Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1195 din 09 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Câteva învăţături şi referinţe despre Praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câteva învăţături şi referinţe despre Praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor ...  
  
Moto: Stăteau faţă în faţă. El, Mirele, şi ea, răsfăţata fiică a ionului. De pe Muntele Măslinilor, de unde privea Hristos, cetatea Ierusalimului se desena la orizont semeaţă, încordată, cu toate simţurile ascuţite. El, Mesia cel promis, venea la ultima întâlnire însoţit de vuietul mulţimii care-I calcă pe urme, încă din Metania. Alaiul acesta ca de nuntă se agăţase cu cerbicie de persoana Mântuitorului încă de la episodul învierii lui Lazăr, cel mort de patru zile. Ca şi în alte dăţi, Iisus înfruntă moartea altora, arătându-i neputinţa, ruşinând-o. Aşa avea să se întâmple şi cu propria Lui moarte... (Giovanni Papini – „Viaţa lui Iisus”) 
  
Introducere 
  
În faţa Ierusalimului, în acea duminică de aprilie a anului 33 de la Naşterea Sa, Dumnezeu - Fiul, Domnul Iisus Hristos întrupat într-un om încă tânăr, în vârstă de numai 33 de ani, privea îngândurat locul unde va gusta de bunăvoie, până la capăt, urmările şi consecinţele neascultării adamice. Mireasa lui dragă, Ierusalimul, îi va fi încăpere de tortură, loc al umilinţei, mormânt. Ultimul act din istoria aşteptării mesianice va fi unul sângeros, cumplit, mirosind a trădare şi moarte. Nici o bucurie nu va însoţi nuntirea aceasta a omului cu un Dumnezeu doldora de iubire. Da, un Dumnezeu preaplin de dragoste, de nesfârşită compasiune, care - Şi lasă Cerurile şi Se oferă singur morţii - adică Se abandonează de bunăvoie acelei experienţe a nimicului pe care nu El a creat-o, pe care nu o cunoştea! Solidar cu făptura afectată, alterată şi slăbănogită de păcat, îndurând fără să cârtească legea libertăţii de El sădită în inima omului, acest Dumnezeu imprudent - credul, cum ar gândi unii, care, de altfel, L-au executat fără milă - S-a prezentat în faţa umilinţelor şi a morţii, cu toată simplitatea unui cuceritor de inimi curate şi smerite: călare pe mânzul asinii!...  
  
Tot atât de contrariaţi şi de indignaţi vor fi fost şi contemporanii proorocului Zaharia, cel ce, cu 500 de ani înainte ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să se nască, I-a vestit intrarea în cetatea Ierusalimului călare pe un... măgar. Halal Mesia! - vor fi gândit atunci iudeii de pe vremea lui Zaharia; Halal Împărat! - vor fi gândit fariseii şi cărturarii de acum 2000 de ani; Halal Dumnezeu mai aveţi şi voi, creştinii! - vor gândi şi acum deştepţii lumii noastre. Şi totuşi proorocia s-a împlinit întocmai, magistral tâlcuită de Sf. Ioan Gură de Aur, patru veacuri mai târziu. Acesta ne încredinţează ca mânzul asinii pe spinarea căruia Iisus Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizează altceva decât Biserica cea nouă a creştinilor, iar asana, mama acestui mânz, reprezintă vechea credinţă iudaică şi mozaică, care păşeşte în istorie pe urmele odraslei sale... Mai mult, Iisus Hristos nu călăreşte direct pe spinarea mânzului, ci I s-au întins hainele apostolilor, devenite adevărata interfaţă între Biserică şi Mântuitorul lumii. Animalul merge supus, cu blândeţe (deşi nu cunoscuse căpăstrul), închipuind uşurinţa cu care neamurile vor primi blândul jug al Evangheliei iubirii. 
  
Dacă toată creaţia a avut o trăire aparte atunci, nu acelaşi lucru se poate spune despre ethosul mulţimilor adunate să prăznuiască Paştele Legii vechi chiar în epicentrul revelaţiei dumnezeieşti: la Ierusalim. Ebr. Shalom, oraşul păcii, nu putea fi întâmpinat de către Domnul păcii decât pe cel mai inofensiv animal, înconjurat de copii. Ce paşnică ofensivă, ce blândă cucerire a celui mai împietrit şi trufaş oraş al lumii! Împietrit în prejudecata şi trufaş peste măsură, deoarece în el a răsunat de atâtea ori glasul dumnezeieştilor descoperiri. 
  
Mulţimea revărsată pe povârnişul Muntelui Măslinilor - afirmă exegeţii - nu era, în marea-i majoritate, din Ierusalim. După Iisus Hristos se ţineau scai orbii surprinşi de strălucirea luminii, slăbănogii întremaţi, demonizaţii eliberaţi de locuirea răului şi toţi cei ce au asistat înmărmuriţi la învierea lui Lazăr, în Metania. Aşadar, după El se ţineau locuitorii acelui sat dimpreună cu miile de pelerini, veniţi din toate colţurile Iudeii, Galileei, Samarei şi chiar de mai departe, spre a se închina la Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor. Acesta era alaiul care s-a ivit, în după-amiaza acelei duminici, la intrarea de răsărit a marii cetăţi. Dincoace de ziduri, poporul ierusalimitean, călăuzit de mai-marii sinagogii, era nedumerit. Ba chiar „...toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este acesta?“, aşa cum ne încredinţează Evanghelia după Matei. Dar de ce tocmai acum s-a cutremurat Ierusalimul, că doar şi în alte dăţi sau momente apariţia lui Iisus Hristos era însoţită de minuni şi semne cereşti? Textul evanghelic ne face să credem că, de fapt, fariseii şi căpeteniile sunt cei care s-au cutremurat! Iar nu din cauza pildelor, vindecărilor sau tămăduirilor lui Iisus Hristos, ci din aceea a entuziasmului popular cu care a fost întâmpinat. Sufragiul mulţimii, al necăjiţilor, oropsiţilor, leproşilor, ologilor, săracilor, dezmoşteniţilor sorţii, al celor străfulgeraţi de adevărul credinţei - asta a cutremurat Ierusalimul în după-amiaza acelui neuitat aprilie!...  
  
De reţinut şi remarcat faptul că au priceput bine fariseii: istoria chiar este pe cale de a-şi schimba cursul! Măsura omului tinde să se (im)plinească, ca şi Legea lor cea veche; Creaţia se întoarce în baierele firii ei, dragostea începe să inunde pământul într-un altfel de potop - cel al Harului. Mângâietorul stă la porţile inimii omului; peste mai mult de cincizeci de zile Se va pogorî in forma limbilor de foc. Mai mult decât atât, iadul presimte şi el, ca o vietate şireată şi vicleană, atacul ce i se va da, iar balamalele lui trosnesc; edificiul neputinţelor omeneşti, al păcatului imposibil de ispăşit, se va prăbuşi curând, dezlegat din ferecătura minciunii. Este răzmeriţă, răscoală şi zavistie mare în lumea duhurilor. Jos, pe pământ, oamenii parcă au şi ei o premoniţie... Păcatul ancestral pare mai evident acum, din moment ce s-a ajuns până aici. Adică până la a vedea - cu groază! - ca pârga istoriei omului nu este altceva decât moartea lui Dumnezeu, că împlinirea spirituală a lumii, după catastrofa alungării, izgonirii şi prăbuşirii din Rai, stă în jertfa singuratică a Fiului Omului, Care singur va muri pentru toţi şi ne va răscumpăra pe toţi... Fără Învierea Lui cea de a treia zi, totul este fără rost, oricât de frumoase ar fi cuvintele şi faptele lui Iisus Hristos. Tot astfel şi în cazul nostru: oricâte lucruri luminate am face, oricât de bine am vorbi ori am scrie, fără credinţa şi conştiinţa Învierii totul este zadarnic, totul este praf şi cenuşă. De aceea, în această Duminică a Floriilor, să nu pregetăm a ne duce la Biserică - Ierusalimul nostru restaurat - ca să întâmpinăm intrarea Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum se cuvine; pentru că Iisus Hristos - contemplându-ne inimile - să nu poată zice cu întristare şi jale, ca odinioară, când a plâns la porţile cetăţii: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi“. 
  
Despre învierea Dreptului Lazăr şi Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim 
  
„Învăţătorul este aici şi te cheamă” (In.11,28) „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii intru numele Domnului.” 
  
Sunt cuvinte pe care le spunem în fiecare an la praznicul Floriilor, respectiv al Întrării Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, precum şi în ziua precedentă, în Sâmbăta lui Lazăr. Rostind sau cântând aceste cuvinte, ne adresăm Domnului Iisus Hristos, Biruitorului morţii, Care l-a înviat din morţi pe Lazăr preînchipuind şi prin aceasta învierea noastră a tuturor, învierea cea de obşte şi ne exprimăm bucuria de a-L întâmpina pe Domnul Iisus Hristos asemenea pruncilor din Ierusalimul de acum aproximativ două mii de ani. Intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim, pe care o sărbătorim în fiecare an în duminica dinaintea Sfintelor Paşti, este istorisită de toţi cei patru sfinţi evanghelişti, fiind strâns legată de evenimentele ultime ale vieţii trupeşti a Domnului nostru Iisus Hristos, de ultimele Sale zile petrecute în Ierusalim, de patimile, răstignirea, moartea şi Învierea Sa din morţi. Sfântul Evanghelist Ioan însă, înainte de a prezenta Intrarea în Ierusalim, în capitolul 11 şi la începutul capitolului 12 ale evangheliei sale relatează nişte evenimente importante, petrecute într-un sat din apropierea Ierusalimului, în Metania. Este vorba de învierea Dreptului Lazăr şi de ungerea Mântuitorului cu mir de către Maria, sora lui Lazăr. 
  
Din relatarea Sf. Evanghelist Ioan aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos avea un prieten în Metania, prieten care a ajuns să fie bolnav. Surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, pe care Domnul Iisus Hristos le iubea de asemenea, I-au trimis Acestuia vorbă că Lazăr, prietenul Lui este bolnav. Auzind ştirea, Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat că această boală nu era spre moarte, ci ca Fiul lui Dumnezeu să se preaslăvească prin ea (cf. In.11,4) şi doar după două zile S-a îndreptat spre Iudeea, provincie în care se afla satul Metania. În momentul plecării El cunoştea faptul că Lazar a murit deja, eveniment pe care l-a făcut cunoscut şi ucenicilor Săi, iar când au ajuns în Metania Lazăr se afla deja pus în mormânt de patru zile. Sosind în Metania, Domnul Iisus Hristos a fost mai întâi întâmpinat de Marta, sora lui Lazar şi a Mariei, cu care El a avut un scurt dialog. Deoarece Marta îşi exprima tristeţea şi regretul pentru pierderea fratelui ei în lipsa Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos i-a spus ca acesta va învia. Pentru că ea credea că Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre învierea de obşte, El i s-a prezentat fiind drept „învierea şi viaţa”, spunându-i că cel ce crede în El chiar dacă va muri, va trăi, că tot cel care trăieşte şi crede în El nu va muri ci va avea viaţă în veac (cf. In.11,24-26). Dialogul se încheie cu o mărturisire de credinţă a Martei, prin care aceasta îşi exprima credinţa în cele spuse de Iisus Hristos, afirmând că ea a cunoscut că El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (In.11,27). După ce a spus acestea, Marta s-a dus să o cheme pe Maria, sora ei, şi i-a spus: „Învăţătorul este aici şi te cheamă” (In.11,28). Aceasta s-a grăbit să vină, urmată fiind de iudeii care se aflau în casa lor pentru a le mângâia pentru moartea fratelui. Văzând-o plângând, înconjurată de iudeii care şi ei plângeau, Iisus Hristos, ne spune evanghelia, a suspinat cu duhul, S-a tulburat întru Sine şi a lăcrimat. Acest gest i-a dus pe iudei la observarea şi constatarea marii iubiri a lui Iisus Hristos faţă de Lazăr şi la nedumerirea lor, exprimată prin cuvintele: „Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă în aşa fel ca şi acesta să nu moară?” (In.11,37). Suspinând încă o dată, Mântuitorul Iisus Hristos s-a dus la mormânt şi l-a înviat pe Lazăr, fapt în urma căruia mulţi dintre iudeii prezenţi au crezut în El. Alţii însă, s-au grăbit să-i înştiinţeze pe fariseii care, auzind, s-au hotărât atunci sa-L ucidă. 
  
La începutul capitolului 12 Sfântul Evanghelist Ioan prezintă o alta venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în casa lui Lazăr, pe care îl înviase, prilej cu care Maria, sora acestuia, a uns picioarele lui Iisus Hristos cu mir de mare preţ şi le-a şters cu părul capului ei, ungere ce a fost interpretată de Mântuitorul ca fiind o reînchipuire a morţii şi îngropării Sale. Evanghelia ne relatează iarăşi că mulţime mare de iudei, auzind că Iisus Hristos a venit în casa lui Lazăr, s-au grăbit să vina şi ei acolo pentru a-L vedea nu doar pe El, ci şi pe Lazăr pe care l-a înviat din morţi. În ziua următoare Iisus Hristos a intrat în Ierusalimul care se pregătea pentru sărbătoarea Păştilor. Evenimentul este prezentat, cum am spus deja, de toţi cei patru evanghelişti, din scrierile cărora aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, călare pe un asin, a intrat în cetatea lui David, fiind întâmpinat de mulţimea care, purtând în mâini şi aşternând în cale ramuri de fenic, striga: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine intru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In.12,13). Intrând în Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos nu a provocat doar bucuria mulţimii, ci şi invidia fariseilor, care se vorbeau între ei: „Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El” (In.12,19). Peste doar câteva zile aceştia aveau să-L prindă pe Iisus Hristos, să facă astfel încât El să pătimească şi în cele din urmă să fie răstignit, neputând să creadă, din pricina răutăţii lor că El era Viaţa şi că, prin urmare, ei luptau chiar împotriva Vieţii, împotriva izvorului vieţii lor, împotriva lor înşişi. Aceste lucruri petrecute acum aproximativ 2000 de ani noi le mărturisim în fiecare an când pomenim învierea Dreptului Lazar şi când sărbătorim Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, devenind astfel şi noi martori ai acestor evenimente.  
  
Precum odinioară în Metania, Domnul nostru Iisus Hristos vine tot mereu şi la noi. Vine prin cuvântul Sfintei Evanghelii, vine prin Sfintele Taine, vine prin slujbele Bisericii. De fiecare dată când se citeşte Evanghelia despre învierea lui Lazăr se spune mai ales pentru noi: „Învăţătorul este aici şi te cheamă”. Faptul că bat clopotele, că în biserică se săvârşeşte o sfântă slujbă, că se citeşte Sfânta Evanghelie, înseamnă că Învăţătorul este acolo, a venit în întâmpinarea noastră şi ne cheamă. Când un frate al nostru are nevoie de noi, la fel, El ne cheamă. Când a fost chemată Maria, sora lui Lazăr, ea „s-a sculat degrabă” şi a mers în întâmpinarea lui Iisus Hristos (cf. In.11,29). Acum, când este rândul nostru să-L întâmpinăm, răspundem noi oare chemării Lui? Mergem noi acolo unde se găseşte Mântuitorul, unde ne aşteaptă, unde ne cheamă El? Odinioară Domnul nostru Iisus Hristos intră în Ierusalim, fiind întâmpinat de mulţime mare de oameni şi mai ales de copiii cei nevinovaţi, cu mare bucurie, iar de cei întunecaţi de răutate cu ură. Astăzi El vrea să intre în Ierusalimul sufletului nostru, să fie Împăratul inimii noastre. ÎL primim noi oare cu bucurie, Îi acordăm această împărăţie care I se cuvine sau, uzurpatori fiind, ÎL alungăm şi suntem gata să-L ucidem? Înainte de a-l învia pe Lazăr, ştiind că o să Facă aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost cuprins de tulburare, S-a întristat şi chiar a plâns. A plâns pentru durerea prietenilor Săi, a plâns compătimind pe cei pe care-i iubea. Oare noi ne străduim să fim prieteni ai Lui, încercăm să-L iubim şi să ne facem iubiţi, respectaţi şi îndrăgiţi de El? Oare, când cei din jurul nostru suferă, ne doare şi pe noi necazul lor, pătimim şi noi împreuna cu ei? 
  
Intrând în Ierusalim, Domnul nostru Iisus Hristos a găsit acolo nu doar viaţa şi reacţia curată unor inimi de copii, care se bucurau să-L întâmpine, ci mai ales urâciunea, invidia, răutatea, mândria, lăcomia instalate in cel mai sfânt şi sacru loc din Ierusalim. Acum, când vrea să intre în sufletul nostru, cum ÎL primim? Cu inimi curate, cu necăutate, cu bunătate şi strigând ca pruncii odinioară: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”? Sa trăim astfel încât să nu afle sufletul nostru plin de spinii patimilor, pe care să fie nevoit a-i alunga cu biciul! Şi... poate chiar este aşa, dar în acest caz să-L lăsăm să-i alunge, să-i scoată afară din noi, pentru ca nu cumva să preferăm tulburarea, agitaţia, răutatea, crima în locul Împăratului păcii. După ce l-a înviat pe Lazăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” (In.11,44). Sfântul Ioan Scărarul interpretează aceste cuvinte mai ales cu referire la noi spunând: „Dezlegaţi-l pe el şi lăsaţi-l să meargă spre fericita nepatimire!”. Venind la noi, Domnul nostru Iisus Hristos ne dezleagă de orice fel de legături ale morţii, pentru a putea merge spre El, spre Viaţă, singura şi adevărata viaţă. Să nu preferăm deci starea de legaţi, de înlănţuiţi ai propriilor noastre patimi, în locul libertăţii, în locul vieţii adevărate. Pentru a sărbători cu adevărat Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, să ieşim şi noi în întâmpinarea Lui cu stâlpările gândurilor şi a faptelor bune, cu simţăminte curate, cu mirul de bună mireasmă al unei vieţi fără prihană, cu dorinţa de a-l primi pe El ca Împărat al nostru. Cu alte cuvinte, aşadar, Ierusalimul sufletului nostru trebuie să-şi merite numele de „pace sfântă” şi să fie cetatea bucuriei întâmpinării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, locaşul păcii, în care se află tronul lui Dumnezeu, să fie Ierusalimul Învierii. Să aclamăm şi noi: „Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului” şi să ne bucurăm de posibilitatea de a-L putea, nu doar întâmpina, ci chiar primi întreg pe Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa şi fiinţa noastră. 
  
Explicarea, interpretarea şi tâlcuirea icoanei Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim 
  
Este zugrăvită ca icoană prasnicală, singura pusă pe tetrapopodul obişnuit pentru închinarea credincioşilor, în ziua praznicului sau în catapeteasmă, în şirul icoanelor praznicelor împărăteşti. Pe pereţii locaşului de închinare - în biserică - este zugrăvită în concava de nord a absidei naosului, în imediata vecinătate cu icoana Învierii (Voroneţ) sau in absida altarului - partea de sud (Dobrovăţ). 
  
Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - fundamentare scripturistică a evenimentului 
  
Icoana este descrisă astfel, de toţi Sfinţii Evanghelişti: "Iar când S-a apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe în Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asană legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, îi veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a zis prin proorocul ce zice: "Spuneţi fiicei ionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asană, pe mânz, fiul celei de sub jug. Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asana şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut pe ele. Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana, Fiul lui David! S-au mâniat şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?" (Matei 21, 1-12, 15-16). Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca vorbesc numai de mânzul asinii nu şi de asană: "Mergeţi.. îndată veţi afla un mânz legat, pe care n-a şezut până acum nici un om. Dezlegaţi-l." (Marcu 11, 2; Luca 19, 30). Strigătele de primire exclamate de mulţime au fost variate, aşa cum se desprinde din Sfintele Evanghelii. Marcu: "Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia ce vine a Părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!" (11, 9-10); Luca: "Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus!"; Ioan: "Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!" (12, 13). Sfanţul Evanghelist Luca arată că şi "mulţimea ucenicilor bucurându-se a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuseră" (19, 37), dintre care cea mai mare a fost învierea Dreptului Lazăr, după cum menţionează Sfântul Evanghelist Ioan despre mulţimi : "De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta - Învierea lui Lazăr" (12, 17-18). Sfanţul Evanghelist Luca mai da si amânuntul: "Dar unii farisei din mulţime au zis către El: Invadatorule, cearta-Ti ucenicii! Si El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Daca vor tăcea aceştia, pietrele vor striga" (19, 39-40). 
  
Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim - evoluţia compoziţiei icoanei de-a lungul secolelor 
  
Întreaga această mărturie a faptului dumnezeiesc, starea de bucurie sinceră a mulţimilor care au strigat pentru toate minunile pe care le-au văzut cât şi starea de invidie şi răutate a fariseilor care-I reproşau Mântuitorului pentru strigătele ucenicilor şi o dată cu ele şi cele ale mulţimilor sunt înfăţişate de vechii noştri iconari cu toată iscusinţa cerută de importanţa faptului dumnezeiesc al Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, fapt prin care Mântuitorul se descoperă şi este mărturisit de mulţimi ca fiind "Împăratul lui Israel", ca "Dumnezeu" (Luca, 19, 37).  
  
Vechimea şi evoluţia compoziţiei icoanei ne este prezentată succint şi cuprinzător de unul din marii noştri istorici ai artei creştine: "Sculpturi pe sarcofage vechi ne arată compoziţia orientală a scenei. În faţa lui Iisus Hristos, doi tineri înveşmântaţi în tunici scurte, unul îşi întinde mantaua pe drumul pe care înaintează acesta, iar celalalt se suie într-un copac. Iisus Hristos stă pe asin, cu amândouă picioarele de aceeaşi parte." În secolul VI, în manuscrise ilustrate, compoziţia se îmbogăţeşte: Doi apostoli urmează pe Iisus Hristos, copiii Îl întâmpină cu frunze de palmier; şi arhitecturi ce înfăţişează Ierusalimul. Aceasta este şi dispoziţia scenei murale din Capadocia. În secolele X şi XI însă, apar unele amânunte modificate. Vedem astfel, în biserica el-nazar, privitori zugrăviţi la ferestrele Ierusalimului, ori, în alte monumente, aşezaţi între crenelele zidului de înconjur al oraşului. Pictorii Apusului, în Europa, s-au inspirat din aceeaşi tradiţie. La San Marco din Veneţia, copiii, tinerii sunt rânduiţi intr-un cortegiu ordonat. Iconografia bizantină se desparte de Capadocia şi de Apus, punând, în primul plan, evrei cu bărbi şi cu capul învăluit. Se văd copii mai puţini şi, uneori, unul singur; exemplu: Dafnie. Începând din secolele XI sau XII ideea bizantină şi-a făcut loc în Orient şi in Occident. Miniaturiştii evangheliarelor ilustrate in secolele X şi XI (care reproduc modele mai vechi) zugrăvesc, compoziţia pe două planuri, despărţite printr-un drum mărginit cu copaci. în depărtare, Iisus Hristos coboară dealul, călăuzit de un ucenic; tineri şi barbari în vârstă, îmbrăcaţi în tunici scurte, Îl aşteaptă în faţa porţilor Ierusalimului. Un copil îşi întinde haina pe cale, în faţa asinului, alţii ţin în mâini ramuri de palmier. În fundul scenei, pe marginea drumului o femeie înalţă creanga de palmier în mâna dreaptă. Aflăm într-o asemenea compoziţie un peisaj pictat în perspectivă. 
  
Cu vremea, compoziţia pitoreasca se îmbogăţeşte. Interesante în această privinţă sunt mozaicurile din Capela Palatină şi din Bazilica de la Betleem (sec. XI). În Serbia şi Macedonia, şi anume din secolul XIV până în secolul XVI, pictorii s-au inspirat din exemplele bizantine. Păstrează totuşi, mai totdeauna, motivul oriental al celor doi copii care, unul lângă altul, îşi întind mantalele în calea lui Iisus Hristos. Pictura în mozaic din Capela Palatină la Palermo (sec. XII) stă la originea compoziţiilor pitoreşti din Serbia îşi păstrează, la rândul ei, note vechi din monumentele secolelor VI-XI. Scena este încadrată într-un peisaj de dealuri, zugrăvite în stânga, un palmier apare lângă zidul de incintă al Ierusalimului, pe dreapta, în pragul porţilor oraşului, vedem numeroşi tineri şi bătrâni, cu expresii deosebite. "Iisus Hristos vine din dreapta şi coboară poteca, aşezat pe asin alb. În stânga ţine un volum închis iar cu dreapta face un gest de subliniere a cuvintelor pe care le spune Apostolului Petru, în picioare, în stânga Lui. Drumul este semănat cu verdeaţă. Copiii se dezbracă şi aştern mantiile în faţa lui Iisus Hristos. Apostolii IL urmează". La Mustra, scena din biserica Peribleptos (prima jumătate a secolului XIV) prezintă note noi : "Nu se vede oraşul; lângă asinul lui Iisus Hristos este pictat şi asinul cel mic, de care vorbeşte Evanghelia". La Pantanassa (prima jumătate a sec. XV) "reapare oraşul". 
  
Dionisie de Fourna, sintetizând tradiţia iconografică ajunsă până în vremea sa şi călăuzindu-se de textul Evangheliilor praznicului îndrumă: "O cetate şi în afara ei un munte şi Iisus Hristos şezând pe un măgăruş şi binecuvântând, iar dinapoi apostolii şi dinainte pe munte, un copac, iar în copac câţiva copii ce taie ramuri cu securile şi le aruncă jos iar un alt copil ce se urcă şi priveşte în jos spre Iisus Hristos; mai în jos de măgăruş iarăşi copii, unii purtând crenguţe, alţii înghesuindu-se, alţii aşternându-şi jos veşmintele, alţii aruncând ramuri de palmieri sub picioarele apostolilor; iar în afara porţii mulţime de iudei, femei şi barbari, purtând în braţe ori pe umeri copii, ce ţin la rândul lor ramuri, iar alţii Îl privesc pe Iisus Hristos de pe ziduri şi de pe porţile lăturalnice ale cetăţii." Zugravii noştri au urmat îndeaproape îndrumările Erminei lui Dionisie din Fourna urmărind şi o simplificare a compoziţiei prin reducerea numărului persoanelor participante la evenimentul dumnezeiesc, aşa cum vedem în frescele bisericilor din secolele XV-XVI (Voroneţ, Dobrovăţ s. a.) şi chiar în icoanele praznicele din catapetesmele vechilor noastre biserici sau în icoanele praznicele care se aşează pe iconostasul obişnuit pentru închinare în ziua praznicului. 
  
Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - compoziţia artistică şi teologică a icoanei 
  
În Acest loc şi în acest moment se impun câteva observaţii pentru a sublinia din adâncimea şi profunzimea conţinutului teologic al icoanei Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. Astfel, chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos ocupă locul central al compoziţiei; El stă pe asin - mânzul asinii - nu călare obişnuit, cu un picior pe o parte şi cu celălalt picior pe cealaltă parte, ci cu amândouă picioarele de aceeaşi parte. El este înfăţişat stând ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit întotdeauna, faţă de cal, simbolul stăpânirii acestei lumi. La acest înţeles al şederii Mântuitorului pe asin ne conduc atât cuvintele Evangheliei, luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): "Bucură-te foarte fiica ionului, iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinii." (Zaharia 9, 9) , cât şi textele liturgice ale slujbei praznicului. "Pe scaun în cer şi pe mânz pe pământ fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit şi cantare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvântat eşti Cel ce vii sa chemi pe Adam (Condacul praznicului). "Şi în Sfânta Cetate ai intrat cu ucenicii Tăi, Şezând pe mânzul asinii, ca şi cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovăduirea proorocilor." (Stihira, glas 4, de la Laude din ziua praznicului). Aceasta o simţeau şi cei ce L-au întâmpinat: "Vrând Tu, Doamne, să intri în Sfânta Cetate, stâlpari de copaci mulţimile purtau, lăudându-Te pe Tine Stăpânul tuturor şi văzându-Te pe mânz, Te priveau ca şi cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana." Mântuitorul nostru Iisus Hristos, purtat de mânzul asinii, se îndreaptă către mulţimi, cu mâna dreaptă binecuvântând, iar în mâna stângă ţine volumenul închis, simbolul Evangheliei; cu toate că privirea se îndreaptă către mulţimi totuşi meşterul iconar nu înfăţişează faţa Mântuitorului din profil, faţă de noi care Îl privim, ci, potrivit rânduielii iconografice şi datorită neîntrecutului său meşteşug artistic el înfăţişează faţa din trei părţi încât cu privirea Sa ne cuprinde şi pe noi cei care stăm în faţa icoanei. În unele icoane (Dobrovăţ) deşi cu mâna dreaptă binecuvintează mulţimile, cu faţa se îndreaptă înapoi, fie către Apostoli, vrând a le spune că din aceste mulţimi, care strigă: "Osana", se, vor ridica şi glasuri, nu peste mult timp, care, în vremea patimilor vor striga: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L!", sau către farisei, care cereau Mântuitorului să oprească strigatele, spunându-le: "Daca vor tăcea aceştia pietrele vor striga." În alte icoane (Voroneţ), Mântuitorul nostru Iisus Hristos este înfăţişat stând pe asin către noi şi întors către mulţimi numai cu faţa, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor întâmpla în timpul patimilor când, aşa cum s-a amintit mai sus, din rândul mulţimilor vor striga: "Răstigneşte-L!" "Şederea pe mânz însemnă, potrivit comentariului liturgic al praznicului, întoarcerea neamurilor neînfrânaţi, de la necredinţă la credinţă" (Idiomelar, glas 8, de la Doamne strigat-am, Vecernia de Duminică seara din săptămâna Patimilor) sau Răscumpărătorul nostru cel drept a şezut pe mânz ca să piardă cutezanţa cea dobitocească a vrăjmaşilor, care nu strigă: "Toate lucrurile lăudaţi-L pe Domnul şi-L preaînălţaţi în toţi vecii" (Cântarea 8 din canonul Utreniei praznicului). 
  
Aşadar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume să nimicească păcatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezanţei, şi să aducă pe om la starea de integritate în care a fost creat, a cărui menire este să laude pe Făcătorul sau, pe Dumnezeu. "Pe mânz tânăr, încălecând Împăratul Tău, Siloane, Iisus Hristos a venit să strice înşelăciunea idolilor cea necuvântătoare şi să oprească pornirea cea neoprită a tuturor neamurilor, ca toţi să cânte: "Toate lucrurile lăudaţi-L pe Domnul" (Ibidem). Cu toate că Mântuitorul nostru Iisus Hristos intra în Ierusalim călare pe cel mai smerit animal, totuşi mulţimile L-au primit ca pe un împărat, pe Împăratul lui Israel; aceasta, pentru că însuşi Duhul Sfânt i-a luminat şi îndemnat să înţeleagă şi să mărturisească pe Împăratul lui Israel: "Prea Sfântul Duh, Cel ce a invitat pe Apostoli să grăiască cu alte limbi străine, Acelaşi a îndemnat şi pe tinerii evreieşti cei fără de răutate să strige: Osana, Celui dintru înălţime; Bine este cuvântat Cel ce vine, împăratul lui Israel" (Stihira, glas 1, de la Litia praznicului). Mulţimile au strigat, mărturisindu-L pe Mântuitorul ca Împăratul lui Israel, deci nu la îndemnul Apostolilor ci la îndemnul Duhului Sfânt, îndemn care a putut lucra în inimile cele fără de răutate. De aceea Apostolii sunt înfăţişaţi în icoană, mergând în urma Mântuitorului, nedumeriţi de măreţia faptului dumnezeiesc: "Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus Hristos, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui" (Ioan 12, 16), ba au strigat şi ei, o dată cu mulţimile care veneau în urmă, cu ei: "Toată mulţimea ucenicilor bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuse" (Luca 19, 37), "iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana!" (Matei 21, 9). "Iconarii, cel mai adesea, înfăţişează mergând în urma Mântuitorului Iisus Hristos, numai ceata ucenicilor, toată sau numai doi, cum vedem nu numai în icoanele vechi ale începutului vieţii creştine, ci şi în cele de mai târziu, în secolul al XVII-lea, cum vedem într-unul din vechile noastre manuscrise." Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim nu este numai un fapt de cunoaştere şi de mărturisire a Sa ca Împărat - Dumnezeu ci şi un fapt de înnoire a omului şi o dată cu el a întregii creaturi sau cunoaşterea şi mărturisirea lui Dumnezeu este un act de înnoire, iar prin starea de înnoire, sau numai în această stare de înnoire duhovnicească, putem să cunoaştem şi să-L mărturisim pe Dumnezeu, lăudându-L. 
  
Starea de înnoire este biruinţa virtuţii asupra păcatului care înseamnă moarte deci şi reuşita vieţii asupra morţii, biruinţa totală fiind învierea cea obştească. Starea de înnoire fiind un lucru duhovnicesc ea se manifestă printr-o stare de bucurie care se mărturiseşte prin simboluri sau semne materiale, purtătoare de simboluri ale unei stări spirituale - duhovniceşti, în cazul de faţă stâlpările sau ramurile de fenic pline de seva primăverii pe care mulţimile le purtau în mâini şi strigau cu glas de bucurie: "Osana!" Comentariul liturgic este limpede: "Pruncii semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii, strigăm: Osana!" (Troparul praznicului). Înnoirea are ca treaptă premergătoare înlăturarea patimilor cu rugăciuni luminătoare şi ţinând ramuri de virtuţi să ne sârguim a întâmpina pe Iisus Hristos, pe care-L aşteptăm să încalece pe mânz "şi gătindu-Se spre patimi, ca să ne mântuiască pe noi" (Tropar de la Pena 9 de la Utrenia de Marţi în Săptămâna Patimilor). "Curăţindu-ne sufletele, să lăudăm pe Iisus Hristos prin credinţă, cu ramuri înţelegătoare, ca şi pruncii, strigând cu glas mare Stăpânului: "Bine eşti cuvântat!" (Sedelna, glas 4, după a doua stihologie de la slujba Utreniei praznicului). "Şi munţii, adică neamurile cele potrivnice, cu inimile împietrite, de faţa Ta s-au veselit, cântându-ţi Tie cântare de biruinţă" (Tropar Peana 1, de la slujba Praznicului), iar El venind în Ierusalim, spre Patima cea de bună voie, poporul cel ce şedea întru întuneric şi în umbra morţii, luând semnele biruinţei, adică ramuri de copaci şi stâlpări de fenic, mai înainte închipuind învierea, L-au întâmpinat." (Rugăciunea binecuvântării sălciilor). Înnoirea duhovnicească este pârga învierii noastre cea de obşte, simbolizată prin ramurile de copaci şi stâlpările de fenic şi arătată mai înainte prin învierea lui Lazăr: "Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazăr din morţi l-ai sculat. Pentru aceasta şi noi ca pruncii semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorul morţii, strigam: Osana!" (Troparul praznicului). Starea noastră de înnoire adusă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, împărtăşită şi în faptul Intrării în Ierusalim se păstrează şi creşte prin faptele cele bune, prin virtuţi, vorbind în general, care sunt ca şi stâlpările cu care mulţimile au întâmpinat pe Domnul Iisus Hristos. "Să ne veselim aducând lui Iisus Hristos şi noi acum, ca pruncii aceia, stâlpări de virtuţi; să-I întindem haine de fapte dumnezeieşti şi cu taină să-L primim în suflete"; "Stâlpări de fapte bune, să aducem fraţilor, lui Iisus Hristos Dumnezeu." (Stihiri, glas 6, de la Doamne strigat-am, de la Vecernia mică a praznicului). "Să aducem stâlpări de înţelepciune."; "Să pregătim virtuţile ca nişte ramuri şi ca nişte stâlpări, spre întâmpinarea Împăratului." (Tropar, Pena 8, de la Tricântarea din Joia Săptămânii Floriilor). 
  
Pentru a sublinia starea de înnoire duhovnicească împărtăşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin dumnezeiescul fapt al Intrării Sale în Ierusalim, iconarul teolog înfăţişează hainele aşternute în calea Mântuitorului peste care El trebuia să treacă în culoarea albă, simbolul curăţiei sufletului ("Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi", Psalmul 50), chiar şi asinul este înfăţişat în alb, arătând prin aceasta că şi firea neraţională s-a împărtăşit de o stare de înnoire, ca o pârgă, o dată cu cea a omului (Romani 8, 21). Prezenţa copiilor este permanentă în icoana praznicului, unul sau doi suiţi în copac, fenic, pentru a tăia ramurile necesare iar unul înaintea asinului, aranjând hainele şi stâlpările puse pe cale pentru a călca pe ele Mântuitorul Iisus Hristos, Care stă pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovăţiei şi al curăţiei sufleteşti care deşi datorită vârstei lor nu pot să facă prea multe, însă aduc laudă lui Dumnezeu, mai mult decât cei înaintaţi cu vârsta anilor dar gârboviţi de povara păcatelor, a împietririi inimilor. Prezenţa şi fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim (Psalmul 8, 3). Aceştia au întâmpinat cu strigăte pe Mântuitorul la intrarea în Cetate, cu toate că Evangheliile nu menţionează; se înţelege de la sine că de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi şi, mai ales ei, copiii, prezenţi ca în toate împrejurările de acest fel, ei au strigat şi după ce Mântuitorul a intrat în Ierusalim şi apoi în templu; strigătele lor nevinovate, sincere au făcut însă pe arhierei şi cărturari să se mânie şi să-I reproşeze Mântuitorului (Matei 21, 15). Asinul care-L poartă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos păşeşte mâncând din ramurile de copaci, aşternute de mulţimi. Zugravul-teolog a înfăţişat în acest fel asinul pentru a arăta că intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, triumfală, se face nu ca a oamenilor veacului, vrednici de o asemenea intrare, călări pe cai; Mântuitorul foloseşte asinul, cel mai umil animal, şi acesta, păşind în toată voia lui, biruit de frăgezimea ramurilor de copaci şi nu este nici măcar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfală, solemnă; nu era nevoie de aceasta pentru că cei care au ieşit în întâmpinarea Împăratului lui Israel nu erau mânaţi de măreţia din afară a faptului, care lipsea cu totul, ci mulţimile erau mânate, să întâmpine cu bucurie, de Duhul Sfânt, Care stăpânea în acel moment inimile lor, ale celor fără de răutate: "Mulţimea cea fără de răutate, firea cea îngerească, pruncească, cu dumnezeiască cuviinţă Te-a lăudat pe Tine Împărăţie al lui Israel şi a îngerilor. Cu stâlpari de fenic şi cu ramuri, Iisus Hristoase Te-a lăudat mulţimea şi a strigat: "Bine eşti cuvântat!" (Peana 7 slujba praznicului). 
  
Compoziţia icoanei, cortegiul faptului, se desfăşoară nu cum ne-am fi aşteptat, realist, pe orizontală ci pe verticală; chiar şi acolo unde orizontala este mai întinsă, nu cu mult decât verticala, se desfăşoară tot într-un cadru pe un plan adunat, cu o tendinţă de înălţare; aceasta pentru a sugera ideea şi învăţătura teologică a faptului dumnezeiesc de coborâre a lui Dumnezeu la om, la oameni, "ca toţi să fie una" şi să-i ridice din adâncul păcatului la înălţimea Împărăţiei celei cereşti. "Siloane, munte Sfânt al lui Dumnezeu şi Ierusalim, ridică-ţi ochii tai împrejur şi vezi pe fiii tăi adunaţi întru tine; că iată au venit de departe să se închine Împăratului Tău. Pace peste Israel şi mântuire neamurilor" (Peana 5, Utrenia praznicului). "Mulţimea cea de Dumnezeu aleasă a sfinţilor sihaştri, împreună cu poporul, adunaţi-vă să întâmpinaţi cu stâlpari pe Iisus Hristos, strigând: "Bine eşti cuvântat!" (Stihira, glas 4, la Doamne strigat-am de la Vecernia de joi seara pentru Vinerea Săptămânii Floriilor). "Doi sfinţi apostoli, care Te ştiau pe Tine, Hristoase, ca eşti Unul din Treime, au fost trimişi acum de Tine ca să aducă mânzul, fiul asinii, precum scrie; pe care smerindu-Te ai şezut. Îndură-Te ca să găseşti cu voia Ta şederea întru înălţime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine." (Ibidem) 
  
Arhitectura clădirilor Cetăţii Ierusalimului ca şi muntele, se desfăşoară pe verticală; muntele este înfăţişat cu piscuri abrupte, foarte înalt pentru a sugera ideea de înălţare spre cele înalte, de înnoire şi de bucurie a întregii lumi: "Să vestească veselie mare pentru milă; dealuri şi toţi munţii şi lemnele dumbrăvii să salte." (Pena 4 de la slujba Praznicului) Numărul mulţimilor care au întâmpinat pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos este redus la minimum cuprinzând totuşi toate stările sociale şi vârstele: copii şi vârstnici, femei şi bărbaţi, fariseii şi cărturari, înfăţişând pe fiecare cu starea sa sufletească, cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim; este geniul artei icoanei şi învăţătura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuală cu aceeaşi sobrietate pe care o vedem şi în Sfânta Scriptură, mai ales în Sfânta Evanghelie. 
  
În loc de concluzii şi încheiere – Despre Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim sau Duminica Floriilor 
  
Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, petrecându-se a doua zi, după Sabat, in ziua cea dintâi a Săptămânii, Duminica, această duminică este numită în cărţile de slujbă Duminica Stâlpărilor, pentru că Mântuitorul a fost întâmpinat cu stâlpări, ramuri de fenic şi alţi copaci existenţi în Ţara Sfântă. Poporul nostru dreptcredincios numeşte de obicei această duminică, fiind menţionată încă din vechime şi în cărţile de slujbă, Duminica Floriilor sau Floriile. Niciodată în vorbirea obişnuită poporul nostru nu-i zice Duminica Stâlparilor. Potrivit rânduielii liturgice, în această zi sunt aduse la biserică ramuri de salcie care la momentul potrivit sau cuvenit, sunt binecuvântate printr-o rugăciune specială şi apoi împărţite credincioşilor, pe care le ţin în mână în timpul slujbei şi apoi le iau cu ei acasă, de binecuvântarea praznicului si le păstrează, folosindu-le pentru nevoile duhovniceşti ale familiei şi gospodăriei lor (Simeon Florea Marian) Smicelele, ramurile de salcie aduse în Duminica Floriilor, sunt în stare de vegetaţie înaintată, cu acei "mâţişori" care sunt, din punct de vedere botanic, florile lor deci salcia este înflorită, semn sigur al venirii primăverii, când întreaga fire amorţită în timpul iernii începe să revină la viaţă, să învieze. Deci aducând în Duminica Stâlpărilor ramuri de salcie înflorită, concluzionăm că de aici poporul nostru a dat Duminicii Stâlpărilor denumirea de Duminica Floriilor. Mai este si o alta explicaţie, potrivit căreia denumirea de sărbătoarea Floriilor, dată Duminicii Stâlpărilor, Întrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, vine de la o sărbătoare a romanilor, Floralii, adică sărbătoarea închinată florilor sau zeiţei florilor, sărbătoare care avea loc, cum era şi firesc, la început de primăvară, când începeau să înflorească pomii şi iarba câmpului. Îmbisericirea unei asemenea sărbători era un lucru obişnuit în viaţa strămoşilor noştri, care au îmbrăţişat creştinismul nu doar în timpul perioadei apostolice, cel mai devreme, dar şi cu cea mai mare uşurinţă de asimilare, ca cei care aveau o credinţă aproape monoteistă, adică henoteistă, după cum bine se ştie. 
  
Creştinismul nostru a încreştinat "colindele" şi mai ales sărbătorile păgâne, închinate soarelui, înglobând această sărbătoare celei a "Soarelui dreptăţii", lui Iisus Hristos - Dumnezeu, îndeosebi Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos; această sărbătoare păgână nu era în religia nerevelată altceva decât o, înstrăinare a închinării primilor oameni Făcătorului cerului şi al pământului, Celui care a făcut luminători pe tăria cerului în ziua a patra, închinare prin care, ca urmare a păcatului, omul a cinstit făptura în locul Făcătorului şi Creatorului ei (Romani 2, 25). Cu toate că florile salciei nu sunt atât de atrăgătoare sau prea parfumate faţă de multe altele, totuşi poporul nostru, care foloseşte ramurile de salcie înflorită în Duminica Stâlpărilor a numit sărbătoarea, Duminica Floriilor sau simplu Floriile, aceasta pentru a exprima bucuria mare a sărbătorii, pe oare o trăieşte şi mai ales, mesajul teologic - bisericesc al sărbătorii: înnoirea, învierea pe care nu poate să o simbolizeze şi s-o exprime în chipul cel mai plenar decât floarea. Firea omului pământului nostru strămoşesc, firea florei ţării noastre clocoteşte în chip tainic şi izbucneşte în mod vădit de bucuria primăverii, atât a celei a firii neraţionale cât şi mai ales a firii raţionale, a omului, fiul credincios al Bisericii moşilor şi strămoşilor noştri. 
  
În această zi de Florii numărul mare de credincioşi, şi în zilele care urmează, se înnoieşte şi se umple de nemărginita bucurie prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi apoi a Cuminecăturii, precum bucuria Întâmpinării Domnului nostru Iisus Hristos, când a intrat în Ierusalim, a fost prelungită şi după Intrarea Sa în Sfânta Cetate, în Templu, prin glasul copiilor care strigau: "Osana", în acest fel şi bucuria Floriilor, a Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este prelungită deci, în zilele următoare, primind pe Domnul nostru Iisus Hristos - Euharistic în trupurile şi sufletele noastre, curăţite prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Dacă icoana Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim plasticizează, înfăţişează, în linii şi culori, faptul dumnezeiesc, descris de cuvintele Evangheliei, întipărind deci mai limpede, chipul şi mesajul praznicului, denumirea de Florii vine să îmbogăţească şi să sublinieze interesul adânc şi profund duhovnicesc al faptului dumnezeiesc, la care facem părtaşă şi firea lumii florale, a florei pământului nostru strămoşesc. Suntem singurii care facem părtaşă sărbătorii flora sub chipul ei plenar: în starea ei de înflorire. În toate Bisericile creştine sărbătoarea Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, se numeşte simplu Duminica Stâlparilor. Înţelegem şi de aici mesajul icoanei, acela de a înfăţişa chipul lumii înnoite; orice sărbătoare împărătească - praznic împărătesc - este un fapt duhovnicesc de înnoire, de restaurare, de întoarcere a chipului lumii la "frumuseţea cea dintâi", prin harul lui Dumnezeu adus de Întruparea Sa. Cu alte cuvinte, starea noastră de înnoire cu care vom fi îmbrăcaţi la învierea obştească, este înfăţişat de textul liturgic din Săptămâna Floriilor şi sub chipul înfloririi: "Că în locul acestor răni trupeşti de acum, strigau sfinţii mucenici, îmbrăcăminte luminată va înflori nouă la înviere" (Stihira, glas 5, de la Stihoavna Utreniei de Joi din Săptămâna Floriilor), înflorirea fiind starea plenară a frumuseţii şi a bucuriei lumii. De aceea, termenul este foarte des folosit de imnografii Bisericii, termen faţă de care poporul nostru a fost foarte receptiv folosindu-l, după cum vedem, cu dreaptă socoteală şi cu adânc sau profund simţ teologic şi în denumirea praznicului Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - Floriile ...  
  
Dr. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Câteva învăţături şi referinţe despre Praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1195, Anul IV, 09 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!