Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Vocatii > Mobil |   


Autor: Ştefan Dumitrescu         Publicat în: Ediţia nr. 906 din 24 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

Ştefan DUMITRESCU - „ANTON PANN” OPERETA STRĂLUCITOARE A COMPOZITORULUI MARIN VOICAN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Domnul îţi scoate în cale fel de fel de oameni. Lumea în care trăim este pestriţă ca un câmp de ciulini, frumos coloraţi, şi deloc mirositori ... Cei mai mulţi sunt mediocri şi egoişti, îşi închipuie tot timpul că ei sunt cineva pe lumea aceasta, şi că li se cuvin foarte multe. Sunt sterpi ca steiul şi n-or să lase nimic în urma lor, deşi când au fost pe pământ au făcut atâta gălăgie şi s-au scremut atât de tare că ai fi zis că mută munţii din loc. Vor să fie respectaţi, să li se dea mereu, dar iau ei, nu mai aşteaptă să le dea cineva. Am întâlnit şi mari ticăloşi, înveşmântaţi în draperii aurii, care ne-au amărât sufletul, şi care de cele mai multe ori strălucesc, mai ales dacă-i priveşti de departe. De aproape miros urât.  
 
Bunul Dumnezeu ne-a scos în cale şi oameni minunaţi, cărora le mulţumim că au existat sau că există pe lume. Sunt oameni cu sufletul înflorit ca o grădină de ghirlande, care mai mult dăruiesc ei în viaţă semenilor lor decât primesc. Au un fel de lumină în ei, calcă toată viaţa pe câmpii îmbrăcare în aur, pe umeri le cresc grădini înflorite de crini, şi au o toamnă imensă luminată în piept, de parcă sufletul le-ar fi un nor auriu care emană efluvii. Cu zâmbetul lor înălţându-li-se pe chip tot timpul ca un porumbel, care le face ochii vii ca nişte iazuri limpezi în cap, au tot timpul o vorbă bună pentru tine. Dacă ai nevie de ceva, sau, Doamne fereşte, te afli într-un impas, îţi sar ei în ajutor, fără să mai aştepte să-i rogi, pentru că îngerii lor ajutători îi poartă în caleşti de chihlimbar. Cei mai mulţi sunt nu numai buni, dar sunt morali, cinstiţi şi curaţi, pentru că beau de când s-au născut aghiasmă din palmele Maicii Domnului. Nu ar face un rău altui semen nici să-i pici cu ceară!  
 
Cel mai mare monument de bunătate, de omenie şi de moralitate este prietenul meu mai mare, Ioan Crişan, care anul acesta a împlinit 81 de ani. Să-i dea Domnul sănătate, să-l mai aud la telefon mulţi ani! Seamănă cu muntele Ceahlău, înveşmântat în odăjdii de argint, dacă-l priveşti stând în genunchi şi rugându-te. Este una dintre minţile strălucite pe care le-am întâlnit în această naţiune, cadru didactic la Politehnică în tinereţe, cercetător cu multe invenţii şi descoperiri în Electrochimie, că dacă ar fi fost ajutat aducea premiul Nobel pentru chimie Ţării. De aceea a şi fost săpat şi distrus tot timpul, pentru că aşa suntem noi, românii, bolnavi de axiofagie. Ne mâncăm valorile de parcă am mânca smoală crezând că este miere, cea mai a dracului boală, şi care ne-a nenorocit toată istoria, iar acum ne distruge definitiv. De asta suntem acum unde suntem, pe fundul prăpastiei, afundaţi până la ochi în scârna istoriei...Un om de o cinste şi de o probitate morală extraordinare. Îl văd ca pe un monument luminat, răspândind bunătate în jurul lui până departe.  
 
Nu pot să nu-l amintesc aici pe bunul, pe omul plin de omenie, pe ziaristul de altă dată, vesel, care a avut pentru toţi o vorbă bună, o glumă, o mână întinsă cu pietre preţioase din cele mai scumpe, pe Bazil Răvescu, de care îmi este dor câteodată cum îmi este de copilărie.  
 
De anul trecut Domnul mi-a scos în cale un alt deal de bunătate şi de omenie, încărcat cu livezi de cireşi înfloriţi, că ai sta cu el de vorbă şi te-ai plimba toată viaţa. E numai tonuri dulci şi acolade de alăute ca un crâng de privighetori, care cântă de te adorm. Ne-am cunoscut pe internet. Nea Marin, cum îi spun eu pentru că este mai mare decât mine cu câţiva ani, şi aşa se spunea când eram mic în satul nostru la cei mai mari decât tine, pe numele lui român get beget, Marin Voican, din Ghioroiu de peste dealul Cernei. L-am simţit imediat pe nea Marin că vine din solul mustind de legende, de cântece pe coarda a subţire, de snoave şi de liliac înflorit, stropit cu triluri de ciocârlii şi cu vin de mărgăritare al Olteniei. Născut în comuna Ghioroiu de pe Olteţ, unde licuricii umblă cu felinarele în mâini şi privighetorile cântă ziua în amiaza mare de te vrăjesc, Omul acesta vine în lumea culturii cu toată dragostea de cântec a strămoşilor lui, cu isteţimea fiului Pepelei, cu harul de a măiestri versul şi de a-l pune pe melodii care miros a ţărână strămoşească, a dimineţi fragede şi a lapte dulce de pasăre.  
 
M-a impresionat şi mi s-a dezvăluit de cum l-am auzit la telefon. Sunetele şi timbrul vocii veneau de la un om cu suflet mare, plin pe dinăuntru de penumbră gingaşă şi de iubire ca o vie cu greieri, şi ca un cer cu cântecele ciocârliilor. I-am spus de la început nea Marine, pentru că venea din satul şi din copilăria noastră şi am ştiut că suntem prieteni dintotdeauna. Cred că n-a fost om în viaţa lui aflat la necaz căruia să nu-i întindă o mănă de ajutor şi n-a fost suflet căruia să nu-i spună o vorbă bună. A venit pe lume în casa unui cârciumar, care trebuie să fi fost om vesel şi să avut sufletul mare ca o lună plină, pe care l-a transmis copilului, care acum compune Operete şi cântece populare. A crescut învăluit în poveşti, cu vorbe bune şi cu viersul lăutarilor care cântau de alean la cârciumă.  
 
Domnul profesor Ion Chiru îi face un portret admirabil, pe cât de strălucitor pe atât de obiectiv şi de profund: „Marin Voican (fiul lui Ilie Voican din Ghioroiu, cătunul Delureni, numit şi Dealul Viilor) a fost mereu un împătimit al cântului şi al jocului popular, un mare iubitor al folclorului românesc, stând sub aripa ocrotitoare a unchiului din partea tatălui, Gheorghe Voican, prim-violonist la Ateneul Român, cel care a intermediat apropierea lui Marinică de iluştrii rapsozi şi interpreţi de muzică populară, acesta ajungând să o cunoască bine pe Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ion Luican (şi lista ar fi foarte bogată), venerându-i, iubindu-i, neîncetând nici o clipă să-i asculte, pe scenă sau cu alte ocazii, mai cu seamă prin cârciumi, unde celebrii cântăreţi făceau ca mustul şi pastrama, micii, fripturile şi vinul rubiniu de Delureni să alunece mai bine pe gât, creând atmosferă. Fiu de cârciumar, Marin Voican a privit atent, cu ochii şi cu sufletul său de copil de la ţară, la tot ceea ce oferea cârciuma, mai ales veselia, cântecul şi jocul popular, toate stimulate de vraja unui vin bun, însoţit de mititeii (pârjoliţi la grătarul cu mangal ori cărbuni din lemn de prun) sau de pastrama de noaten ce se topea în gură. Îşi aminteşte şi acum destul de bine aceste imagini, încă neşterse din memorie şi din suflet, reunindu-le în volumul intitulat «Amintiri din cârciumioară», deşi el însuşi, culmea, nu este un admirator al lui Bachus, dimpotrivă”.  
 
Nouă ne-a trimis poeme lungi, compuse după modelul cântecelor populare, scrise cu un talent şi cu o versificaţie extraordinare. Înclinat către povestea de dragoste razachie, cu întorsături şi cu înflorituri de limbaj pestriţe, ca o poiană cu gălbenele şi cu tămâioase. Compune cu dexteritate dar şi cu suflet un fel de balade care povestesc despre iubiri deşucheate şi nebune, cu atâta pricepere că ai zice că e Paganini în persoană exersând pe coarda a subţire a cuvântului şi a viersului. Ne-am dat seama de la început că omul acesta vesel este în profunzimea lui un virtuos. Un virtuos este şi când vorbeşte cu consătenii lui şi când scrie despre o mare personalitate a muzicii şi a culturii române, aşa cum este muzicologul Viorel Cosma. Parcă ar cânta arabescuri pe coarda subţire a viorii, aşa de dulce ciripeşte: „În seara zilei de 30 Martie, când l-am sunat pe Excelenţa Sa, domnul general maior, maestrul Viorel Cosma, ca să-l felicit cu ocazia împlinirii a 90 de ani de viaţă frumoasă şi rodnică... precum viile Cotnarului care ne oferă ambra fericirii, culeasă din razele soarelui dumnezeiesc. Plăceri tainice pe care le găsim şi în vasta operă a celebrului muzicolog: «Istoria muzicii româneşti”, carte de aur pentru învăţătura tuturor românilor. Domnia Sa mi-a răspuns mulţumiri, un cordial salut de prietenie, dar şi cu o invitaţie: «Mâine, pe 1 Aprilie, te aştept, dragul meu, la Muzeul Enescu, orele 18:00»”  
 
Până când nu dedulceşte el cuvintele, umplându-le cu miere şi cu dulceaţă de cireşe împodobindu-le cu ciucuri şi cu horbotă dulce. până şi nu le dă strălucire de chihlimbar, ca în textul de mai jos, nea Marin al nostru de pe plaiurile luminate ale Olteţului nu poate, că aşa este el făcut din miros de crini şi din cântece de ciocârlii amestecate cu vin de fragi: „Întreaga seară m-am gândit ce-i voi spune titanului, «Patriarhul muzicologiei româneşti» şi cuprins de-o puternică emoţie, am lăsat pleoapele să-mi acopere globii ochilor, iar de undeva din străfundurile inconştientului mi-a apărut Capela Sixtină. Michelangelo Buonarotti, la vârsta de 90 de ani, sus pe schele, privea extaziat pe Dumnezeul nostru, creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor - pe care-l imortalizase pentru eternitate -, iar pe bolta senină, luminată de stele strălucitoare, am desluşit o figură dragă mie... pe ilustrul profesor Viorel Cosma, care se apropia întruna, lua dimensiuni din ce în ce mai mari, avea pe faţă surâsul zeilor din Olimp, căci în ziua aniversării (30 Martie 1923-2013) pe diorame stropite în pulbere diamantiferă se profilau zecile de cărţi, studii, articole, «Lexiconul muzical»; era un OMUL fericit şi înnobilat de trudnica sa muncă”.  
 
Aşa vorbeşte nea Marin, aşa se poartă cu prietenii, aşa scrie, aşa iubeşte, aşa creează capodopere muzicale, cum este bijuteria de construcţie muzicală care trebuie să fie o opereta şi pe care nea Marin al nostru a intitulat-o „CU ANTON PAN ÎN CÂRCIUMIOARĂ LA DEŞLIU” . Noi aşa spunem, că biserica aceasta de spirit, plină de veselie, de voie bună, de cântece, de glume care nu se mai termină, cu forme ciudate, învăluită într-o melancolie nesfârşită se numeşte Operetă şi nu aşa cum îi zice autorul „Revistă umoristică într-un act”. Şi când spunem lucrul acesta suntem convinşi că istoria ne va da dreptate. Şi iată de ce, pentru că Opereta d-lui Marin Voican are o construcţie pe cât de complicată, de minuţioasă, de veselă şi de strălucitoare pe atât de grandioasă. Dacă aş fi regizor, din ceea ce numeşte dl Voican „Revistă umoristică”, aş face o Operetă de zile mari, care ar dura un ceas şi mai mult ... Mai ales pentru că are o admirabilă construcţie teatrală, cu decor, cu farse, cu personaje uimitor de viu creionate. Înţelegem şi de ce nea Marin l-a ales ca erou al Operetei sale pe vestitul Anton Pann, cel înţelept ca fiul Pepelei. Pentru că-i seamănă, pentru că au un suflet comun, şi care vine de acolo din atmosfera cârciumii tatălui său, de la Ghioroiu. Copilului i-au rămas în suflet, ca apoi să se lase pe fundul subconştientului său, glumele şi voia bună, luminate de melodia arcuşului tras pe coarda a subţire, şi atmosfera de la cârciuma din sat. Geneticeşte compozitorul acesta prestidigitator, care compune ca şi cum ar dansa pe sârmă, vine chiar din spiritul lui Anton Pann, iar Anton Pann este o personalitate complexă. În piesa de teatru a lui Blaga vedem un Anton Pann mai trist, mai ponderat. Nu este ciudat că acest Anton Pann, unic în cultura română, ca tipologie, ca personaj al lumii culturii şi ca spirit, a fost ales să fie personaj central al piesei sale de teatru de un poet filozof, cum a fost Lucian Blaga? Cu siguranţă afinităţile lui Blaga au fost atrase de substratul filozofic al operei lui Anton Pan, al personajului Anton Pann! În opereta veselă şi spumoasă a lui nea Marin vedem un Anton Pann, eclatant, vesel nevoie mare, inteligent foc, care ştie să le întoarcă toate pe toate feţele, ca să iasă el bine ... E un maestru şi un prestidigitator şi personajul compozitorului Marin Voican. Creaţia acestui domn este operetă pentru că are decorul (decorul interior, am spune, adică decorul care este o expresei a psihicului personajelor, al lumii lor interioare) unei operete, al unei piese de teatru: „Pe fundal tronează firma cârciumioarei «LA DEŞLIU» botezată de-un chefliu „La-ncurcă lume”. Din partea dreaptă a scenei intră Anton Pann răsfoind o carte pe care se vede titlul «POVESTEA VORBII». Lică şi Tilică, băieţi de prăvălie, trec în fugă pe lângă el salutându-l cu plecăciuni adânci: «Să trăiţi boierule!» Îşi fac semne, râd, îşi dau ghionturi, bat din palme, se rotesc de câteva ori sărind ştrengăreşte peste un taburet, îşi strâng mâinile ca după obţinerea unei victorii sportive şi dispar în spatele a două uşi batante, auzindu-li-se vocile: «Mare zaiafet la Dodoloanţă... cu efendi poet!»”  
 
Personajul principal are consistenţă umană, istoric, este chiar Anton Pann, aşa cum era el în carne şi oase, petrecând într-un decor de epocă, şi este pilonul, inima care susţine întreaga creaţie: „(Semiîntuneric. În avanscenă, la o măsuţă care se găseşte în colţul din stânga, Anton Pann se aşează cu oarecare încetineală, deschide cartea şi începe să scrie. După un timp îşi ridice privirea către bolta cerului scrutând depărtările şi, cuprins de nostalgia amintirilor, vorbeşte cu patimă). ANTON PANN: Trag cortina ca pe-o spumă,/ Totu-i viu ca şi-altădată.../ Gluma, cu plăcere e gustată/ Precum şuncă afumată –/ Sărată şi piperată,/ Dar... udată după lege,/ Cu-un vin bun, se înţelege!”  
 
Marin Voican are vocaţie de dramaturg, liniile, tuşele şi acoladele cu care îşi construieşte personajele şi situaţiile dramatice sunt sigure, redând admirabil şi portretul personajului dar şi „lumea lui” şi ne aduc aminte de Caragiale din prima lui piesă de teatru, de care puţini ştiu, unde vedem un Caragiale virtuoz. Această notă de virtuozitate ne-a atras atenţia lecturând Opereta pe care o analizăm. Iată-l pe jupân Deşliu, proprietarul cârciumii, în care se petrece acţiunea, semănând bine cu Jupân Dumitrache - Titircă Inimă Rea din „O noapte furtunoasă”: „Jupân Deşliu, poreclit Dodoloanţă datorită rotunjimii pe care a căpătat-o de-a lungul anilor şi a traiului bun: «mâncărică, băuturică şi nevastă tinerică...» stă la tijgea răsucindu-şi mustăţile, dar e cu ochii aţintiţi pe Măriţa crâşmăriţa «mititică şi frumuşică de pică», să nu care cumva... vreun muşteriu obraznic să atenteze la «comoara lui», că «musiu» e-n stare să facă omor la drumul mare. Fiind toamnă lungă, iar soarele se pregătea să apună după Dealu Filaretului, «LA-NCURCĂ LUME», cum o botezase un chefliu, cârciumiora cochetă şi cu vad bun, proprietatea lui Dodoloanţă, moştenită de la Cuculeţ de la Olteţ, se auzeau sunete nostalgice de vioară cu un acompaniament discret de cobză, ce ţinea hangul unei voci de fată-ndrăgostită care chema tot călătorul să petreacă «LA DEŞLIU» – unde vinul şi rachiu' curg ca Oltu şi Siriu”.  
 
Ceea ce este uimitor la acest autor, care trebuie privit cu toată seriozitatea, recitind această Operetă, este capacitatea domnului Marin Voican de a reda „spiritul românesc al acelui loc şi al acelui timp”. Este un lucru foarte profund şi foarte greu acesta, cerând un talent deosebi. Sunt scriitori mari care nu reuşesc să redea tocmai acest ceva foarte profund care este „spiritul acelui timp”, al acelei colectivităţi umane. Dl. Marin Voican reuşeşte cu un talent demn de un mare creator:  
„MĂNESCU: (silabisind)  
La go-li-tul sti-cle-lor!...  
(Lică şi Tilică îşi fac apariţia, sunt numai zâmbete, aduc frapierele cu băutură, sunt atenţi când îi strigă Măriţa sau jupânul)  
 
ANTON PANN:  
(urmându-l pe Mănescu, îi arată pe cei doi băieţi de prăvălie)  
Priveşte-i pe năzdrăvani!...  
Ai să vezi cum Dodoloanţă,  
Care e zgârcit la bani,  
O să deie în dambla.”  
 
De aceea noi credem că opereta Anton Pann „a domnului Marin Voican nu este cum s-ar crede un simplu text de revistă, ci este o lucrare mult mai profundă şi mai valoroasă. Valoroasă nu numai prin dexteritatea şi talentul creatorului, sau prin bogăţia de elemente artistice, ci şi prin profunzimea ei, sau prin stratul profund, filozofic al scrierii. Pentru că după ce citeşti de mai multe ori textul, gândul îţi pătrunde în substratul filozofic al creaţiei, în sufletele personajelor. Anton Pann este un personaj filozofic, profund, cu o deschidere enormă către comentariul psihologic şi filozofic al mesajului pe care îl aduce în piesă. În fond Anton Pann, aparent este un mare chefliu, dar deopotrivă inteligent şi înţelept, cunoaşte de mult vanitatea şi nimicnicia acestei lumi, a vieţii serbede, false ... Ca să supravieţuiasă el se retrage, îşi găseşte alintul, dar şi rostul, nu în alcool, în chef, ci trecând de nivelul acesta ajunge în „lumea lui”, unde este foarte singur, dar este el, şi poate rezista în lume ... Abia acum ne dăm seamă că de fapt personajul „Operetei Anton Pann”, este unul tragic ...  
 
Îi invităm pe criticii muzicali să încerce să redescopere această Operetă, s-o „lectureze” în stratul ei profund, şi dintr-o perspectivă holistică, transdisciplinară. Dar mai ales credem că nu numai Anton Pan, ci şi personajul lui Lucian Blaga şi desigur cel al dlui. Marin Voican, trebuie readus pe scenă, pentru că el, aşa cum a fost în istorie şi în cultură este mult mai profund şi mai mare decât s-a crezut ... Seamănă bine cu un telescop. Dacă priveşti dintr-un cap prin el observi „lumea lui, a timpului lui”, aşa cum era ea în „boemia” ei. Iar dacă priveşti prin capătul celălalt al telescopului, descoperi însă o lume mult mai profundă, mai tragică.  
 
Aceasta este opereta Anton Pann, scrisă cu un talent remarcabil, de către un om cu sufletul mare cât o lună plină, pe numele lui de trăitor pe acest pământ Marin Voican, din satul Delureni, comuna Ghioroiu de peste apa cea nemuritoare a Olteţului.  
 
Ştefan DUMITRESCU  
membru al Uniunii Scriitorilor  
Bucureşti  
23 iunie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Ştefan DUMITRESCU - „ANTON PANN” OPERETA STRĂLUCITOARE A COMPOZITORULUI MARIN VOICAN / Ştefan Dumitrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 906, Anul III, 24 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ştefan Dumitrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Dumitrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!