Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1269 din 22 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

CAT DE MULT TE IUBESC... ROMAN / CAP. XIII - LECTIA DE ISTORIE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

13. Lecţia de istorie  

 

Pentru a vedea o lume într-un grăunte de nisip  

şi o boltă cerească într-o floare salbatică,  

ţine infinitul în palma ta şi eternitatea într-o oră.  

William Blake  

 

 

Când s-au trezit din somn, tinerii şi-au dat seama că trebuie să se grăbească pentru a coborî la restaurant, dacă voiau să mai cineze în acea seară. Muntele i-a obosit aşa de tare, încât au dormit fără a se mai trezi aproape cinci ore. Doar luminile stradale mai alungau parţial întunericul aşternut peste dormitorul lor. Intrând cu picioarele în papuci, la primul pas şi-au dat seama că au febră musculară, aşa că bar de noapte, dans, poate după ce vor vedea dacă reuşesc să se mai mişte sau nu.  

Dorind să repare ceva din ce se mai putea repara cu starea sa fizică, Săndica încercă să facă câteva exerciţii de gimnastică aerobică. Trase adânc şi cu putere în piept aerul, ridica braţele deasupra capului, se ridica pe vârfuri apoi se aplecă şi-şi atinse degetele de la picioare, repetând mişcarea de mai multe ori. Era mândră că reuşise, la cât de leneşă devenise în ultimul timp şi cât de tare o dureau muşchii gleznelor de la coborâtul de pe munte, să facă şi aceste câteva mişcări.  

– Tu cum te descurci, iubitule? Eu abia îmi mişc picioarele.  

Bine că nu am făcut şi dragoste, cred că nici nu ne mai sculam până la ziuă.  

– Mă descurc binişor. Ghetele au fost înalte şi mi-au ţinut piciorul protejat mai bine. Bine că recunoşti că ai rămas cu datoriile neachitate.  

– Ce datorii, dragule?  

– Nu ai spus tu ca nicio zi fără să facem dragoste cel puţin de trei ori?  

– Aşa este şi recunosc ca un cercetaş ce sunt că nerespectarea programului este numai în dezavantajul meu.  

– Da? Şi ce propui?  

– Activitate suplimentară în zilele următoare pentru recuperare.  

– Nu am nimic împotrivă, numai că până atunci ar fi bine să nu-ţi mai plimbi poponeţul acesta delicios prin faţa mea, că s-ar putea să intri la recuperări înainte de cina şi aşa întârziată, doar dacă vrei să faci atletism şi anume proba de sărituri peste masă.  

– A..., nu... vreau să mergem la masă că îmi este foame de îmi vine să mă culc pe jos.  

– Atunci fuguţa la echipare. Mai mergem la Cazino?  

– Aş prefera recuperările din dormitor, decât să stau în fum şi zgomot câteva ore după cum mă dor gleznele. Poate prin „gimnastica” făcută în cameră, dacă vei fi un bun instructor, mai remediem ceva din dureri şi mâine putem pleca din nou pe munte cu alt entuziasm.  

– Atunci ne îmbrăcăm doar pentru cină.  

– Dă-mi, te rog. cinci minute şi coborâm.  

– Doar cinci atunci, fără machiaj, tapat părul etc.  

– Şi aşa este târziu şi semiîntuneric în restaurant, nu mă vede nimeni că sunt neglijent aranjată.  

– Nu neapărat neglijentă. Doar în criză de timp. Venim direct în apartament, aşa că este bine cum te-ai îmbrăcat.  

Când au ajuns în restaurant la acea oră din noapte, era trecut de ora douăzeci şi două, mai erau câteva mese ocupate. Orchestra cânta un fel de caffé concert, deoarece nu se îndemna nimeni să atace ringul de dans. Ospătarul a venit imediat de a luat comanda, anunţându-i că doar grătar mai puteau servi la acea ora şi ca garnitură doar cartofi pai, însă aveau salate de tot felul, proaspete, de sezon sau acre, conservate.  

Săndica a dorit o apă minerală şi Mircea o sticlă cu vin demidulce de Cabernet Souvignon. Prefera să-şi întărească un pic forţele şi, la ceafa de porc la grătar comandată, mergea de minune.  

Poate îl mai ajuta şi Săndica cu un pahar.  

– Îmi era sete şi de aceea am dorit apă. Poate voi bea şi eu un pahar cu vin la friptură.  

– Cu plăcere, însă nu-ţi torn acum în pahar, să-l serveşti atunci proaspăt, pentru ca aroma sa deosebită să-ţi excite toate papilele olfactive.  

– Cumva vrei să te sustragi de la ceva?  

– A... nu.. era vorba doar de nişte organe olfactive. De celelalte sper să mă ocup cu mai multă dăruire sus în dormitor. Doar ai renunţat la dans şi discotecă.  

– De dans nu vei scăpa, fii sigur, numai că muzica o voi asigura eu, după cum îmi place mie.  

Mircea începu să râdă pe înfundate.  

– Doamne, ce nebunii îţi mai trec prin cap?  

– Nimic nou şi totuşi nimic vechi. Dar uite că vine cu fripturile.  

Abia acum simt cum mi se rupe ceva în stomac de foame. Parcă aş fi copil şi nu mai am răbdare.  

– Poftă buna şi când doreşti să-ţi torn vin, să-mi spui.  

– Mulţumesc, asemenea şi ţie, poţi să-mi torni să gust un pic înainte de a servi din friptură. Miroase apetisant friptura caldă.  

Cina s-a desfăşurat în linişte. Şi muzicanţii îşi acoperiseră instrumentele cu feţe de masă, să nu se pună praful pe ele când fac curăţenie ospătarii. Au părăsit printre ultimii restaurantul, dar de data aceasta fără să le mai fie foame decât de o partidă de amor tineresc, lucru ce s-a şi întâmplat în cameră, prinzându-i miezul nopţii când au reuşit să se culce. A doua zi şi-au planificat să plece spre Braşov cu trenul, apoi la Poiană cu autobuzul.  

Dimineaţa, când au deschis ochii, soarele era deja sus pe cer, aşa că programul cu Braşovul a căzut, vor merge la muzeul Peleş şi la Pelişor, după servirea micului dejun.  

– Suntem cam leneşi, nu ţi se pare? spuse Mircea. Nu ne-am respectat până acum niciun program stabilit de comun acord.  

– Cine a tras de timp azi-noapte? Ai vrut bisuri!  

– Şi te-au deranjat cumva?  

– Pe mine? Am refuzat eu aşa ceva? Voi lua de la excursia aceasta tot ce este mai frumos şi mai avantajos pentru mine, chiar dacă mă crezi egoistă. Nu a spus mama ta, să iei tot ce-i mai uşor de obţinut?  

– Mama este o femeie practică, chiar dacă vrea să arate un altfel de temperament. Hai să mergem la masă şi direct la muzeu.  

– Bine, mă îmbrac imediat.  

– Sigur, iubito, cunosc sensul cuvântului imediat în variant Săndica.  

– Cine vorbeşte...  

Având cu ei când pornesc la plimbare nelipsitul aparat de fotografiat, tinerii noştri şi-au îndreptat paşii părăsind hotelul, direct spre centru, apoi au urcat la Mănăstirea Sinaia.  

Intrând pe poarta mânăstirii, la achitarea taxei de vizitare, au primit un pliant din care au aflat că Mănăstirea Sinaia este supranumită şi catedrala Bucegilor, fiind prima construcţie din aria actualei staţiuni, construcţie ctitorită la sfârşitul secolului al XVII-lea de către Spătarul Mihail Cantacuzino, după întoarcerea sa de la muntele Sinai. De aici i s-a tras şi numele de Mănăstirea Sinaia, nume preluat apoi de localitate. Aşa au aflat de faptul că naşul de botez care a dat numele oraşului Sinaia ar fi chiar Spătarul Mihail Cantacuzino, oraşul de acum fiind pe atunci un sătuc de munte numit Podul Negru.  

Mănăstirea a fost construita între 1690 si 1695, având ca rol de protejarea drumului comercial de pe Valea Prahovei. Cu timpul, în secolul al XIX-lea, din cauza numărului mare de călugări, s-a mai construit o mânăstire, numita Curtea Noua, biserica nouă şi măreaţă din mijlocul curţii monahale, prin eforturile stareţilor Ioasafat si Paisie. Aceasta a fost primul lăcaş de cult iluminat electric din România. Tinerii nu au ocolit nici mormântul aflat în cavoul din curtea veche a mânăstiri, al lui Tache Ionescu, prim-ministru al României în perioada Primului Război Mondial şi care a avut un rol important în realizarea Unirii de la 1918. Acesta a cerut prin testament să fie îngropat la Sinaia.  

Ocolind zidurile înalte din piatră ale mănăstirii, au intrat pe aleile parcului muzeului Peleş. Muzeul era deschis, aşa că la fel ca toţi cei interesaţi să afle o parte din istoria ţării, chiar dacă era relatată trunchiat de către ghizii muzeului, s-au aşezat la rând, aşteptând să intre în Castel. Aşa au aflat că acest muzeu a fost reşedinţa de vară al regelui Carol I (a domnit între 1866 – 1914) şi a reginei Elisabeta (a trăit între 1843-1916). Carol I vizitează în 1866 prin luna august un sătuc de munte numit Podul Negru, Sinaia de astăzi şi, rămânând încântat de frumuseţea locului, cumpără o mie de pogoane (aproximativ cinci sute de hectare) prin 1872 la Piatra Arsă şi în 1873 porneşte sub conducerea unor arhitecţi germani, deschiderea lucrărilor pentru ridicarea castelului, însă cu adevărat piatra de temelie se pune abia în 1875, piatră sub care Carol I depune câteva monezi din aur de 20 lei, primele monezi cu chipul său. Aşa au aflat că de fapt Carol I nu şi-a ales acest loc întâmplător, ci pentru că la Predeal era graniţa cu Imperiul Austro-Ungar.  

Castelul va fi inaugurat în 1883, însă va suferi o serie de modificări şi adăugiri până prin 1914, anul morţii lui Carol I, rămânând după moartea sa în forma actuală. Pe lângă castel au mai fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare, Foişor, clădire extinsă apoi în timpul regimului communist la forma actuală, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipoş. Castelul Peleş este prima clădire electrificată din Europa.  

Printre personajele de seamă care au fost oaspete ale castelului, se numără însuşi împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph în anul 1896. Peleşul a avut o importanţă deosebită pentru istoria ţării noastre.  

Aici s-a născut în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (a fost la tronul ţării între 1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc şi primul botezat în religia ortodoxă. În 1921 s-a născut fiul său, Mihai I la Foişor, în favoarea căruia va renunţa la tron, Mihai fiind proclamat rege după moartea bunicului său, Ferdinand, la vârsta de 6 ani. Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist. În 1953 Peleşul va deveni muzeu, însă el putea fi vizitat, încă de pe vremea regelui Carol I.  

Cei doi tineri, care păşeau pentru prima dată pragul unui aşa grandios castel, regretând că din cele 160 camere, nu puteau vizita decât câteva, fiind fascinaţi de măreţia şi bogăţia exponatelor din Sala de Arme, Sala de Teatru sau Sala de Muzică, Salonul Turcesc sau Cabinetul de lucru al regelui Carol I. După ce au ieşit din Castel, plimbându-se prin grădină, admirând fântânele şi statuile, făcând schimburi de impresii asupra celor văzute, s-au hotărât să viziteze şi Pelişorul, merita efortul de a mai sta din nou la rând.  

Cu o impresie deosebită asupra măreţiei celor două castele vizitate, îmbrăţişaţi ca doi tineri îndrăgostiţi ce erau, au pornit pe aleile parcului spre oraş. Erau deplin fericiţi. Au intrat la terasa restaurantului Bucegi, vizavi de magazinul universal pentru a se răcori cu o bere şi un pepsi, urmând să urce apoi în magazin să-şi pregătească fiecare suvenirurile pentru familiile lor.  

Cum şederea la munte se apropia de sfârşit, Săndica a început să se concentreze mai mult asupra problemelor ce o frământau, mai ales asupra examenului de stat. Mircea a observat că a mai dispărut din exuberanţa prietenei sale. Nu mai era atât de bucuroasă cum a fost în primele zile când au sosit la munte. Mereu o surprindea stand gânditoare, cu privirea aţintită în gol. Era clar că ceva o frământa.  

Astăzi mai erau invitaţi şi la un prânz de către directorul hotelului, în salonul de protocol. Dorea să mai stea de vorbă cu ei, să afle cum s-au simţit şi ce mai face prietenul său, doctorul Trăistaru. Mircea spera ca iubita lui să nu se manifeste la fel de apatică ca în ultimele zile. Mai aveau două nopţi de petrecut împreună. Cine ştie când se vor mai întâlni. Spera din tot sufletul ca iubita sa să poată trece de acest handicap şi să-şi intre în drepturile conferite de cei cinci ani de studiu absolviţi, câştigându-şi titlul de inginer. Cu sacoşele pline de suveniruri, s-au îndreptat spre hotel. Se apropia ora mesei protocolare şi doreau să se schimbe într-o ţinută mai de masă festivă.  

La intrarea în salonul restaurantului au fost întâmpinaţi de şeful de sală, care i-a condus spre salonul de protocol. Directorul încă nu era sosit, însă era contabilul-şef şi şefa de recepţie, care şi-au declinat numele şi funcţia din cadrul hotelului când s-au făcut prezentările reciproce. Tinerii şi-au rostit doar prenumele – se ştia cine sunt.  

Imediat, la ora fixată, ca un metronom, a intrat şi directorul de complex, un bărbat la circa cincizeci de ani, mărunţel şi rotofei, cu nişte obraji ca de hârciog, îmbrăcat protocolar într-un costum de culoare închisă şi cravată albastră.  

– Aaa... bună ziua domnul Trăistaru, sărut mâna doamna Trăistaru, se adresă el Săndicăi, care a rămas surprinsă când i s-a dat această titulatură, pe care nu a mai avut timp s-o corecteze, directorul având o poftă de vorbă debordantă.  

– Să luăm loc! Cum v-aţi simţit în hotelul nostru? Sper că bine.  

Am încercat să fim şi noi cât mai ospitalieri, ca să doriţi să reveniţi la noi, şi mai ales să fie la înălţimea serviciilor pe care ni le-a asigurat şi domnul doctor Trăistaru când a fost cazul.  

– Mulţumesc domnule director, a fost excelentă, atât cazarea, cât şi masa servită în localul hotelului.  

– Mă bucur că am putut să vă facem un sejur agreabil prin serviciile noastre. Ce mai face domnul doctor Trăistaru? Nu ne-am mai văzut de la Congresul medicilor chirurgi de anul trecut când s-a ţinut la Cazino. Domnia sa a preferat să locuiască la noi într-o garsonieră, chiar dacă hotelul Palas unde erau cazaţi ceilalţi colegi ai domniei sale, era mai luxos.  

– Bănuiesc că a dorit să se detaşeze de discuţiile interminabile de specialitate ce s-ar fi purtat între colegi şi în afara congresului.  

– Desigur, desigur. M-am bucurat că l-am avut oaspete şi că s-a simţit minunat la noi. De fapt noi avem o colaborare deosebit de bună împreună.  

– Mă bucur.  

– Şi doamna Trăistaru cum s-a simţit la Sinaia?  

– Dar... nu... suntem căsătoriţi ar fi vrut să spună fata, însă nu a mai apucat, deoarece Mircea i-a luat-o înainte.  

– A fost deosebit de încântată. După un an de muncă la ţară, atunci când ai posibilitatea să te relaxezi, nu mai contează condiţiile, însă cele oferite de dumneavoastră au întrecut toate aşteptările.  

– Mă bucur. Lucrează la ţară? întrebă mirat rotofeiul de director.  

– Amândoi lucrăm. Eu sunt profesor de franceză într-o şcoală din Dobrogea şi ea este inginer zootehnist în aceeaşi localitate.  

Obrajii Săndicăi se colorară a doua oară în roşu aprins. Deci identitatea sa era cosmetizată de familia prietenului său. Doctorul Trăistaru l-a informat pe director că vine fiul său cu soţia. Acest lucru ar trebui să o încânte sau să o deranjeze? Apoi lui Mircea îi este ruşine cu faptul că este o simplă tehniciană de ţară sau poate s-a gândit că peste câteva zile va merge să-şi susţină examenul şi va căpăta titulatura ce i-a atribuit-o în faţa comesenilor. Va vedea ea cum vor decurge lucrurile pe parcurs şi dacă este nevoie să intervină pentru a corecta anumite inadvertenţe.  

– Interesant. În familie. Mda, la ţară viaţa este deosebită de cea de oraş. Şi eu sunt de la ţară, de pe aici din regiunea Braşov, între Rucăr şi Bran. Mă bucur că ne-aţi ales pe noi ca hotel să vă relaxaţi.  

– În această privinţă trebuie să-i mulţumim tatălui meu. Nu am găsit locuri nici la B.T.T. şi nici la O.N.T. El a fost cu propunerea.  

Când am sosit, chiar i-am povestit tatălui meu cum am fost cazaţi şi spunea că vă sună să vă mulţumească în numele său şi al nostru.  

– M-a sunat, m-a sunat. Da, am vorbit cu dumnealui. Nu-i nicio problemă. Am făcut şi noi ce am putut. Dar ar fi cazul să trecem la servitul mesei. Doar de aceea ne-am întâlnit. Cristina, se adresă el recepţionerei şefă, poţi să-i spui lui Leonard să înceapă servitul mesei.  

– Imediat, tovarăşul director, spuse femeia şi ieşi pe uşa batantă a sălii de protocol, venind însoţită de doi ospătari îmbrăcaţi impecabili în alb, cu tăvile pline de farfurii, o sticla de whisky J&B, gheaţă, apă minerală şi tot ce mai trebuia începerii unei mese de prânz într-adevăr de protocol.  

Cristina era o tânără până în treizeci de ani, frumoasă, slăbuţă, blondă şi cu părul lung, cu o fustă de serviciu din stofă verzuie, cam scurtuţă şi cu o privire şăgalnică.  

– Vă rog să vă serviţi, şi poftă bună! le ură directorul tuturor.  

– Mulţumim! se auzi din gura celorlalţi comeseni, aplecându-se cu vioiciune asupra bunătăţilor rafinate din farfuriile aduse de ospătari.  

Meniu a fost deosebit ales, compunându-se în afara platoului rece, numai din vânat, friptură de fazan înăbuşit, raţă sălbatică în sos caramel, pulpă de căprioară la tavă, stropită la început cu o Grasă de Cotnari, un vin dulceag, apoi la fiecare fel de mâncare se schimba şi calitatea vinului, când o Băbească Neagră din podgoriile Nicoreşti, de lângă Tecuci, un fel de Beaujolais al României, cum îi spunea directorul, specificând că este bun prieten cu director comercial al Podgorie, apoi finalizând cu o Fetească Neagră de Dealul Mare, toate soiurile fiind numai vinuri vechi, trecute de zece ani. Dacă doamnele doar sărutau buza paharului, cele două gazde se luptau din greu cu paharele. Obrajii bucălaţi ai directorului, deveniseră roşii ca sfecla iar ochii îi străluceau ca la pisici noaptea pe întuneric.  

– Serviţi, domnul Trăistaru, nu vă plac vinurile noastre?  

– Sunt excepţionale, însă ce este mult uneori poate dăuna.  

– Lăsaţi că doar până în apartament cât este? Păcat că nu este domnul doctor Trăistaru acum, dumnealui ştia să aprecieze calitatea unui vin bun, chiar dacă podgoria de unde provin nu este dintre cele mai recunoscute din ţară.  

– Ooo... încă nu mi-am propus să verific dacă pot urca sau nu.  

Aţi fost foarte generos cu meniul. Chiar vânat nu am mai mâncat de mult timp. La ţară unde am trăit în ultimul timp, te mulţumeai cu o friptură sau o supă grasă dintr-o pasăre de curte, indiferent că este găină sau raţă. O singură dată am mâncat iepure cu măsline, foarte bine pregătit de fiul gazdei care este şeful unui restaurant pe litoral.  

– Văd că doamnelor nu le-au plăcut vinurile noastre, atunci un desert, ceva dulce sau rece, ar fi bun? Un tort de îngheţată, căpşuni cu frişcă, orice doriţi?  

– Lăsaţi, tovarăşul director, că spun eu ospătarului ce să aducă, se adresă şefa de recepţie. Nu avea curajul să vorbească cu directorul său cu domnule. Încă respecta rigorile regimului din care făceau parte cu toţii, chiar dacă nu-i auzea nimeni folosind expresii „capitaliste”.  

Când a intrat să mai toarne în paharele şefilor săi, ospătarul a fost atenţionat de Cristina şi aceasta i-a şoptit ceva la ureche. Nu peste mult timp şi-a făcut apariţia cu nişte cupe uriaşe pline cu tot felul de sortimente de îngheţată în toate culorile.  

– Aa.. ce bine îmi pare că mă pot răcori cu o îngheţată, spuse Săndica. Este desertul meu preferat. Oricât de mare ar fi nu am să las nimic în acest pocal uriaş, chiar dacă risc să fac roşu în gât.  

– Lăsaţi, doamnă, nu vă grăbeşte nimeni. Nu ne presează timpul, răspunse directorul, apoi comandă ospătarului să aducă şi cafelele. De fapt era cea de a doua serie de cafele.  

Singurul care fuma era contabilul-şef, un slăbănog înalt de vreun metru optzeci. Cât era de slab, atât de mult mânca şi golea paharele. Parcă făcea întrecere cu şeful său ierarhic.  

După acest prânz care s-a transformat şi în cină, tinerii noştri, cerându-şi scuze, au dorit să se retragă. Stăteau pe scaun de mai bine de patru ore. Le amorţise picioarele şi şezutul, de aceea doreau să plece să se odihnească după o asemenea masă, să-i simtă în tihnă întreaga savoare. Au servit cafelele şi mulţumindu-i gazdei pentru masa specială oferită, îşi cerură scuze că trebuie să se retragă. Cei doi bărbaţi puteau să mai stea, mai aveau vin de băut în sticle şi desigur suficient vin în magazia restaurantului dacă le mai trebuiau.  

Ajunşi în intimitatea apartamentului, tinerii noştri s-au sărutat, fugitiv, încercând să scape de hainele de pe ei. Pentru a doua zi nu au mai făcut niciun program că tot nu îl respectau în final. Întinşi în comoditatea patului lor, printre sărutări pasionale, schimbau impresii asupra celor întâmplate şi reflectau la modul cum trăiesc unii care îşi pot permite să servească meniuri vânătoreşti fără să scoată un ban din buzunar.  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
CAT DE MULT TE IUBESC... ROMAN / CAP. XIII - LECTIA DE ISTORIE / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1269, Anul IV, 22 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!