Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Ştefan Popa         Publicat în: Ediţia nr. 1220 din 04 mai 2014        Toate Articolele Autorului

Femeie, pentru ce plângi!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Primăvara era ciudat de timpurie şi de caldă. Începând cu dimineţile blânde şi până în serile liniştite şi călduţe, soarele trezea la viaţă întreaga faţă a pământului. Era o încolţire bruscă şi viguroasă a tuturor seminţelor deodată, una din acele izbucniri violente de sevă ca o dorinţă înflăcărată de a renaşte pe care natura o are uneori şi care‑l face pe om – omul-pământ cu aspiraţie către cer – să creadă în învierea veşnică.  

Maria se simţea tulburată în chip nedesluşit de această fermentaţie a vieţii, deşi avea lâncezeli neaşteptate în faţa unui firicel de iarbă, melancolii dulci şi ceasuri de adâncă tristeţe şi durere pentru ceea ce se petrecuse. Nu‑i venea să creadă ochilor, cum El, care făcuse atâtea şi atâtea minuni, s‑a lăsat prins, chinuit, osândit şi răstignit.  

Deodată se simţi năpădită de amintiri înduioşătoare din clipa întâlnirii cu Domnul. Tot trupul ei mângâiat de adieri şi pătruns de miresmele primăverii se tulbura, ca sub semnul unei nevăzute şi dulci chemări.  

Într‑o dimineaţă, în timp ce dormita aşa, o vedenie îi trecu pe dinaintea ochilor, vedenia fugară a mormântului Domnului. Acolo, pentru întâia oară, îşi simţise trupul sfârtecat de durere şi sufletul plin de întristare pentru Cel ce îi iertase păcatele şi îi pecetluise mântuirea. De aceea dori să vadă din nou locul acela; să facă un fel de pelerinaj sufletesc, ca şi cum o întoarcere la locul acela ar fi trebuit să schimbe ceva în tot restul vieţii ei.  

Iată că Maria plecă spre mormântul Domnului, mai înainte de a se face ziuă. Era o zi liniştită, în care părea că totul avea să rămână încremenit până în veacul veacurilor, ca şi cum până şi vântul murise, până şi gâzele dispăruseră. O linişte fierbinte, atotstăpânitoare, cobora din soare ca un abur şi Maria mergea îngândurată şi cu ochii înlăcrimaţi. Din când în când îşi ridica ochii către cer şi abia dacă mai zărea în înaltul lui vreun nor mic şi alb, cât o bucăţică de vată, fulg de abur atârnat, uitat şi rămas acolo, singur în mijlocul imensităţii albastre. Ajunsă în valea care cobora spre mormânt, Maria căuta locul şi parcă nu‑l mai găsea, rătăcind pe cărările înguste.  

Deodată, străbătând o alee lungă, recunoscu numaidecât, tocmai la capătul ei, piatra mormântului. Ea, care se despărţise cea din urmă de mormântul Domnului în seara de vineri, era acum, după ziua Sâmbetei, cea dintâi care se întorcea la El. Când ajunse lângă mormânt fu cuprinsă de spaimă şi groază. Începu să strige… Dar nimeni nu‑i răspunse. Aşteptă un timp, nedumerită, fără să înţeleagă ce se întâmplase. De ce mormântul era gol?  

Alergă într‑un suflet spre casa unde se adăposteau Petru şi Ioan. Mintea ei judeca repede, chibzuia, cântărea faptele, apropia unele împrejurări. Doar atât. Nimic nu o făcea să înţeleagă despre ce era vorba. Apropiindu‑se de casă, îl vede pe Petru şi cu sufletul la gură şi înlăcrimată îi zice:  

─ Petru, L‑au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L‑au pus.  

─ Ce vorbă este aceasta? întreabă Petru. În clipa aceea apare şi Ioan care uimit de cele auzite spune:  

─ Ce tot spui acolo, Maria, ai înnebunit?  

─ Adevărat vă zic vouă: am fost dis-de-dimineaţă la mormânt. Piatra era îndepărtată şi mormântul gol!  

Auzind acestea, fără a mai sta pe gânduri, Ioan zice:  

─ Să mergem iute la mormântul Domnului.  

Toţi trei se îndreptară spre mormânt, intrară şi văzură giulgiul întins pe pământ. Petru, neînţelegând încă ce se întâmplase cu adevărat, rămâne mirat şi exclamă:  

─ Învăţătorul nostru a fost luat! Dar de către cine?  

Ioan, cu sufletul întristat şi încărcat de durere, se adresă lui Petru:  

─ Hai să dăm de veste celorlalţi fraţi!  

Şi cei doi ucenici plecară înmărmuriţi de cele ce văzuseră.  

Maria rămâne lângă mormânt şi plânge cu lacrimi amare. Ea nu are vreme să se gândească la putinţa învierii. Inima ei e copleşită de lipsa celui care o mântuise.  

Deodată, în faţa ei, apare un om, stând în picioare şi vorbindu‑i:  

„Femeie, pentru ce plângi?”  

Ochii ei obosiţi de plâns şi întunecaţi în lacrimi, nu‑L recunosc pe Cel Înviat. Ea crede că este grădinarul… Dar Iisus o cheamă, cu glasul blând şi plin de dragoste:  

„Maria, mergi la fraţii Mei şi le spune…”  

Atunci ea Îl recunoaşte şi cuprinsă de o mare bucurie şi fericire în suflet exclamă:  

─ Într‑adevăr Domnul a înviat!  

Când primăvara, dintre arborii trufaşi, cade trăsnit năprasnic un stejar viguros care umbreşte sute de trecători şi pe ramurile căruia mii de păsărele cântând se desfată, o puternică zguduire şi o jale adâncă cuprinde inimile noastre.  

Când o coloană puternică de granit destinată să sprijine un măreţ edificiu se năruie tocmai când noi ne punem mai mare nădejde în tăria sa, inimile noastre rămân – şi nu fără cuvânt – un răstimp îndelungat fără refugiu.  

Când „întâmplarea” face să ne pierdem un braţ, corpul întreg suferă, tânjeşte după el şi se resimte groaznic de pierderea îndurată.  

Tot aşa, sufletul Mariei Magdalena a fost stăpânit de adâncimea durerii ce i‑a fost sortită. Trebuia să suporte cu tărie pierderea Celui ce îi dăruise piatra cea mai de preţ – mântuirea. Ea a fost cea care s‑a despărţit cu greu de Domnul Iisus, plecând ultima de la înmormântare şi revenind prima la mormânt.  

Aleasa preţuire a Mariei faţă de Domnul, atât cât a fost în viaţă pe pământ, cât şi după răstignire, sentimentele sale de nezdruncinată încredere în Hristos planează acum deasupra noastră, ne stârnesc admiraţia deosebită şi ne stăpânesc mai presus de noi.  

Dragostea ei neţărmurită şi încrederea în Domnul au fost aceleaşi, chiar şi atunci când Iisus a fost răstignit, când L‑a petrecut şi însoţit la mormânt, dar şi după aceea, inima ei fiind cuprinsă de o jale continuă. Şi Domnul Iisus nu a întârziat cu recompensa, Maria fiind prima căreia i s‑a arătat după înviere.  

Vorbind despre chinul sufletesc al acestei femei păcătoase, Sfântul Ioan Gură de Aur zice că ea este singura persoană care a venit la Iisus să capete tămăduirea sufletului… Ea L‑a căutat pe Domnul Iisus. Ea nu a strigat – cuvintele n‑ar fi fost de ajuns pentru a face să se abată peste sufletul ei graţia divină… Ea a plâns, a plâns, a plâns…  

Câţi dintre noi, oamenii, ne arătăm recunoştinţa, dragostea, preţuirea faţă de cei pe care‑i iubim, faţă de cei care ne însoţesc pe drumul vieţii, atât cât sunt în viaţă, cât şi după ce trec la cele veşnice?  

Suntem noi asemenea Mariei Magdalena, să plecăm ultimii şi să venim primii la mormântul celui drag nouă?  

Suntem noi încrezători în dragostea şi iubirea noastră faţă de cei dragi, cărora le‑am jurat credinţă în iubire?  

Suntem noi înmărmuriţi de durere asemenea unei mame care îşi pierde propriul fiu şi care ar fi în stare să intre în mormânt alături de el, vie fiind?  

Avem noi râvna neobosită pentru a‑L căuta pe Domnul Iisus şi a‑i sluji cu credinţă, asemenea Mariei Magdalena?  

Doamne ajută!  

Ştefan Popa  

Referinţă Bibliografică:
Femeie, pentru ce plângi! / Ştefan Popa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1220, Anul IV, 04 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ştefan Popa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Popa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!