Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 438 din 13 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Ştefan Pascu-un rector între compromisul impus de regimul comunist şi deschiderea universitară pe plan internaţional, studiu de dr.Ionuţ ŢENE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Studiu de dr.Ionuţ ŢENE 
  
Ştefan Pascu – un rector între compromisul impus de regimul comunist şi deschiderea universitară pe plan internaţional 
  
După rectoratul lui Constantin Daicoviciu urmează la conducerea administrativă a Universităţii „Babeş-Bolyai”, tot un mare istoric clujean Ştefan Pascu. A fost o mare provocare pentru Pascu, ca după o personalitate „absolută” în domeniul ştiinţei istorice şi a puterii administrative să conducă ca rector universitatea clujeană. Dacă C. Daicoviciu a fost perceput de contemporani ca „omul lui Dej”, Pascu a fost cu siguranţă „omul lui Ceauşescu”. Cadrele didactice de la UBB au observat încă de la început „răceala” din timpul vizitelor de lucru clujene, cu care accepta noul secretar general Nicolae Ceauşescu osanalele unsuroase ale rectorului Constantin Daicoviciu. Profitând de simpatia pe care o avea în 1968, datorită deschiderii spre valorile istorice naţionale şi împotriva politicii externe a Moscovei, Nicolae Ceauşescu l-a impus ca rector la Cluj pe istoricul Ştefan Pascu. Istoricul clujean Pascu era un produs, ca şi Daicoviciu, al şcolii istoriografice interbelice. Ştefan Pascu (n. 14 mai 1914, Apahida, judeţul Cluj – d. 2 noiembrie 1998, Cluj-Napoca) a fost un eminent istoric, membru titular al Academiei Române, dar şi membru supleant al CC al PCR. El a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1934-1938) cu menţiunea „Magna Cum Laude”, apoi a studiat la Academia di Roma din Roma (1939-1942). A fost Laureat al Şcolii de paleografie, diplomatică şi arhivistică de la Vatican (1940-1942), iar Doctoratul în istorie şi filosofie l-a obţinut în 1942. A deţinut funcţii importante: Profesor universitar (1960), decan şi rector (1968-1976) al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, director al Institutului de Istorie din Cluj (1973-1990). Academician a fost ales în 1974, iar funcţia de preşedinte al Filialei Academiei Române din Cluj-Napoca a deţinut-o între anii 1980-1995. A mai fost preşedinte al secţiei de Ştiinţe istorice a Academiei Române (1974-1990), director al Bibliotecii Academiei din Cluj, preşedinte al Comisiei internaţional de demografie istorică (1975-1985), om de ştiinţă emerit (1970). Pascu a fost o personalitate marcantă a culturii româneşti din a doua jumătate a secolului XX , un specialist recunoscut în istoria evului mediu şi modern. A desfăşurat o activitate ştiinţifică bogată în variate domenii istoriografice, elaborând opere fundamentale cu privire la evul mediu românesc şi la mişcarea pentru libertate şi unitate naţională. Ştefan Pascu a fost autor a numeroase cărţi, studii, articole, comunicări, prelegeri, manuale privitoare la diverse aspecte ale istoriei medii şi moderne a României, care au pus pecetea inconfundabilă pe istoriografia românească a secolului XX. Dintre cărţile şi studiile de referinţă ale lui Pascu pot fi amintite: Istoria Transilvaniei (1944), Petru Cercel şi Ţara Românească (1944), Răscoale ţărăneşti în Transilvania (1947), Meşteşugurile din Transilvania până în sec. XVI (1954), Bobâlna (1957), Războiul ţăranilor din 1784 sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan (1957), Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara (1957), Războiul ţărănesc din anul 1514 de sub conducerea lui Gheorghe Doja (1959), Formarea Naţiunii Române (1967), Pietre de temelie din trecut pentru vremurile de astăzi (1967), Marea Adunare de la Alba-Iulia (1968), Histoire de la Roumanie des origines a nos jours (1970 Lyon) – coautor, Voievodatul Transilvaniei – 4 vol. (1971-1989), Avram Iancu. Erou şi martir (1972), Mihai Viteazul. Unirea şi centralizarea Ţărilor Române (1973), Gândirea istorică în Academia Română 1866-1918 (1978), A History of Transylvania, Detroit, Wayne University State Press (1982), Ce este Transilvania? (1983), Făurirea statului naţional unitar român, vol. 1-2 (1983-1984), Izvoarele răscoalei lui Horea, vol. 1-4 (1982-1984), Revoluţia lui Horea (1984). Rectoratul lui Ştefan Pascu a fost perceput ca o perioadă de deschidere a UBB înspre exterior. Au crescut numărul bursierilor clujeni în străinătate, precum şi lectoratele de limbă română în Europa Occidentală şi SUA. Şi relaţiile sau contactele cu universităţi occidentale s-au accentuat. Celebrele „teze ideologice din iulie” de la Mangalia ale lui N. Ceauşescu, după întoarcerea din periplul asiatic, par să nu fi înăsprit starea de „deschidere” spre exterior şi să nu fi inhibat emulaţia intelectuală a Universităţii „Babeş-Bolyai”, sub rectoratul lui Ştefan Pascu. Asistentul Mircea Borcilă a perceput „rectoratul lui Ştefan Pascu, ca o deschidere spre exterior. Cu această ocazie am prins un lectorat în SUA, în 1972. A fost o experienţă crucială. Eu mă duceam cu o imagine idilică asupra capitalismului. Era pe invers. Şi am fost şocat să văd că nu se potriveşte în Seattle, Washington” Pascu a reuşit să menţină coeziunea UBB şi în faţa provocărilor etnice în învăţământul superior. „În condiţiile catedrei noastre (Istorie) nu a existat nici un fel de impediment în apropiere. Am avut un om care ne-a dominat pe toţi: Constantin Daicoviciu, urmat de rectorul Ştefan Pascu, încât colegii maghiari chiar dacă am aflat ulterior, cazul lui Andrei Maghyari, Elek şi alţii au fost în 1945 membrii PCR. Aceştia s-au dat pe brazdă. Numai semnau în revista Studia cu nume maghiare. E vorba de cele de botez şi le românizaseră. A fost o convieţuire perfectă până în 1989 când au apărut problemele” îşi aminteşte tânărul asistent universitar Avram Andea.  
  
Ştefan Pascu a fost şi un fervent susţinător al proiectului literar echinoxist începând cu anul 1969. A susţinut „spatele” redactorilor acestei reviste culturale studenţeşti în faţa imixtiunilor venite din partea corifeilor ideologiei culturale de la Judeţeana de Partid (PCR). Unul dintre liderii grupării echinoxiste, asistentul universitar şi poetul Ioan Pop recunoaşte rolul lui Ştefan Pascu în protecţia şi susţinerea proiectului cultural echinoxist care a schimbat mersul istoriei literare clujene în perioada comunistă: „Între 1973-1976 aţi fost lector la Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris III. Era o şansă uluitoare pentru un tânăr să fie trimis în capitala Franţei. Cum s-a produs miracolul? Cine v-a recomandat, sprijinit etc.? Episodul universitar parizian a fost, într-adevăr, o şansă uluitoare pentru tânărul care eram, mai ales dacă ţinem seama de dificultăţile cu care se „ieşea” în acei ani din ţară. Pe deasupra, nu eram încă nici căsătorit, şi nu puteam lăsa pe nimeni „zălog” acasă, ca garanţie a întoarcerii. Şansa mea se numeşte profesorul istoric Ştefan Pascu, rectorul de atunci al Universităţii din Cluj, care a avut faţă de revista şi redactorii de la „Echinox” o atitudine mai mult decât binevoitoare. Or, s-a întâmplat ca, aflându-mă într-o zi de pe la sfârşitul anului 1971 sau începutul lui '72, la Rectorat, să aud din gura rectorului o frază care suna cam aşa: „Dragă Pop, fiindcă ai făcut din revista „Echinox” o publicaţie care face mare cinste Universităţii noastre, eu vreau să ajungi într-o zi lector la Roma, unde am fost şi eu bursier în tinereţe, la Şcoala Română de acolo şi ştiu ce poate însemna pentru un tânăr o asemenea experienţă”. M-am bucurat, desigur, de această apreciere, dar nu-mi imaginam că va avea şi urmări concrete. Or, profesorul Pascu s-a chiar ţinut de cuvânt, aşa încât mi s-a comunicat, spre sfârşitul acelui an universitar, că voi fi trimis pe un post de asistent asociat în străinătate, dar la Universitatea Paris 3-Sorbonne Nouvelle, unde tocmai se înfiinţase o mică secţie de Română, în cadrul unui „UER d'Italien et de Roumain”. N-a fost, aşadar, Roma, ci Parisul, însă evenimentul acesta, venit după cel al „Echinox”-ului, a însemnat al doilea mare moment, aş zice şi el decisiv, din viaţa mea. Oricâte vorbe rele s-au putut rosti ori scrie despre istoricul sau omul politic Ştefan Pascu, el se va bucura în amintirea mea de un sentiment de mare recunoştinţă, iar „echinoxiştii”, în ansamblu, nu cred că uită nici ei uşa mereu deschisă a Rectorului de atunci şi sprijinul important de care s-a bucurat revista sub rectoratul său. Nu la mult timp după momentul dificil al schimbării redactorului-şef, Eugen Uricaru, când soarta revistei era încă destul de nesigură, am putut interveni, graţie medierii sale, pe lângă primul ministru Ion Gheorghe Maurer, atunci deputat de Cluj, în vizită la Universitate, care, ascultându-mă, a spus în final un „să vedem ce putem face”, cu un zâmbet încurajator în momentul dificil de după „accidentul” ideologic redacţional ... ” Nu pentru toată lumea venirea la conducerea Rectoratului a istoricului Ştefan Pascu a fost un moment de bucurie. Istoricul Ioan Piso, care ca student şi, apoi, asistent universitar a fost un protejat al fostului rector Constantin Daicoviciu venirea la conducerea UBB a lui Pascu a însemnat un oarecare regres profesional: „Personal, relaţiile nu au fost bune. Eu am rămas credincios lui Constantin Daicoviciu şi nu i-am întors spatele lui Hadrian Daicoviciu. Eu nu fac aşa ceva. Am fost rău privit. Din punct de vedere administrativ mi-a mers rău sub Ştefan Pascu, dar din punct de vedere politic şi el a apărat universitatea...Mă rog, a murit Constantin Daicoviciu şi nu am mai plecat în străinătate”. Ioan Piso fusese trimis de către fostul rector Daicoviciu doi ani cu o bursă la Viena în anii 1966-1968.  
  
Un discipol al lui Ştefan Pascu a fost şi studentul la Istorie, între anii 1973 - 1977, Ioan Drăgan, actualul director al Arhivelor Naţionale Cluj. „Ştefan Pascu era o personalitate care o cunoşteam din scris, din media dinainte de a veni la facultate. Deci avea o aură...Era personificarea Universităţii din Cluj din punct de vedere al studentului la Istorie. Sigur venind la faţa locului el s-a integrat într-o glorie de mari profesori, care îmi face bucurie să-i amintesc: prof. Pompiliu Teodor, prof. Hadrian Daicoviciu şi prof. Camil Mureşanu (...) Cursurile pe care le ţinea profesorul Pascu s-au ceilalţi întorşi recent de la studii din străinătate, practic nu aveau nicio legătură cu regimul comunist. Chestia cu regimul se rezolva la învăţământul politic, unde se recitau textele, se rezolvau la şedinţele de partid, la intrarea în partid, la diverse ocazii oficiale sau sărbători” Ioan Drăgan era fascinat de personalitatea discursivă a profesorului şi rectorului UBB, Ştefan Pascu: „Ştefan Pascu era discursiv şi magistral. De regulă ţinea un curs în care noi nu puteam interveni. Mă rog aveam reţinerea tânărului în faţa unor magiştri. Ştefan Pascu nu-şi anunţa niciodată titlul cursului. Începea să vorbească după ce făcea câţiva paşi de la uşă către catedră şi se încheia ora, încheia expunerea. Sigur, nu era neapărat un curs foarte sistematic. Vorbea liber. Numai liber. Nu-mi amintesc să fi avut notiţe, fiţuici sau note de curs. Eu am făcut disciplina de istorie medie a României şi scosese deja primul volum din voievodatul Transilvaniei. Nu se punea problema să ne recitească cursul. Îl avea asimilat...La examene nu era sever. Nu cred. Sincer nu ştiu că am note maxime. La examene era chiar colocvial şi se simţea bine cu studenţii (...)” Cu toate acestea pentru studentul Ioan Drăgan mentorul nu era medievistul Pascu, ci specialistul în istoria modernă şi istoriografie Pompiliu Teodor: „Mentorul meu a fost profesorul Pompiliu Teodor. El avea acest talent de a coagula studenţii. Lumea profesorilor clujeni se recunosc din Pompiliu Teodor. Sigur că Pascu ştia cine sunt cei mai mulţi şi buni studenţi, dar în general era un om foarte ocupat. Poate nouă premianţilor ne zâmbea mai mult. Când termina ultimul cuvânt se gândea la celelalte probleme.”  
  
Pascu în plină recunoaştere academică era perceput corect de către colegii săi istorici. La împlinirea vârstei de 60 de ani în 1974, Catedra de Istorie şi Institutul de Istorie şi arheologie din Cluj îi dedică un volum omagiu cu o prefaţă de tip laudatio semnată de către Pompiliu Teodor. Colegul mai tânăr îl creionează exhaustiv pe academician: „Numele profesorului Ştefan Pascu este legat de Institutul şi Facultatea de Istorie, de tradiţiile istoriografiei româneşti, a Transilvaniei în special, de spiritul pe care promotorii acestei instituţii l-au promovat. O istoriografie ataşată idealurilor civilizaţiei româneşti, aşezată în serviciul poporului român, a aspiraţiilor spre mai bine. O istoriografie care s-a dorit integrată fluxului istoric românesc şi european în aceeaşi vreme, încercând să realizeze un echilibru între valorile naţionale şi universale.” Pompiliu Teodor şi mai tinerii confraţi îi recunosc lui Ştefan Pascu „rosturile pe care le-a împlinit ca Decan şi le împlineşte ca Rector. În toate aceste funcţii de înaltă răspundere s-a distins prin aceeaşi atitudine deschisă studentului, dialogului permanent, schimbului de opinii, având convingerea că numai astfel Universitatea poate să-şi aibă funcţionalitatea ei reală în cadrul civilizaţiei socialiste româneşti.” După cum se poate observa îmbibarea discursului marxist nu a ocolit nici pe marii istorici clujeni, care vorbeau de iluzoria „civilizaţiei socialiste româneşti.” Pe bună dreptate rectorul Ştefan Pascu era perceput de către studenţi şi mai ales de studenţi ca un promotor şi protector al noilor generaţii culturale din Cluj-Napoca. Ştefan Pascu semnează în primul număr din Echinox, pe prima pagină, în 1969 un articol îndemn pentru noii corifei ai literaturii clujene – „La început de drum”. Pascu încuraja „primăvara” de la Cluj: „Mai întâi a fost ideea, o idee frumoasă, o idee generoasă. I-a urmat iniţiativa concretizării gândului şi apoi înfăptuirea proiectului frământat multe zile şi poate nopţi de mintea tânără şi iscoditoare a celor dornici de a-şi puncta trecerea prin universitate şi cu alte înfăptuiri decât cele înscrise între obligaţiile profesionale şi obşteşti ale studenţimii. S-a născut, astfel, Cenaclul literar al tinerilor prozatori şi poeţi ai universităţii noastre, pe care l-au numit Echinox. Echinox-ul de primăvară fără îndoială şi-a lărgit sfera de cuprindere, şi-a extins preocupările asupra altor domenii, asupra tuturor domeniilor cultural-ştiinţifice cultivate în Universitate, devenind, astfel revista studenţimii noastre, a întregii studenţimi, română, maghiară, germană şi de alte naţionalităţi. Aşa cum se cuvine! Cei ce lucrează împreună, în sălile de curs, în biblioteci, în laboratoare; cei ce se distrează împreună la excursii, spectacole, întruniri tinereşti; cei ce gândesc la fel şi nutresc aceleaşi aspiraţii şi sunt animaţi de aceleaşi idealuri, se cuvine ca împreună să ostenească şi să se bucure de rodul ostenelii lor creatoare. Revista Echinox a studenţimii noastre porneşte la drum, înmănunchind poezii şi povestiri literare, eseuri filosofice şi ştiinţifice, cronici cu privire la mişcarea de idei, la viaţa studenţească, de la noi şi din alte părţi ale lumii. Sunt cuprinse în paginile ei idei originale sau personalizate prin organizarea lor, din cele mai diverse domenii ale gândirii umane. Se desprinde frământarea căutărilor tinereşti, dorinţa de a înţelege, trecând prin sita deasă a propriei judecăţi, actualitatea cultural ştiinţifică, naţională şi internaţională. Se intuieşte în general maturitatea gândirii la vârsta adolescenţii. Sunt tot atâtea semne ce îndreptăţesc încrederea celor preocupaţi de drumul pe care-şi îndreaptă paşii tineretul, tot atâtea semne care răsplătesc grija cu care este înconjurat tineretul de societatea noastră socialistă, sacrificiile pe care această societate le face pentru a-l pregăti de a fi cât mai folositoare mâine poporului şi ţării noastre socialiste. Urarea noastră la început de drum nu poate fi decât una: să crească, să înflorească cât mai îmbelşugat revista Echinox şi creaţia cultural-ştiinţifică a studenţimii universităţii clujene!” Citind astăzi cu atenţie mesajul rectorului Pascu îl putem considera un document programatic pentru noua generaţie literară de scriitori clujeni. Ştefan Pascu s-a implicat în deschiderea spre exterior a UBB, în strângerea relaţiilor cu universităţile din Occident. Lectorul de limba română Gavrilă Neamţu a beneficiat din plin de relaţiile externe ale UBB: „Eu am petrecut şapte ani în Occident înainte de 1989. Perioada 1973 – 1977 am fost lector de limba română la Universitatea Tubingen din RFG. Noi deja aveam legături în străinătate. Era ceva ce nu se poate imagina, contactul cu RFG. Am plecat pe neaşteptate. Era rector acad. Ştefan Pascu. Atunci s-a făcut o deschidere de a trimite tineri la lectorate, că noi aveam multe lectorate în străinătate. Ideea a fost să ia contact cu lumea ştiinţifică, alta decât la noi şi mai ales tinerii că cei bătrâni trecuseră” . Pentru studentul echinoxist Petru Poantă, rectorul Daicoviciu a fost „Naşul” revistei, dar Pascu a preluat în primăvara anului 1969 proiectul de aprobare şi editare a publicaţiei din partea rectoratului fără probleme. Ştefan Pascu a trimis în vara lui 1969 o parte din redacţia Echinox, ca o recompensă pentru ceea ce au reuşit să facă, două săptămâni în vacanţă în Iugoslavia, la Adriatică. Şi pentru profesorul Vasile Vese perioada rectoratului lui Ştefan Pascu a fost cel mai prolific din punct de vedere ştiinţific şi profesional pentru Universitatea clujeană în perioada comunistă. UBB nu a fost afectată instituţional de „tezele din iulie” 1971 ale lui Nicolae Ceauşescu până la sfârşitul mandatului de rector a lui Ştefan Pascu din 1976. „Din punct de vedere universitar a fost bine până prin 1975 când a început să se strângă şurubul. Deschiderea culturală a fost în ţară până în 1971, dar din punct de vedere al funcţionării universitare până în 1975. Abia atunci, când Universitatea avea unităţi fundamentale de cercetare şi didactice: catedrele, care erau pe domenii de specialitate au fost comasate. Ca urmare s-a diminuat şi cercetarea ştiinţifică dar plecările s-au rărit abia la începutul anilor 80. Aveam relaţii bune cu SUA şi Roma.”  
  
O legătură subtilă de aceeaşi factură intelectuală de rezistenţă la opresiune şi ideologie între rectoratele lui Daicoviciu şi Pascu o face lectorul universitar din anii 60 Teodor Tanco, care a refuzat după unificarea universităţilor din 1959 să colaboreze cu Securitatea comunistă şi să-şi „toarne” profesorii şi studenţii: „Rectorul Universităţii a fost o perioadă profesorul Constantin Daicoviciu. Spirit viu, netemător la orice plenară locală sau mai mare. Disciplinat şi academic totodată, apărând pe cei care erau buni profesional. Diplomat desăvârşit în unele privinţe ca să-şi asigure cele trei mandate, iar politic nu-l întreceau mulţi în dialectică, doar omul se schimbă când scapă de sub vremuri. Pe mulţi ne-a făcut scăpaţi. L-a urmat academicianul Ştefan Pascu două mandate. Dar vântoasa aceea adusă de tezele din Iulie a fost mai grea ca toate încercările pentru mine. Doar că mă ştiau puţin şi eram printr-un colţ de catedră lector, am scăpat. Îmi prefaţase şi o carte. În facultate cât am fost la drept am avut protecţia deosebită a profesorului Fekete, probabil că ştia refuzul meu de colaborator al Securităţii, fiindcă mă sfătuise să schimb disciplina şi facultatea şi mă propuse la avansare când a fost decan. Aşa am dus-o cât a fost, până în 1976, rector profesorul Pascu. S-a schimbat în mai.” Tânărul absolvent de Istorie, Ioan Drăgan, a surprins personalitatea proeminentă a lui Ştefan Pascu de a nu ceda la presiunile ideologice oficiale provenite de la Bucureşti, fiind un protector al profesorilor şi cercetătorilor clujeni: „Mi-a comunicat că doi istorici de origine germană de la Institutul de Istorie, Konradt Gundisch şi Iosif Wolff, că au făcut cerere de plecare în RFG. În mod normal a doua zi îi desfăceau contractele de muncă. Profesorul Ştefan Pascu le-a desfăcut contractele de muncă înaintea plecării cu o zi, fapt recunoscut Urbi et Orbi de tratamentul acesta omenos. Pascu era printre puţinii care puteau ţine spatele. El a avut o relaţie bună cu autorităţile. Pentru ideile sale şi oamenii săi se bătea. Am asistat la un moment dat cum unul dintre cei doi nemţi prezenţi a fost atacat de un inspector din minister. Prin 1985. Şedinţa a fost condusă de Pavel Apostol, politruc al ministerului cu misiunea de a scoate pe minoritari din institute şi l-au găsit pe Wolff. Era un inspector Ştefan Ciobanu care l-a şedinţa de analiză l-a tocat pe Wolff. A spus că Wolff a încălcat prevederile congresului. După câteva propoziţii Pascu care era alăturea a lovit cu palma de birou şi a strigat:  
  
–Băi, Fănică tu eşti moldovean. Ştiam că ei sunt mai molcomi, mai aşezaţi. Cum îţi permiţi. A început o filipică. A şters cu el pe jos. A zis Pascu cu discursuri d-astea să nu mai vi la Cluj. Pascu s-a simţit vexat că era fieful lui. Apostol şi Ciobanu îşi cereau într-una scuze de la Pascu. A doua zi m-am întâlnit pe stradă cu Pascu şi l-am felicitat că le-a dat o lecţie celor de la centru.” Tot Ioan Drăgan a fost participant la adunarea în care rectorul Ştefan Pascu a fost înlocuit de către filologul Ioan Vlad: „Am asistat la înlocuirea lui Pascu cu Ion Vlad de la Rectorat. Naşa acestei schimbări a fost celebra Suzana Gâdea, care îl bătea pe umăr mereu pe profesorul Pascu de parcă ar fi fost coleg de grădiniţă”  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ştefan Pascu-un rector între compromisul impus de regimul comunist şi deschiderea universitară pe plan internaţional, studiu de dr.Ionuţ ŢENE / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 438, Anul II, 13 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!