegilor "din intelectualitatea laică", autorul considerându-se "de o inadecvare teribilă", un "conservator reacţionar", deloc "în pas cu vremea". A insistat să scrie această carte pentru că "este mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei decât la actualitatea jurnalelor de ştiri, care devin biblia contemporană." 
  
Altfel spus, "În cartea de faţă, va fi vorba despre poveştile spuse de Isus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care şi-o asumă e imposibilă, aşadar este pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial", spune Andrei Pleşu."Sunt perfect conştient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele. Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumţios, insuficient «îmbisericit» şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului. Pentru cruciaţii secularizării şi, în general, pentru spiritul vremii voi face, dimpotrivă, figură de «reacţionar», sensibil, în mod inexplicabil, la texte şi idei revolute. Îmi asum, cu scuzele de rigoare, aceste “portrete”, dar îmi fac iluzia că încercarea mea îşi poate găsi un rost şi într-o tabără, şi în cealaltă. Cred (şi sper), de asemenea, că există o sumedenie de cititori cărora lectura textului meu le-ar putea face măcar tot atâta bine cât bine mi-a făcut mie scrierea lui ... " 
  
În concluzie, volumul Adevărul ca poveste - Parabolele lui Iisus are o bibliografie enormă, în latină, greacă, ebraică, franceză, germană, engleză, subsolurile atârnă greu de note ultrasavante. Exclentul capitol introductiv este folositor oricui vrea să înţeleagă necesitatea parabolei ca pildă camuflată. Există aproximativ o sută de parabole, Andrei Pleşu se ocupă de 34 - între ele: lucrătorii nevrednici ai viei, sămânţa bună şi neghina, grăuntele de muştar, smochinul neroditor, vameşul şi fariseul, slugile veghetoare, portarul, furul, sămânţa care creşte singură, fiul risipitor, judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare, talanţii, drahma pierdută, cele zece fecioare, casa zidită pe stâncă, nunta fiului de împărat, oaia pierdută, oile şi caprele, peticul de postav nou la haina veche, vinul nou în burduf vechi, făclia sub obroc ş.a.m.d. 
  
"Cui vorbeşte Iisus? Am constatat că discursul său nu exclude pe nimeni, că vizează, în final, o «descoperire» globală, fără discriminare, dar că ceea ce nu poate (respectiv nu vrea) să facă este să siluiască libertatea auditorilor săi. Este dreptul fiecăruia să rămână “în afară”, să adopte o formă sau alta de nereceptivitate, de surzenie programatică, cu toate riscurile pe care un asemenea amplasament le implică." (Stelian Ţurlea - http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/parabolele-lui-iisus-de-stelian-turlea-10399307) 
  
Aşadar, în încheiere, vom reţine şi sublinia că poate pe unii i-ar putea intriga modalitatea de abordare a unor probleme de hermeneutică de către un filosof. Ori eu, unul, nu văd a fi nimic ne la locul lui. Alţii s-ar putea împiedica de limbajul folosit de Andrei Pleşu. Pe mine m-a bucurat modul în care profesorul şi-a încheiat prelegerea: un subtil îndemn la citirea Sfintei Scripturi. Biblia a ajuns un fel de relicvă pentru marea partea a românilor pravoslavnici. Ne amintim de Evanghelie doar când ajungem duminica la Sfânta Liturghie. Nu mai vorbim de reflectarea pe marginea textelor sfinte. 
  
Şi totuşi, “Parabolele lui Iisus au rezistat binşsor şi în vremuri mai grele ca ale noastre. Ni s-a părut că trebuie să li se dea o şansă şi acum, că în nimbul lor respiră, tenace, teme şi soluţii fără dată şi fără patină muzeală. Dacă, din când în când, am reuşit să formulăm întrebarea potrivită, nu ne rămâne decât să sperăm că încercarea noastră îşi va găsi, la rândul ei, cititorul potrivit”. “Căci, altfel spus, nu uitaţi că suntem, de cele mai mute ori, în afara regulii, în afara propriului nostru proiect, în afara rostului nostru originar. În afară. Am pierdut contactul cu interogaţia esenţială, cu interioritatea întrebărilor ultime”... (Andrei Pleşu). 
  
Dr. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre parabole şi pericope percepute ca adevăruri sacre în concepţia filozofică a lui Andrei Pleşu ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1293, Anul IV, 16 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!