Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1281 din 04 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

DESTINE PARALELE - ROMAN / PARTEA a I a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Partea întâi

 

 

 

Ploaia care ucide

 

La mai bine de doi ani de la instalarea Săndicăi la I.A.S. Dorobanţu ca inginer zootehnist, tatăl ei s-a prăpădit. Se întorcea acasă de la bostană, unde era paznic de zi, în cotiga trasă de măgăruşul Ghiţă, pe drumul desfundat de ţară, când l-a surprins o ploaie torenţială. Nu a avut unde să se adăpostească, ploaia l-a udat ciuciulete şi a răcit. Dintr-o simplă răceală a dat în pneumonie severă. Săndica l-a dus la spitalul din Călăraşi unde doctorii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l vindece, dar organismul lui îmbătrânit înainte de vreme, slăbit de la hrana sărăcăcioasă, dar mai ales de la munca brută din C.A.P., s-a zbătut între viaţă şi moarte aproape două luni, pentru ca în cele din urmă organismul să cedeze. S-a stins din viaţă pe patul spitalului din Călăraşi.  

Pierderea tatălui, atât pentru Săndica, cât mai ales pentru mamă, a fost ca un şoc. Ceva s-a rupt în sufletul lor. Nu-şi mai găseau locul şi liniştea. Când ea deschidea poarta curţii sau uşa căsuţei unde trăiau bătrânii şi nu-l vedea, o podidea plânsul din senin. Evita să o vadă mama, devenită absentă la tot ce se întâmpla în jurul ei, după dispariţia bătrânului. Uneori, când nu mai rezista durerii, o întreba:  

- Mamă, mi-e dor de tata de mi se sfâşie sufletul. Îl caut peste tot, dar nu-l găsesc nicăieri. Unde este, mamă, de ne-a abandonat tocmai acum când aveam nevoie de el?  

- Unde să fie, mamă? A plecat la noua lui casă şi mă aşteaptă să merg să-l îngrijesc, să-i spăl cămăşile, să-i fac de mâncare atunci când vine obosit de la muncile câmpului.  

- Dar mamă aici este casa lui, nu în altă parte!  

- Dumnezeu Drăguţul ştie, mamă, să le rânduiască pe toate. Acum l-a luat pe el, curând mă va lua şi pe mine.  

- Ce prăpăstii vorbeşti acolo, femeie? Tu rămâi cu mine. Pe mine cui mă lăsaţi?  

- Tu? Mereu ai fost plecată de lângă noi. Când la liceu, când la facultate, sau prin Dobrogea. Când ne durea câte ceva erai aici să ne aduci o pastilă sau o cană cu apă? spuse ea cu năduf în suflet, parcă ca o răbufnire.  

- Mamă, dar trebuia să am grijă şi de viaţa mea, să pot să am o profesie. Ce? Doreai să mă angajez vânzătoare la cooperativa de la stradă sau să merg la sapă alături de tata?  

- Eu ştiu, mamă, ce puteai tu să faci? Acum eşti ingineră şi uite că nu ne mai poţi ajuta cu prea multe. Taică-tu s-a dus, în curând mă duc şi eu lângă el. Aşa ne-a fost sortit de Dumnezeu, să nu ne despărţim nici pe lumea cealaltă.  

- Nu pleci niciunde. Acum rămâi cu mine. Tocmai de aceea m-am întors acasă, să vă pot ajuta, aşa cum şi voi m-aţi ajutat în toţi aceşti ani. Sunt aici, lângă tine. Tu mi-ai mai rămas. Ştii că nu mai am pe nimeni în afară de tine.  

- Cum o vrea Dumnezeu, maică, cum o vrea Dumnezeu Drăguţul, nu va fi altfel, răspunse bătrâna sentenţios.  

- Mai vorbim despre asta. Acum sunt prea răvăşită să mai pot asculta vorbele tale care mă înfioară. Trebuie să te împaci cu gândul că am rămas numai noi două şi că suntem nevoite să mergem mai departe împreună.  

- Eu ştiu, mamă, ce să zic?... răspunse ea în doi peri cu privirea pierdută-n gol.  

Mircea a venit pentru prima dată la Ciocăneşti pentru înmormântare. N-ar fi putut să stea departe de Săndica în acele momente dureroase. Cât a trăit bătrânul se întâlneau pe fugă, o dată la o lună – două la sfârşit de săptămână într-un hotel din Călăraşi, apoi duminica după-amiaza Săndica îl conducea la gară. În restul timpului, vorbeau săptămânal la telefon.  

Veronica Trăistaru, mama lui Mircea, a reuşit să smulgă o promisiune de la inspectorul şef al Secţiei de Învăţământ Galaţi că va păstra pentru Săndica un post de profesor de ştiinţele naturale la o şcoală generală din cartier, în ideea că cei doi tineri se vor căsători până în toamnă. Dar n-a fost să fie aşa. Moartea tatălui fetei le-a dat toate planurile peste cap.  

Acum Săndica era preocupată şi foarte îngrijorată mai ales de soarta mamei, bolnavă şi ea şi aflată în neputinţa de a se îngriji singură. Toate acestea nu au făcut decât să-i spulbere speranţa că îşi va uni viaţa de cea a lui Mircea, înainte de începerea noului an de învăţământ, sau cel puţin că se vor muta împreună, variantă mai bine agreată de Veronica, în ideea că tinerii nu se vor căsători oficial niciodată. Avea ea în vedere alte combinaţii cu fete de familie bună, nu cu o ţărăncuţă care vine direct de la coada vacii în familia lor.  

La Dorobanţu treburile mergeau din ce în ce mai bine. S-a reuşit în mai puţin de doi ani să se organizeze o fermă zootehnică modernă, aceasta mai ales cu sprijinul tinerei inginere şi al inginerului şef, care i-a pus la dispoziţie tot ce solicita. Tânăra şefă de fermă i-a şcolit pe îngrijitori prin cursuri de scurtă durată la locul de muncă, chiar ea participând la un schimb de experienţă de două săptămâni în Elveţia, la ferma care le-a furnizat junincile.  

Toate acestea s-au realizat în cei doi ani de la instalarea ei ca şefă a fermei cu juninci elveţiene. Conducerea societăţii era foarte mulţumită de activitatea tinerei, motiv pentru care i-a mărit salariul cu încă câteva sute de lei.  

Pentru Săndica problema banilor nu mai constituia un handicap faţă de un eventual post obţinut la oraş. Putea să-şi ajute părinţii financiar la nevoile gospodăreşti. A reuşit să-şi amenajeze o baie în „Casa mare” cum era denumită casa principală de către părinţi, investiţie destul de substanţială, fiind nevoie de modificări şi adăugiri de pereţi noi. Şi-a modernizat camera de dormit, dotând-o cu mobilă nouă, luată în rate. Nu-i mai lipsea nimic. Doar Mircea îi lipsea şi acum, după dispariţia tatălui, speranţa că vor fi în curând împreună se îndepărta tot mai mult. Credea din ce în ce mai mult că acolo Sus Cineva nu o iubeşte. Prea făcuse multe greşeli în viaţă.  

Mircea îşi desfăşura activitatea de profesor predând la liceul de lângă casa părintească, iar timpul liber şi-l petrecea mai mult împreună cu prietenii din timpul facultăţii, la care adăugase noi colegi de la liceul unde preda franceza şi engleza. Avea promisiunea că din toamnă va obţine postul de asistent universitar în cadrul institutului de învăţământ superior din oraş, unde mama sa era prorector.  

Încet, încet, viaţa celor doi tineri se aşezase pe un făgaş normal. După mai bine de doi ani de când s-au cunoscut s-au mai maturizat şi acum priveau viaţa cu mai multă responsabilitate.  

Violarea ei de către inginerul Viorel Axinte, viol despre care nu i-a amintit niciodată nimic lui Mircea, îi schimbase radical viaţa. Nu mai era acea fată dornică de aventuri, de a se repezi în braţele primului bărbat întâlnit în cale. Nu mai rezona aventuros la întâlnirea bărbatului care reuşea să-i stârnească senzaţii ce-i puneau în mişcare temperamentul său sanguin. Era mai liniştită, mai responsabilă cu propria ei viaţă. Poate la aceasta a contribuit şi faptul că a trebuit să aibă atât grija unei ferme experimentale de juninci elveţiene şi a oamenilor din subordine, cât şi a celor doi părinţi îmbătrâniţi înainte de vreme.  

Rămasă pe lume doar cu mama, observa cum din zi în zi era tot mai abătută. Starea de sănătate a bătrânei se deteriora pe zi ce trecea. Nici un medic nu-i găsea leacul bolii. Se topea pe picioare văzând cu ochii şi aceasta pentru că nu putea suporta pierderea omului de care a fost legată peste patruzeci şi cinci de ani. Dacă aveau copii de la începutul căsniciei, acum erau bunici, aşa nici măcar nu au apucat să-şi vadă fiica la casa ei, cu soţ şi copii. Dumnezeu a vrut să o aibă prea târziu în viaţa lor pentru a mai apuca să se vadă bunici.  

Era începutul unei primăveri cu zile frumoase şi călduroase şi cu nopţi răcoroase, însă nu prea friguroase. Ploua mai ales noaptea, însă a doua zi razele soarelui, lacome, absorbeau picăturile de ploaie de pe tulpinile plantelor. Totul era verde şi bine crescut, atât prin grădinile oamenilor, sau pe câmp, unde recoltele se prezentau promiţătoare. Doar cu Săndica şi cu destinul său Dumnezeu nu era la fel de darnic.  

Împlinise douăzeci şi şapte de ani şi încă nu era pe deplin mulţumită. Simţea nevoia de a avea lângă ea un suflet drag. Reuşise ca Mircea să i se înrădăcineze adânc în viaţă. Era îndrăgostită de Mircea cu adevărat şi lipsa lui o resimţea zilnic ca pe o durere. Nopţile când nu putea adormi şi gândurile negre o cuprindeau, se refugia mental în braţele sale, unde îşi găsea salvarea şi aşa o prindeau zorile, iar cântatul cocoşului pe ulucile gardului dinspre grădina de zarzavat îi amintea că trebuie să părăsească căldura patului, pregătindu-se de serviciu. Abia aştepta telefonul care să-i anunţe vizita lui la Ciocăneşti. După plecarea prematură din viaţă a tatălui, acum Mircea venea la ea acasă. Nu mai avea de ce să se ruşineze şi să se ascundă prin hoteluri. Mamă-sa devenise atât de absentă la tot ce se întâmpla în jurul ei, încât nu o mai interesa viaţa fiicei. Îi era dor de omul ei şi parcă s-ar fi simţit mai bine lângă el, decât să facă umbră pământului degeaba, cum repeta singură prin curte ca pe o obsesie:
Ia-mă Doamne şi pe mine, să nu mai fac umbră pământului degeaba”. Îi dispăruse pofta de viaţă şi nu mai lupta cu bolile ce se adunaseră în trupul ei slăbit şi gârbovit de vreme şi de griji.  

Mircea cu felul lui de a fi, chiar dacă toată viaţa a fost băiat de oraş, se simţea bine la ţară. Învăţase ceva din anul petrecut în Dobrogea despre cum se trăieşte într-o localitate rurală. Abia aştepta să sosească la Ciocăneşti în modesta locuinţă a iubitei, pentru a profita de liniştea oferită de serile cu lună plină într-o locuinţă răcoroasă construită din chirpici, cu tavanul pe care îl atingea cu mâna întinsă şi de care atârna o lustră cu două braţe şi becurile chioare. Aici parcă simţea cu adevărat cum seva pământului îi dădea viaţă. Auzea greierii ţârâind lângă cuptorul de pâine şi se desfăta privind licuricii cum strălucesc în paiele putrezite din curtea unde leneveau ziua animalele şi păsările gospodăriei.  

De când a venit Săndica acasă, a crescut averea familiei. În afara măgăruşului Ghiţă, Săndica a primit cadou din partea administraţiei, la puţin timp de la instalarea ca şefa fermei, o viţică de o lună a cărei mamă s-a îmbolnăvit şi a fost nevoie să fie sacrificată. O creştea cu mare drag, cu lapte cumpărat de la vecina Lenuţa, cea cu fântâna la uliţă. Spera să obţină de la ea peste doi ani laptele necesar familiei. Acum era mare şi se pregătea să devină mamă. Chiar ea o însămânţase artificial cu embrioni de cea mai bună calitate. Dacă se afla că a folosit material seminal de la taurul elveţian fără aprobarea administraţiei, putea fi sancţionată pecuniar sau chiar dată afară din serviciu. Se plătiseră multe mii de dolari pentru aducerea lui când junincile au ajuns la vârsta bună pentru gestaţie. Dorea să obţină de la ea o nouă generaţie de viţei viguroşi şi productivi în carne şi lapte, dacă va naşte o viţeluşă. O iubea ca pe un copil. Abia aştepta să vină acasă să-şi vadă Fetiţacum o numise cu dragoste.  

Între cele două fiinţe exista un ataşament cum rar se vede între un animal şi om. De la ciurdă, Fetiţa venea direct acasă şi până ajungea Săndica de la Dorobanţu mugea continuu, de băgase vecinii în sperieţi. Când o vedea intrând pe poarta din scânduri din brad nevopsite, se liniştea şi venea dacă nu era legată în adăpostul ei, să primească pe limba-i aspră, din palma prietenei, nelipsita bomboană mentolată. Aşa o învăţase Săndica de când a fost adusă în curtea lor. Fără nici o intenţie, cum avea câteva bomboane mentolate în mână i-a dat una şi Fetiţei şi văzând cu câtă plăcere o savurează cerând alta, mereu a căutat să aibă la îndemână câteva.  

Acum crescuse şi numărul de păsări, mai ales raţe şi gâşte care se bucurau de apa canalului din spatele curţii. Cum se săturau de bălăcit, o luau în pas legănat, una în spatele celeilalte precum soldaţii la instrucţie, la păscut iarbă grasă pe întinderea fostei bălţi a Ialomiţei, asanată şi cultivată de către I.A.S. - ul din localitate. Găseau cu ce să se hrănească până seara când singure se întorceau de la păscut.  

Toate aceste realizări dovedeau că Săndica este pregătită să-şi ia viaţa în serios în calitatea de soţie, mamă şi gospodină, fie că trăia la ţară, fie la oraş.  

La Galaţi a fost o singură dată să-l viziteze pe Mircea şi familia lui, cu prilejul aniversării celui de al douăzeci şi şaselea an de viaţă al lui Mircea.  

Când a sosit trenul în gară, Mircea o aştepta cu flori pe peron de parcă ea era sărbătorita. Un buchet mare de trandafiri multicolori. Era emoţionată şi fără să vrea a început să plângă uşor la pieptul iubitului. Nu se aştepta la o asemenea primire, cu limuzina la peron şi cu flori.  

Când a fost condusă de mână ca o prinţesă din poveste să se urce în Fordul elegant al tatălui lui Mircea, a crezut că visează. Era oare adevărat? Este ea Cenuşăreasa din poveste? Nu a văzut un asemenea autovehicul circulând nici pe străzile capitalei în anii săi de studenţie, darămite să-l vadă într-un oraş de provincie.  

Toate părţile metalice din componenţa caroseriei străluceau în soare. Avea tapiţeria scaunelor şi a pernelor din piele de calitate, de culoarea untului, ca şi cea a caroseriei. Era ceva special. Ce auzise despre familia lui Mircea începea să se adeverească, mai ales atunci când au ajuns la superba lor vilă cu etaj de pe strada Traian, construită într-un stil baroc, cu ferestre mari şi arcade şi cu un brâu deasupra ferestrelor de la etaj, plin de stucaturi, cu figurine de îngeri, lei sau războinici antici.  

Grădiniţa era o splendoare, cu trandafirii înfloriţi şi cu gladiolele multicolore ce-şi etalau elegantele cupe florale sub mângâierea soarelui de după amiază. Daliile cu florile lor mari, parcă erau flori de floarea soarelui, înalte şi cu tulpini puternice. În apropierea chioşcului trona un lămâi plin cu flori şi cu fructe în toate fazele de dezvoltare. Mai târziu a aflat că era pe timp de iarnă ţinut în balconul de la intrarea în vilă.  

Ce deosebire între casa părinţilor săi de la ţară, modestă, din chirpici, cu pereţii lipiţi cu pământ galben şi văruiţi cu bidineaua, cu pardoseala din lut acoperită de preşuri ţesute la război de către mama sa în tinereţe. În lungile luni de iarnă, tăia din obiecte de îmbrăcăminte fâşii de zdrenţe multicolore înnodate sau cusute între ele, apoi le folosea la ţesut la războiul nelipsit din viaţa ţăranului român. Mama ei ţesea la război ştergare din borangicul obţinut din gogoşile viermilor de mătase crescuţi pe masa din camera curată, cu frunze de dud. Ştergarele le foloseau la împodobirea icoanelor, sau le păstrau părinţii în lada de zestre să i le dea fiicei lor la nuntă.  

Da, ce deosebire faţă de vila somptuoasă, plină cu mobilă grea din nuc, cu tablouri originale şi bibelouri din porţelan sau din bronz masiv, pe care se citea patina zecilor de ani trecuţi de la confecţionarea lor. Ambii părinţi ai lui Mircea erau colecţionari. Tatăl colecţiona tablouri şi mama obiecte de mobilier, bibelouri şi obiecte vechi de artă. Peste parchetul lustruit de-ţi era teamă să nu aluneci când păşeai, tronau covoare persane originale în care ţi se scufundau picioarele adânc.  

Cum a parcat Fordul în faţa vilei, uşa de la intrare s-a deschis larg şi în cadrul ei şi-a făcut apariţia o femeie la vreo cincizeci de ani, înaltă, subţire la trup în pofida vârstei, cu o coafură elegantă şi un păr vopsit în culoarea razelor de soare, cu ochii albaştri intens, cu gene mari, arcuite şi îngrijit rimelate.  

Purta o rochie vaporoasă lungă până în pământ, ce se asorta la culoarea părului şi de sub care se zăreau vârfurile unor pantofi fini, argintii. Alături de ea, un bărbat impunător, cu o vestă la două rânduri de nasturi metalici, de buzunarul căreia atârna un lanţ gros de aur legat la butonieră indicând prezenţa unui ceas de buzunar. Avea un barbişon în care îşi făcuseră apariţia pe ici pe colo firele albe ca şi în frizura tunsă scurt.  

Săndica a simţit că i se taie picioarele de emoţie. Se sprijinea de braţul lui Mircea să nu cadă. Nu mai putea articula nici un cuvânt. Era intimidată şi neputincioasă de a mai păşi mai departe spre amfitrionii ce o aşteptau sub veranda încadrată de geamurile ornamentale de culoarea safirului. Şi-a dat seama că locul ei nu-i printre aceste personaje impunătoare pe faţa cărora se citea trufia omului ce face parte din clasa selectă a societăţii.  

Mircea o sprijini de braţ şi o îndemnă să păşească mai departe. Ajunsă în faţa ultimei trepte îngăimă un bună ziua abia şoptit. Atât Veronica cât şi Ştefan, părinţii lui Mircea au reţinut cu satisfacţie încurcătura în care se găsea musafira fiului lor.  

- Pofteşte, Săndica. Aşa parcă te numeşti, după câte ne-a spus fiul nostru. Intră, noi nu mâncăm pe nimeni, spuse Veronica de la înălţimea rangului pe care dorea să-l evidenţieze.  

- Vă mulţumesc... desigur... din nou bună ziua. Sunt puţin obosită de pe drum.  

- Nu-i nimic. Ai timp să te odihneşti. Poftim în living.  

Amfitrioana păşea prin hol spre living cu mersul ei înţepat, lăsând în urmă o adiere suavă de parfum fin. Doctorul Ştefan a rămas să închidă uşa vilei. Aşezată în adâncimea unui fotoliu din lemn de mahon masiv, cu o tapiţerie din catifea maro şi braţe sculptate, având două capete de leu la extremitatea exterioară, timidă şi încă aflată sub efectul puternic al emoţiilor, Săndica îşi aruncă fugitiv privirile prin spaţioasa încăpere.  

Acum a înţeles pentru prima dată care este diferenţa dintre clasele sociale din epoca comunistă. Diferenţa dintre ţăranul nevoiaş care îşi ducea viaţa de pe o zi pe alta într-o mediocritate fără şansă de a se întrevedea vreo schimbare şi lumea avută, lumea pentru care banul nu avea prea mare valoare.  

Îi era teamă ca nu cumva, chiar dacă făcuse acasă o baie fierbinte în care a turnat tot felul de lichide plăcut aromatizante, să nu miroasă a dejecţiile în izul cărora îşi desfăşura zilnic activitatea. Era o fată îngrijită, elegantă şi mai ales frumoasă. Ochii doctorului Ştefan nu se dezlipeau de pe chipul şi trupul său subţire.  

La intrarea în living a păşit peste un covor persan original în care picioarele se afundau adânc ca în iarba păşunilor mănoase de lângă grajdurile fermei. În vitrină se lăfăiau numai obiecte din porţelan, statuete şi servicii de ceai sau cafea. La capetele vitrinei din lemn masiv din nuc tronau doua vaze uriaşe din porţelan cu desene slave viu colorate, aduse de mama lui Mircea din Moscova unde le cumpărase de la magazinul Ц.Y.M. când a fost la un congres pe teme profesorale. Toate acestea le-a aflat mai târziu când i s-a prezentat casa în întregime. Ceva asemănător cu ce exista în cameră mai văzuse doar la muzeul Peleş şi la Pelişor când a fost cu Mircea la Sinaia.  

- Săndica, dacă doreşti să te speli înainte să intrăm în salon să servim masa, te conduce Mircea la baie.  

- Vă mulţumesc..., da, imediat..., desigur..., se tot chinuia fata să fie coerentă în răspunsuri, dar încă nu reuşea.  

Mircea aducea din maşină puţinul bagaj luat de Săndica pentru aceasta vizită care se dovedea o adevărată aventură. Nu putea să nu-şi dea seama de prăpastia existentă între ea şi părinţii lui Mircea, doi intelectuali cu tradiţii adânc înrădăcinate în clasa „burgheziei proletare”. Au moştenit din moşi – strămoşi bunuri care niciodată nu li s-au confiscat, ştiind să se orienteze politic după cum bătea vântul şi interesele clanului. Socrul lui Ştefan, fost director general la fabrica de avioane Bacău, le-a lăsat maşina şi le-a cumpărat vila, părinţii doctorului Trăistaru, au participat la dotarea acesteia.  

Când au intrat în încăperea de baie, Săndica a rămas înmărmurită. În nici un hotel sau restaurant prin care a trecut în timpul studenţiei însoţită de sirian sau de conferenţiar nu a văzut aşa ceva. Pereţi din marmură de cea mai de buna calitate, obiecte sanitare din porţelan la culoarea opalului, iar cele metalice din bronz strălucitor. Prosoape pufoase şi groase cât plapuma sa de acasă. Lumini încastrate în pereţi. Totul strălucea de curăţenie. Bănuia că nu mama lui Mircea se ocupa de întreţinerea acestora, după cât de impozantă se prezentase în uşa de la intrarea în vilă.  

Când au pătruns în Salon unde se servea masa, a înţeles cine răspundea de toată această curăţenie. Maria, menajera familiei, aştepta cu un castron mare din porţelan chinezesc, plin cu supă aburindă de pasăre şi tăiţei de casă, în capătul mesei. Tinerei îi era teamă ca nu cumva să facă vreo gafă, să păteze de emoţie faţa de masă din olandină fină brodată, de culoarea lămâiei, când îşi va turna cu polonicul supă în farfurie.  

Sesizând jena fetei, Maria s-a oferit imediat să o servească, obişnuită cu această ocupaţie, lucrând în serviciul familiei Trăistaru de mulţi ani. Astăzi fiind sâmbătă a venit special pentru a ajuta gazda la treburile bucătăriei şi la aranjatul mesei.  

- Lăsaţi, domnişoară, că vă servesc eu, spuse grăbit Maria.  

- Mulţumesc. Mă descurcam şi singură, chiar dacă masa este puţin mai înaltă.  

- Desigur, dar tot am eu polonicul în mână, spuse grăbit Maria, citind pe faţa tinerei timiditatea şi mulţumirea că a fost scăpată de o eventuală încurcătură.  

Doctorul Trăistaru se oferi să servească în păhăruţe cu picior înalt din cristal de Boemia băutura scoţiană preferată, whisky Johnnie Walker, nelipsit din casă.  

- Domnişoară, doreşti whisky sau o cremă de cacao cu ou, foarte delicioasă?  

- Vă rog să-mi spuneţi Săndica. Prefer o băutură mai puţin alcoolizată. Nu sunt obişnuită cu alcoolul.  

- Desigur, aduce Maria sticla imediat. Există şi pepsi cola.  

Masa a decurs într-o linişte în care se auzea numai clinchetul porţelanurilor lovite cu tacâmurile. La început s-a instalat o atmosferă glacială, de tatonare şi studiere reciprocă. Săndica nu putea să nu observe cum era privită discret de ambii părinţi. Parcă nu-i pria supa deosebit de delicioasă. Înghiţea câte puţină supă, din lingura de argint. Doamne, trebuie să mă stăpânesc, gândea Săndica. Nu ştia de unde atâta emoţie. Doar mai participase şi altădată la mese festive. Conferenţiarul său din facultate, cât i-a fost amant, a plimbat-o prin multe restaurante luxoase.  

La Sinaia, când au participat la masa de protocol servind numai vânat, masă oferită în cinstea lor de către directorul hotelului Păltiniş, nu a avut nicio emoţie. Acum era altceva. De această vizită depindea dacă este acceptată sau nu în familie de către părinţii lui Mircea, în cazul că se vor căsători.  

Nu putea să nu-şi închipuie cu câtă neîncredere era urmărită de aceşti exponenţi ai clasei privilegiate, ea, umila fiică a unor simpli ţărani săraci, chiar dacă prin propriile sale forţe şi eforturi a reuşit să termine o facultate şi acum să conducă un sector important într-o societate de stat.  

Pe măsură ce servitul mesei se desfăşura liniştit, tânăra a început să se acomodeze atmosferei, nu a greşit cum poate se aşteptau cei doi amfitrioni, confundând folosinţa tacâmurilor înşiruite în faţa sa.  

Timpul se scurgea ireversibil, iar atmosfera nu mai era atât de jenantă, aceasta poate şi datorită păhăruţelor golite de doctor, care a deschis primul discuţia după servirea supei.  

- Şi cum este vremea în Ialomiţa, Săndica?  

- Astăzi a fost frumos. Nu a mai plouat de câteva zile. În general este plăcut în zona noastră de câmpie.  

- Şi acolo cu ce te ocupi, o făcu el pe neinformatul, cu toate că ştia de la Mircea ce face în I.A.S.  

- Sunt şefa unei ferme de juninci aduse din Elveţia. Se doreşte la nivel de judeţ să se înlocuiască rasele autohtone, mai puţin productive, atât la carne, cât şi la lapte, cu altele aduse din Ţara Cantoanelor, recunoscute în lume. Este o fermă experimentală, unde s-a dovedit că se pot adapta aceste rase la condiţiile noastre de climă şi hrană.  

Mircea nu era foarte atent la discuţiile dintre tatăl său şi iubită. Dacă discuţia era abordată de mamă, atunci poate trebuia să fie foarte atent la nuanţa întrebărilor. Ştia că nu-i mulţumită de alegerea făcută şi de aceea ar fi dorit ca totul să se limiteze doar la această vizită şi atât. Din această cauză nu au invitat pe nimeni la masa aniversară. Se temeau ca fata să nu facă vreo gafă care să-i pună într-o postură jenantă.  

Lucrurile au intrat până la urmă pe un făgaş normal, atmosfera s-a mai încălzit, Săndica a lăsat garda jos şi s-a comportat natural ca şi când făcea parte dintre apropiaţii acestei familii, lucru ce a făcut să apară o altă atitudine faţă de ea din partea mamei lui Mircea până la plecarea musafirei.  

Pe Săndica salonul a impresionat-o prin plafonul din lemn de paltin sculptat, lustruit şi aurit, de care atârna un impunător candelabru din cristal. Lambriurile erau din acelaşi lemn iar pe pereţi se aflau decoraţiuni în stilul renascentist. Toate aceste detalii, ca şi altele despre colecţiile de artă şi obiecte rare, le-a aflat de la mama lui Mircea, care se mândrea cu această mică avere, când au revenit în living pentru a servi cafeaua.  

În mijlocul salonului era o masă grea, ovală, din lemn de nuc sculptat iar în jurul ei şase scaune înalte din acelaşi material, ca nişte jilţuri domneşti. Pe lângă pereţi se găseau aranjate diferite obiecte de mobilier sculptate şi cu incrustaţii aurite, deasupra cărora trona colecţia de artă a doamnei Trăistaru. Una dintre măsuţe avea şi un bar din care s-au văzut, când Maria a deschis uşiţa, tot felul de sticle cu băuturi fine, provizia doctorului de băuturi rare, posibil primite de la cei cu dare de mână pentru serviciile medicale de care au beneficiat.  

Dormitorul pus la dispoziţia fetei avea un pat matrimonial peste care era aşezată o cuvertura grea din catifea de culoare aurie, iar în mijlocul lui tronau pernuţe cusute cu fir de argint şi aur de o mare valoare artistică. A aflat apoi de la Mircea că acestea şi multe altele le-au primit de la bunicii din partea tatălui când s-au mutat în vilă, care şi ei la rândul lor le-au achiziţionat de la nişte evrei deportaţi în Transnistria.  

Tavanul dormitorului era pictat în albastru azuriu, cu motiv floral, unde predominau crinii, cu petalele florilor aurite, iar în mijlocul tavanului atârna un mic candelabru din cristal aurit. Deasupra capătului patului, pe perete era pictată o imagine ecvestră cu un armăsar negru cu pieptul puternic şi înspumat, cu picioarele ridicate ca într-o luptă. Lângă capătul patului de asemeni se găseau două noptiere la aceeaşi culoare ca şi patul, culoarea paltinului, pe care luminau două veioze grele din bronz aurit. Mai exista o masă de toaletă cu oglindă din cristal veneţian. Săndica nu prea a fost încântată că trebuia să doarmă în această încăpere. Parcă era un muzeu, care în afara valorii mobilierului îţi transmitea senzaţia de răcoare. Ar fi preferat un dormitor simplu mobilat şi intim, unde să te poţi odihni cu adevărat. Mircea se obişnuise cu el deoarece aici a dormit de mic copil, însă atunci când nu a mai fost nevoie de bonă a preferat să se mute în dormitorul bonei, unde dormea şi acum.  

Când i-a văzut dormitorul simplu, fata a preferat să se mute în acesta şi nu cum i-a sugerat Veronica. Şi aşa nu se mai întâlnise de mult timp pentru a face dragoste cu Mircea.  

Revenită pe meleagurile natale, după această adevărată aventură la familia lui Mircea, Săndica a realizat unde îi este locul în societatea epocii sale. Ca fiica unor ţărani umili să ajungă să se bucure de o asemenea opulenţă, i se părea prea mult. Comportamentul faţă de părinţii lui Mircea a fost modestia omului care îşi cunoaşte locul în societate, lucru care a impresionat-o plăcut până la urmă pe Veronica, chiar dacă nu se încadra în proiectul său secret privind viitorul fiului. Şi-a dat seama că posibila sa noră nu este tipul de fată dornică de parvenire, ci una modestă, care ştie să aprecieze valorile. Nu a ţinut cont de faptul că şi ea este absolventă a unei facultăţi, că are o diplomă care îi atesta titlul de inginer diplomat şi că are o funcţie, ce-i creează responsabilităţi şi pentru care este apreciată de şefii săi direcţi.  

Săndica a dorit să lase să se înţeleagă că averea celor cărora le-a fost pentru o zi-două oaspete nu o impresionează în sensul de a o determina să facă totul pentru a se înfrupta din ea, să se agaţe cu orice preţ de şansa oferită de relaţia cu Mircea, să poată intra chiar şi pe uşa din dos în familia tânărului, pentru a profita de opulenţa averii deţinute de aceştia. Această modestie a reuşit să mai schimbe din îndărătnicia Veronicăi, care înainte de a o cunoaşte tare s-ar fi bucurat să o vadă pentru prima şi ultima dată.  

Pe Ştefan - tatăl l-a cucerit cu frumuseţea. Mereu a fost sedus de frumuseţea feminină. Nici acum când o privea cu atenţie nu putea să rămână insensibil la un asemenea fizic.  

Timpul scurs de la excursia petrecută împreună cu Mircea la munte a adus modificări nu numai în comportamentul fetei, ci şi în aspectul său. Se mai împlinise un pic, părea mai matură şi mai pregătită de viaţă.  

Responsabilităţile ce-i apăsau umerii o marcaseră vădit în bine. Nu mai citeai pe faţa ei nepăsarea pentru ziua de mâine sau: „nu mă interesează ce spune lumea despre mine”. Conta să se ştie că are capul pe umeri şi gândeşte cu discernământ înainte de a lua o hotărâre sau de a schiţa un gest. Copilăria dispăruse, era omul matur pe care te poţi baza când doreşti să te însoţească la drum, indiferent cât de lung va fi acesta.  

 

Referinţă Bibliografică:
DESTINE PARALELE - ROMAN / PARTEA a I a / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1281, Anul IV, 04 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!