Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1260 din 13 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

CAT DE MULT TE IUBESC... ROMAN / CAP. V - INTALNIREA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

5. Întâlnirea  

 

Timpul vindecă orice. Dă-i timpului timp.  

 

Dimineaţa, după ce şi-a făcut cafeaua, Mircea a început să-şi pregătească bagajul. Mai selecta dintre lucrurile care nu-I mai făceau trebuinţă deocamdată, pentru a le duce acasă.  

S-au strâns ceva haine în aproape un an de zile de când venise la primul său loc de muncă. După un an, ştia cum să-şi ţină orele de curs, cum să-şi pregătească tematica lecţiilor conform programei, deci căpătase ceva experienţă în meseria de profesor. Nu mai era cu emoţia din prima zi de deschidere a noului an şcolar. Nu apela numai la manual când îşi ţinea orele. Dorea ca elevii săi să înveţe bine limba franceză când vor deveni absolvenţi ai celor opt clase şi vor merge la liceu, apoi la facultate.  

În perioada scurtei sale experienţe profesorale, a reuşit să lege câteva amiciţii printre colegi şi chiar printre săteni, în general părinţi de elevi, ori salariaţi ai primăriei. Desigur că avea o relaţie bună cu directorul şcolii şi cu alţi câţiva profesori.  

Dintre colege îi plăcea profesoara de română, domnişoara Fenic Mioara, cum se recomanda ea. O vedea cum se străduia să-i intre în graţii. Dacă nu-şi găsea o amică să-i satisfacă plăcerea unei idile fără obligaţii, avea de gând să şi-o apropie ca iubită temporară, mai ales că era frumuşică şi cultivată.  

Era o olteancă din Teleorman, înaltă şi slăbuţă de parcă mânca numai în zilele de post. Îi plăcea meseria ce şi-o alesese şi era apreciată în cadrul cancelariei pentru modul în care îşi desfăşura activitatea. Cu elevii mai slabi sau care nu aveau condiţii să înveţe, obişnuia să ţină ore de meditaţie gratuite, în casa familiei Leancă, din spatele Căminului Cultural, unde locuia în gazdă. Era şi ea o rătăcită pe tărâmuri dobrogene.  

La terminarea facultăţii, dintre toate ofertele de la repartiţie, a dorit, ca şi Mircea, să părăsească regiunea de baştină, încercând să uite o poveste tristă de dragoste, pentru a experimenta singurătatea pe alte meleaguri şi, cum i-a plăcut din totdeauna marea, a preferat un loc de muncă aproape de mare. Altul mai aproape ca acesta nu a găsit, aşa că a acceptat postul ce i s-a oferit. Nu regreta alegerea făcută, fiind o fire foarte sociabilă. Se acomodase destul de repede alături de colectivul şcolii, de asemeni şi cu sătenii, unii dintre ei veniţi cu mulţi ani în urmă, tot din zone olteneşti.  

Ridicând geanta voluminoasă, Mircea şi-a luat la revedere de la tuşa Saveta, i-a achitat chiria până la reluarea şcolii şi a ieşit la staţia de autobuz. În staţie, s-a întâlnit cu profesorul de geografie, care şi el se reîntorcea pe meleagurile moldave. Era de prin zona Tecuci-ului şi revenise la şcoală din vacanţă, cu ocazia ţinerii examenelor de diferenţă. Şi el, ca toţi ceilalţi profesori din comisia de examinare, participase la banchetul dat de C.A.P.  

În câteva minute şi-a făcut apariţia şi autobuzul. Zilnic circula un autobuz pe ruta Mangalia – Pecineaga din două în două ore.  

Acum, atât el cât şi colegul său trebuia să schimbe traseul în 23 August, pentru a merge spre Constanţa. Vara exista şi un accelerat din Mangalia spre Iaşi, bun doar pentru Stelian, profesorul de geografie care cobora la Tecuci, însă trenul circula prin Bucureşti.  

Amândoi au preferat personalul direct Constanţa – Galaţi, Stelian urmând să ia autobuzul până aproape de Tecuci, aşa mai puteau să stea de vorbă, să uite şi de multele ore petrecute în tren pe o asemenea căldură.  

În comună se construise o şcoală nouă şi modernă cu săli pentru clasele I-VIII, pe lângă cele două şcoli existente, una cu două săli de clasă şi cealaltă cu patru, care nu mai făceau faţă la numărul mare de elevi. Cât de curând vor fi şi mai mulţi după apariţia decretului de interzicerea avortului.  

Aşa a apărut necesitatea angajări unui număr mare de profesori calificaţi. Majoritatea erau tineri absolvenţi ai diferitelor universităţi sau institute de învăţământ superior, dornici de a începe cariera de dascăl cât mai bine.  

La 23 August au avut legătură imediată şi, într-o oră, se găseau în faţa casei de bilete a gării Constanţa. Au preferat să circule cu clasa I, pentru a evita aglomeraţia din tren, mai ales pe ruta Medgidia – Făurei.  

Trenul s-a pus în mişcare. Privind pe fereastra vagonului cum rămâne peronul în urmă, Mircea se întreba dacă va mai reveni mai mult de o singură dată, cu ocazia luării întregului bagaj de la tuşa Saveta sau dacă viaţa îi va călăuzi din nou paşii pe aceste meleaguri nu ca turist venit la mare, ci ca profesor de franceză sau engleză.  

Încercase cu ajutorul directorului şcolii să obţină şi ore de predare a limbii engleze de la Secţia de Învăţământ a regiunii Constanţa. Va afla dacă se aprobă ca la începutul anului şcolar să se introducă şi predarea limbii engleză, prin micşorarea numărului de ore de rusă, asta în caz că va reveni ca profesor şi nu ca turist în Dobrogea. Se vor întâmpina greutăţi, deoarece rusa în şcoală era predată de soţia inginerului-şef de la C.A.P. şi, cum relaţiile la regiune erau ale sale nu ale directorul şcolii, nu prea existau mari şanse de izbândă. Totuşi din surse demne de luat în seamă, directorul şcolii aflase că soţia inginerului-şef nu era calificată şi că a obţinut postul prin relaţiile de la Consiliul Raional de Partid, la venirea soţului la C.A.P. ca inginer agronom, apoi inginer-şef. Timpul se scurgea parcă prea încet. Mai schimba câte o vorbă cu Stelică, cum îi spuneau colegii profesorului de geografie, mai citea din romanul lui Ion Aramă, poate-poate, uită de monotonia mersului cu personalul care oprea şi în cea mai neînsemnată haltă de pe traseu. Cu perdelele trase şi ferestrele deschise să se facă curent în compartimentul încins de razele ce băteau direct în sticla geamului, sporovăiau despre şcoală sau despre locurile de naştere, destul de apropiate, la mai puţin de şapte zeci de kilometri unul de celălalt.  

Stelian era din Drăgăneşti, o localitate la vreo opt kilometri de Tecuci. În zona Tecuci-ului se stabilise mulţi ţigani, aşa că nu a fost impresionat când, din Medgidia, holul vagonului a fost invadat de persoane gălăgioase şi murdare, aflate în tranzit spre vagoanele de clasa a II-a.  

Pentru câteva momente viaţa din tren s-a mai animat un pic. Era gălăgie. Se tot strigau în graiul lor unul pe celălalt, până s-au liniştit şi ei. Stelică a adus vorba despre banchet şi l-a întrebat pe Mircea dacă s-a mai întâlnit cu frumoasa parteneră de dans şi de masă, însă a primit un răspuns evaziv. Vedeai de la distanţă că Mircea parcă nu dorea să aducă în discuţie prezenţa Săndicăi în viaţa sa. Încă era neclară şi pentru el. Recunoştea că îi plăcea fata, însă era prea devreme să se pronunţe asupra adevăratelor sale sentimente. Acum se gândea cu plăcere la ultima după-amiază petrecută împreună.  

Din visare l-a trezit Stelică, care parcă i-a dat cu o piatră în moalele capului, făcând remarca că i s-a părut deplasat interesul inginerului agronom faţă de fată, cu toate că avea o soţie deosebit de frumoasă lângă el.  

– Ce te-a făcut să crezi acest lucru? spuse Mircea care avusese aceeaşi impresie, că Viorel insistă prea mult cu privirea asupra Săndicăi.  

– Păi cum eram în apropiere şi nu aveam nicio altă ocupaţie, studiam fizionomia celor prezenţi. Doream să le descopăr caracterul prin modul în care se comportau în situaţia existentă.  

– Şi ce-ai descoperit aşa de interesant la agronom?  

– Că-l interesează în mod vădit fata. Doream să văd şi reacţiile ei faţă de insistenţa privirilor înamoratului, însă am constat că ea era mai mult preocupată de vecinul de lângă ea.  

Stelică zâmbi cu înţeles când se referi la personajul aflat în centrul atenţiei fetei.  

– Şi mie mi s-a părut un interes exagerat faţă de colega sa de muncă, însă nu i-am dat o mare importanţă. Soţia sa era angajată într-o discuţie destul de antrenantă cu soţia directorului şi nu avea timp să vadă ce făcea soţul său cu ochii lui iscoditori. Se cunosc de mult timp probabil şi, în definitiv, sunt cu toţi colegi la C.A.P.  

– Am curajul să pariez că s-a îndrăgostit de fată. Asta dacă nu o mai fi cineva la fel de îndrăgostit de ea, bătea apropo Stelian. Cred că, descoperind în tine un potenţial rival, a intrat în panică mai mult decât ar fi trebuit.  

– Nu cred că există vreo relaţie între ei şi nici problema mea nu se pune în discuţie.  

– Ce te face să crezi? Aţi avut o convorbire pe această temă?  

– Da, chiar atunci seara când am revenit de afară unde am mers să luăm o gură de aer curat. La intrarea în sală, am descoperit şi eu interesul agronomului cam exagerat şi i-am spus şi fetei. S-a manifestat la rândul ei cam „înţepat” şi deranjată că am observat, replicând că nu-i dă socoteală colegului său ce face cu viaţa sa.  

– Şi ai crezut-o? Nu ai trecut şi tu la atac când ai condus-o acasă? Măcar aşa, de amorul artei, întrebă cu vădită urmă de curiozitate şi invidie colegul său.  

– Nu, am vorbit generalităţi, nimic despre viaţa personală sau sentimentală. Aceea a fost singura întrebare, m-am abţinut să mai deschid discuţia.  

Stelică nu se lăsa convins că între cei doi tineri nu există nimic. Nu a fost orb ca să nu observe cu ce interes îl privea fata şi cum îl purta de mână pe ring sau prin sala de banchet, parcă erau doi îndrăgostiţi, nu doi oameni care s-au cunoscut atunci. Sau poate era strategia fetei să-l facă gelos pe agronom dacă exista totuşi ceva între ei!  

Trenul scârţâia din toate roţile înfrânate în gara Brăilei. Mai aveau puţin şi ajungeau şi ei acasă. De fapt, Stelian mai avea de mers la autogară, să ia autobuzul de Tecuci şi încă mai bine de o oră până acasă.  

Fiecare începu să se pregătească de coborâre, făcându-şi ordine printre bagaje. Când au coborât la Galaţi, Stelian şi-a luat la revedere şi s-a îndreptat cu geamantanul în mână spre autogară, iar Mircea a luat un taxi să-l ducă mai repede acasă. În drum a oprit la piaţa centrală să-i ia mamei sale un buchet de flori. Nu uitase că îi plac trandafirii albi, aşa că va lua nouă trandafiri frumoşi să-i mai înmoaie din îndărătnicia de a nu mai vorbi cu el atâtea luni de zile. Tatălui i-a cumpărat de la un marinar, o sticlă de whisky Johnnie Walker, băutura sa preferată servită cu multă gheaţă. Cu el se va descurca mai uşor, ca între bărbaţi. Spera să găsească şi un sprijin da că era din întâmplare acasă, la întâlnirea cu mama sa.  

Taxiul intră pe strada Traian şi, după puţin timp, opri în faţa casei părinteşti. Achită cursa, lăsând un ciubuc generos şoferului şi, cu geanta într-o mână şi buchetul în cealaltă, deschise poarta cochetei lor vile, situată în apropierea parcului din zonă, unde se jucase în copilărie de-a v-aţi ascunselea cu prietenii.  

Când sună, spre bucuria sa, a deschis uşa vilei aşa cum şi-ar fi dorit, tatăl său. Mirat de vizita fiului, fără să dea măcar un telefon înainte, l-a luat în braţe strângându-l la piept cu dragoste. Câteva secunde au rămas nedespărţiţi într-o îmbrăţişare, care, fără cuvinte, spunea cât le-a fost de dor unuia de celălalt. Când i-a dat drumul din braţe fiului său, ochii doctorului erau plini de lacrimi.  

– Puteai să spui şi tu barem că soseşti, să fiu acasă. S-a întâmplat că nu sunt de gardă sau că nu m-au chemat la vreo urgenţă la spital. În ultimul timp abia dacă reuşesc să mă mai văd cu mama ta.  

– Dar unde este mama?  

– Ce surprinsă va fi când te va vedea acasă. Credea că nu te va mai întâlni aşa curând.  

– Am vrut să vă fac o surpriză şi de aceea nu v-am scris sau telefonat. Totuşi nu mi-ai răspuns, unde este mama?  

Tatăl său era jenat şi îşi căuta cu greutate cuvintele care să nu-l şocheze pe fiul său.  

– După cearta cu tine şi plecarea ta în Dobrogea, nu s-a simţit prea bine. A avut o cădere nervoasă şi, la câtva timp, s-a simţit din ce în ce mai rău. A trebuit să abandoneze postul de la Universitate şi să se interneze în spital pentru tratament. A fost foarte afectată şi nu a putut rezista situaţiei.  

– Bine, dar de ce trebuie să aflu aceste lucruri abia acum, la peste nouă luni de zile? S-a desfiinţat poşta sau telefoanele? Puteaţi să mă anunţi într-un fel.  

– Ştii cum este mama ta.  

– Bine, bine, şi acum unde este?  

– Acum se simte mai bine. A avut o comoţie cerebrală, urmată de o pareză pe partea dreaptă, însă acum s-a recuperat. Este bine şi s-a internat de câteva zile pentru un control de rutină, înainte de a intra la comisie. Vom afla când trebuie să merg să o iau acasă. Am fost zilnic la ea şi este bine.  

– Vreau să merg să o văd.  

– Nu ştiu ce efect va avea şocul vizitei tale la spital. Cred că mai bine ar trebui să o pregătesc asupra sosirii tale acasă.  

– Tată, dacă ai şti cât regret că s-a ajuns aici. Poate nu mi-am dat seama ce efect va avea asupra mamei plecarea mea în Dobrogea.  

– Doar ştii cât te iubeşte. Aşa este când ai un singur copil. Toată pasiunea unei mame se răsfrânge numai asupra unei singure persoane. Uneori uită că în jurul său mai există şi alţii pe care ar trebui să-i iubească cel puţin în mod egal. Dar, mă rog, tu ai ştiut mai bine ce vrei de la viaţă şi mai ales de la noi. Noi ţi-am dorit numai binele, însă tu ai refuzat ajutorul nostru.  

– Tată, te rog să nu stricăm această plăcută întâlnire. Tot timpul mi-a fost dor de voi şi, dacă nu am dat niciun semn de viaţă atâtea luni, nu a însemnat că nu vă iubesc. Doream să văd dacă sunt capabil să trăiesc pe propriile mele picioare. Am trăit prea bine lângă voi şi simţeam nevoia să aflu ce înseamnă viaţa şi cum o trăiesc cei ai căror părinţi nu au posibilitatea voastră materială.  

– Poate ai şi tu dreptate. Părinţii mei, de asemenea, au avut din ce să-mi ofere o viaţă fără griji şi numai aşa am putut face o facultate, o vilă şi să mă căsătoresc tot cu o femeie ai căror părinţi nu au ştiut ce-i sărăcia şi suferinţa. Fugi să te schimbi în camera ta! Să ştii că este aşa cum ai lăsat-o. Din când în când mai intră menajeră să şteargă praful şi mamă-ta să-ţi mângâie şi să-ţi sărute fotografiile. În duritatea inimii pe care tu o condamni, să ştii că există totuşi un suflet de mamă care şi-a crescut copilul cu dragoste douăzeci şi patru de ani şi acum când s-a făcut mare, nu-l are lângă ea. Poate aceasta a doborât-o de a clacat nervos.  

– Tată, chiar tu vrei să plâng la vârsta aceasta? Ştiu că nu m-a urât, dar, repet, trebuia să simt ce înseamnă să trăiesc pe propriile mele picioare. Mă simţeam un întreţinut incapabil de a-şi întemeia o familie de care să fiu responsabil.  

– Ştiu fiule. Încerc să înţeleg ce a fost în sufletul tău când ne-ai părăsit poate pentru un moft. Explică-i te rog acest lucru şi mamei tale. Sper că şocul întâlniri voastre să nu o facă să recidiveze.  

– Tată, mă îndurerezi şi mă înspăimânţi. Am crezut că totul este bine şi că supărarea va trece peste câteva zile după plecarea mea, nu să producă o asemenea dramă.  

– Poate şi eu am crezut aşa fiule, însă nu şi mama ta. Plecarea ta a rupt ceva în sufletul ei, au urmat numai tratamente de recuperare şi apelarea la diverşi specialişti, pentru a minimaliza riscul de a nu deveni un om irecuperabil. Acum este bine şi chiar se gândeşte să-şi reia cursurile de la Universitate. Tocmai fusese numită prodecan, dar după şase luni de concediu medical trebuie să intre în comisie, ori se pensionează, ori merge la serviciu, aşa că a apelat şi la concediul de odihnă ca să-i poată menţine Universitatea postul ocupat. Sunt deja voci care-l revendică, doar ştii şi tu cum este.  

– Doamne tată, ce veşti aflu de la tine! Începe să-mi fie teamă ca vederea mea să nu-i stârnească un nou şoc. Cum să procedăm?  

– Nu ştiu, cred că ar fi mai bine să merg eu la ea la spital să-ţi pregătesc întâlnirea cu mama ta. Trebuie să mă sfătuiesc şi cu medicul său din spital. Îl voi suna până faci şi tu un duş, te schimbi, mănânci, că doar vii de pe drum şi mai vedem.  

– Tată, tu crezi că mie de mâncare îmi arde acum? Merg să fac un duş şi vorbim după aceea, da?  

Când a ieşit de sub duş, s-a schimbat într-o ţinută sport şi a revenit în living. L-a găsit pe tatăl său gata pregătit de plecare.  

– Unde mergi?  

– Merg la mama ta la spital. Trebuie să-l întreb pe şeful de secţie, profesorul Mândrean, când îi face externarea şi apoi trebuie să o pregătesc pentru întâlnirea cu tine.  

– Merg şi eu cu tine.  

– Mai bine ai rămâne să te odihneşti de pe drum.  

– Nu-i nevoie, nu mă simt obosit, mai ales după duşul făcut cu apă rece. Vreau să-i duc şi florile, să se bucure de ele, doar ştii cât de mult îi plac trandafirii albi.  

– Sunt de acord să mergi, dar nu intri în rezervă până nu te chem eu.  

– Bine, aşa vom face.  

Mircea şi-a luat ochelarii de soare, borseta cu acte şi buchetul de trandafiri, a mers să deschidă poarta mare să iasă tatăl său cu Fordul în stradă. Urcând alături de tatăl său, s-au îndreptat spre centrul oraşului, rulând cu prudenţă prin denivelările străzilor pavate.  

Ajunşi la spital, doctorul a parcat automobilul lângă clădirea spitalului, apoi i-a arătat fereastra de la etajul trei, unde se află rezerva mamei sale. Dacă privea acum din întâmplare pe fereastră, putea să-i vadă venind.  

Sus în rezervă, mama sa se plimba nerăbdătoare şi nu îşi luă ochii de pe fereastră. Presimţea că de acolo va primi o veste importantă. Se apropia şi ora de contravizită a profesorului, totodată şi venirea lui Ştefan, soţul său. A observat maşina sosind din depărtare. Când a sesizat că nu este singur, ci însoţit de un tânăr cu un buchet mare de flori în mâna, inima sa bolnavă a început să bată cu putere. „Este Mircea”, şi-a spus. De aceea am fost atât de neliniştită toată ziua. Presimţeam că se întâmplă ceva deosebit. „A venit acasă să mă vadă. Poate a aflat de boala mea şi s-a îndurat să-şi părăsească Dobrogea lui”. S-a dus repede la noptieră şi a luat o tabletă de nitroglicerină.  

Până la sosirea soţului, inima s-a mai liniştit. Pulsul a revenit la normal. Aştepta să se deschidă uşa şi să-l vadă pe fecior intrând.  

Parcă nu se despărţise de Mircea decât de o zi, două. Nu-şi mai aducea aminte de suferinţa pricinuită de plecarea lui, suferinţă care i-a declanşat boala.  

Se auzi un ciocănit uşor în uşă şi imediat îşi făcu apariţia Ştefan.  

– De ce nu te odihneşti şi stai în picioare?  

– Am stat toată dimineaţa numai în pat. Am mai citit câte ceva să treacă timpul mai repede. Unde este Mircea? spuse ea dintr-o dată.  

– Mircea?, rămase doctorul surprins auzind soţia cum îl întreabă calmă, dar nerăbdătoare.  

– Da, Mircea. Nu era el cu tine cu florile în mână când aţi coborât din maşină?  

– Ba da.... spuse el încurcat, dar a rămas afară. Ne-a fost teamă să nu te şocheze apariţia lui neanunţată. Merg să-l invit imediat înăuntru.  

Deschise precipitat uşa şi îi făcu semn fiului său, care se plimba nervos pe hol cu florile în mână, să intre în rezerva mamei sale.  

– Sărut mână, mami, ţi-am adus cei mai frumoşi trandafiri pe care i-am găsit în Piaţa Centrală.  

– Nu sunt mai frumoşi ca trandafirul meu drag. S-a întors în sfârşit şi cavalerul rătăcitor, care a pornit în lume s-o cucerească? spuse mama sa, strângându-l cu toată dragostea la pieptul său.  

– Da, am venit în vacanţă să vă văd ce mai faceţi. Cum te mai simţi?  

– Dacă am puterea să te strâng în braţe înseamnă că mă simt bine.  

– Cât mă bucur că eşti bine. Unde să-ţi pun trandafirii? Văd că nu-ţi lipsesc florile din rezervă.  

– Da, mă răsfaţă tatăl tău aducându-mi mereu flori proaspete.  

– Când îţi dau drumul? Avem atâtea să ne povestim...  

– La contravizita doctorului voi afla dacă mai este necesar să mai rămân internată sau nu acum când ai revenit acasă. Poate să-mi dea drumul şi astăzi.  

– Ar fi excepţional.  

Ştefan era încântat că la vederea fiului lor Veronica nu a fost şocată, ba era chiar foarte calmă. Spera să nu recidiveze. Când şi-a aruncat privirea pe noptieră a văzut cutia cu pastile de nitroglicerină desfăcută şi a înţeles de unde se trage calmul soţiei sale. Pastila îşi făcuse efectul şi a micşorat şocul întâlnirii cu fiul rătăcitor.  

Uşa rezervei s-a deschis larg şi a apărut şeful secţiei însoţit de toată echipa sa de rezidenţi, studenţi şi asistente.  

– Ce văd eu aici?, spuse medicul, reuniune de familie? Bună ziua, domnule doctor Trăistaru. Ce mai faceţi? Bănuiesc că tânărul este feciorul, prea seamănă cu mama sa.  

– Credeţi, domnule doctor, că seamănă cu mine? Mai repede cu tatăl său în toate privinţele.  

– Nu pot spune că nu seamănă şi cu tatăl, că nu ar fi diplomatic, însă fizionomia îi aparţine mamei sale. Cum se mai simte doamna Trăistaru?  

– Mă simt bine, dacă fac faţă acestei vizite neanunţate.  

– Da? Nu aţi ştiut nimic de ea? Atunci se presupune că vă pot face externarea în câteva zile.  

– Câteva zile? Mă necăjiţi, domnule profesor? Eu credeam că astăzi, nu peste câteva zile.  

– Daţi-mi voie să mai glumesc din când în când cu pacienţii, mai ales cu cei ca dumneavoastră, care sunt disciplinaţi şi respect prescripţiile medicale recomandate.  

– M-aţi speriat, domnule profesor. Cred că pot să-i însoţesc pe aceşti bărbaţi voinici acasă fără teamă. Avem multe de povestit, aşa că vă rog să dispuneţi externarea începând cu ziua de astăzi.  

– Bine, doamnă Trăistaru. Să vă consult un pic, să vă iau pulsul, să vedem cum mai staţi cu motoraşul, apoi voi şti ce avem de făcut.  

Medicul începu să-şi consulte pacientă cu atenţie, pentru a şti ce hotărâre este mai bună de luat din punct de vedere al sănătăţii acesteia, nu al dorinţei sale de a se reîntâlni cu familia.  

Ochii i se lumină văzând că totul este bine şi hotărî să-i facă externarea, cu indicaţia de a continua tratamentul prescris încă o perioadă şi acasă. Dădu dispoziţie asistentei-şefă să scrie în fişa medicală „se externează începând cu data de mâine cu diagnosticul: ameliorat din punct de vedere al sănătăţii şi recomandarea continuării tratamentului prescris la domiciliu”. La auzirea veştii, cei trei membri ai familiei Trăistaru erau contrariaţi, uitându-se unul la celălalt.  

– Nu de astăzi, domnule profesor? Noi aşa speram.  

– Domnule doctor, aţi uitat că la ora aceasta nu mai găseşti pe nimeni la biroul de externări? Doamna profesor poate să vă însoţească acasă imediat, iar după fişa de externare veniţi mâine sau când doriţi. O găsiţi la biroul externări.  

– Mulţumesc, domnule profesor. Mi-aţi dat ceva emoţii. Voi urma cu stricteţe tratamentul, fiţi fără grijă. Este vorba de sănătatea mea şi mai ales de dorinţa de a reveni la catedră din toamnă. Mi-au lipsit enorm întâlnirile cu studenţii mei în această perioadă de boală.  

– Vă cred, doamna profesoară, doar ştiu ce înseamnă să fii înconjurat de tineretul dornic să cucerească ştiinţa dacă s-ar putea peste noapte. Nu îi vedeţi pe aceşti tineri în halate albe care abia aşteaptă să ies la pensie pentru a-mi lua locul?  

În rândul tinerilor din alaiul numeros al profesorului se simţea rumoare, zâmbeau la remarca mentorului lor. Erau norocoşi că au nimerit să cadă tocmai în echipa profesorului lor în perioada practicii medicale.  

– La revedere, domnule doctor, sărut mâna doamnă profesoară, salut tinere, şi să ne vedem cât mai rar pe aici şi mai des pe o terasă pe undeva pe faleză la o bere rece.  

– Cu plăcere, domnule profesor, oricând suntem dispuşi să vă fim parteneri la o bere rece, oriunde ar fi servită pe arşiţa aceasta de afară. De ce să nu mergem seara la o terasă la o sticlă de vin bun şi bine răcită? Ştiu eu câteva localuri cu servire ireproşabilă, unde am mai mers din când în când cu colegii în perioada de singurătate.  

Era bănuită înclinarea chirurgului spre frumos, bărbat chipeş şi plin de vigoare, cu o statură impresionantă şi purtătorul unui barbişon care îi dădea un farmec aparte. Nu refuza niciodată ocazia să mototolească cearşafurile cabinetului său în nopţile de gardă cu vreo doctoriţă tânără şi frumoasă.  

Profesorul Mândrean părăsi rezerva însoţit de alaiul său în halate albe sau roz, după funcţia fiecăruia. Rămaşi singuri, Veronica începu să se precipite adunându-şi lucrurile de prin rezervă.  

– Abia aştept să ajung acasă.  

– Ieri parcă nu te grăbeai. Spuneai că doreşti să mai rămâi internată două-trei zile! De ce atâta grabă acum? Are prioritatea sănătatea ta şi unde poţi fi mai sigură decât unde eşti sub supraveghere medicală?  

– Tu vorbeşti în calitate de medic, nu de mamă. Nu crezi că am ceva de recuperat ca mamă?  

Mircea se simţea jenat de spusele mamei sale. Nu ştia cum vor decurge discuţiile acasă. Spera să fie păstrată aceeaşi atitudine familială de dragoste dintre mamă şi fiu.  

– Bine, adună tot ce este al tău şi să mergem. Mai bine ne oprim la un restaurant să servim ceva că deja îmi este foame şi nici Mircea nu a mâncat nimic la sosirea sa de pe drum. Acasă nu prea se găseşte mare lucru. Mă mulţumeam cu ceva frugal. Mâncam mai mult în oraş sau la spital.  

– Este în regulă atunci. Ieşiţi afară să mă schimb şi vă ajung din urmă. Luaţi şi bagajul acesta cu voi.  

Cei doi bărbaţi merseră la maşină aşteptând să coboare Veronica. După zece minute îşi făcu şi ea apariţia. Se urcă în spate, lăsându-i pe cei doi să stea în faţă. Au mers pe terasa restaurantului Mioriţa. Mircea ştia din studenţie că acolo se găteşte cea mai bună tochitură moldovenească, specialitatea bucătarului-şef. Sperau să găsească o masă liberă. Nu mai era ca în perioada şcolii, să se aglomereze grădina cu studenţi veniţi la o bere sau la o cafea.  

La masă nu au vorbit prea multe despre activitatea profesională a lui Mircea. Părinţii nu îndrăzneau să-l întrebe, lui parcă îi era teamă să deschidă discuţia. Toţi aşteptau ca, la răcoarea grădinii de acasă, înconjurată de pomi fructiferi şi plină cu flori de toate culorile şi soiurile, stând în chioşcul de afară la o cafea, vor putea să refacă legătura firului rupt cu ceva timp în urmă, între fiu şi părinţii săi.  

Când au terminat de servit masa, au chemat ospătarul să achite nota, îndreptându-se apoi spre casă, în aceeaşi linişte, apăsătoare, care a domnit şi în timpul servirii cinei.  

În oraş a început să se aprindă iluminatul public. Se lăsase seara parcă mai devreme ca pe litoral. Era şi mai răcoare. Cerul era acoperit de nori. Stătea să plouă. Părinţii au coborât din maşină şi l-au lăsat pe Mircea să bage Fordul în garaj. De când nu a mai condus el bătrâna maşină a tatălui său! Era un model vechi, care acum se putea încadra la maşini de epocă. Era moştenirea mamei de la tatăl său. Mergea ca nouă, fiind bine îngrijită. Au găsit un mechanic în vârstă, care toată viaţa s-a ocupat numai de maşini şi motoare. Nu exista tip de maşină să nu fi trecut prin mâna lui. La orice sesizare că ceva nu merge cum trebuie, doctorul Trăistaru îl şi chema să vadă ce este cu bijuteria sa.  

Doctorul iubea tare mult maşina. Maşina şi pipa din care fuma cu o mare plăcere numai tutun oriental. Avea sursa sa de aprovizionare lunară. Era scump, dar nu conta preţul când ai cu ce să-l achiţi şi la el nu avea mare valoare banul. „Dacă nu curge, pică”, cum spune românul. Cei care îi ştiau viciul şi doreau să-i intre în graţie când apelau la serviciile sale de chirurg, făceau pe dracu’ în patru şi găseau tutunul său preferat, aromatizat cu whisky vechi. Când i s-a propus să predea la facultate în calitate de profesor a refuzat. Prefera să fie mereu în sala de operaţie cu bisturiul în mână şi plin de sânge, decât înconjurat de juni şi june ignorante, care au venit la medicină doar că aşa a dorit mămiţica sau papa – să se facă doftori.  

Ieşind din garaj, Mircea s-a întâlnit faţă în faţă cu Crivăţ, maidanezul lor găsit într-o iarnă pe un ger de crăpau pietrele, sub o bancă în Parcul Traian, scâncind de foame şi frig. Venea de la facultate şi a trecut prin parc. Nu mergea niciun mijloc de transport din cauza vremii vitrege. Era un pui de câteva luni mic şi îngheţat.  

L-a luat de sub bancă şi l-a băgat în sân până acasă. La căldura paltonului şi-a mai revenit şi când i l-a arătat părinţilor, imediat l-au îndrăgit. Şi aşa nu aveau câine. L-au îmbăiat, i-au dat de mâncare şi i-au aranjat un culcuş la căldură în garaj. Cum nu avea niciun nume şi l-a găsit pe un aşa crivăţ, l-a botezat cu acest nume.  

Nu a dat importanţă la început că nu a văzut căţelul, prietenul său cel mai bun. Când mergeau la Dunăre la scaldă nici nu pleca cu maşina până nu urca şi Crivăţ pe banca din spate. Stătea liniştit, ţinându-şi capul afară pe fereastră şi cu limba scoasă, privea traficul străzii.  

– Crivăţ, golane, unde ai fost de nu m-ai întâmpinat la sosire?  

Nu ţi-e ruşine? Gata m-ai uitat şi tu?  

Căţelul bucuros, sărea pe Mircea cu labele şi scheuna vesel. Nu l-a văzut deoarece dormea ascuns de căldura de afară în spatele garajului şi de acolo nu se auzeau zgomotele din curte, sau din casă. Dormise la umbră, fără să-i pese că i-a venit prietenul şi salvatorul său.  

– Aşteaptă că merg să-ţi aduc ceva de mâncare. Poate că îţi este foame. Câinele continua să se zbenguie vesel în jurul său, murdărindu-l cu labele pe pantalonii albi din pânză de in.  

– Tată, ai ceva de mâncare pentru Crivăţ? Uite ce mi-a făcut pe pantalon de bucurie când m-a văzut. Credeam că m-a uitat. Şi-a manifestat bucuria prea evident ca să mă fi uitat.  

– Are mâncarea pregătită în cămară. Îi cumpăr oase de la măcelărie şi i le fierb cu orez şi cartofi. Termină o oală de două kilograme într-o zi. Măcelarul, un turc bătrân, deja ştie ce să-I oprească şi când mă vede prin faţa prăvăliei, mă întreabă vessel „domn doctor, nu-i foamea la Crivăţ? Este oprit la el os cu măduvă proaspăt”. Îi mai dau din când în când câte un pachet de Camel, ţigara lui preferată şi nu uită de căţel.  

Mircea a mers repede la cămară de unde a luat oala cu mâncarea lui Crivăţ şi, când l-a revăzut în faţa uşii unde îl aştepta culcat pe treapta scării dând din coadă, a început din nou dansul său fără noimă în jurul cozii. S-a repezit flămând la vasul în care se punea hrana sa zilnică şi, pentru câteva minute, a uitat de prietenul său din copilărie.  

Mircea l-a mângâiat pe spinare şi a revenit în casă să se schimbe de pantaloni. Trebuiau spălaţi dacă dorea să-i mai folosească.  

Doctorul a scos din frigider o sticlă cu vin de Cotnari galben ca lămâia şi cu două pahare în mână i-a spus lui Mircea să ia şi el, dacă doreşte să bea cu apă, sifonul din cămară. Mama sa se schimbase de haine şi se tot foia prin bucătărie să pregătească pentru bărbaţi ceva să meargă vinul, chiar dacă doar ce veniseră de la restaurant.  

Doctorul Ştefan Trăistaru, cu vinul şi paharele în mână, a aprins lumina în chioşc şi a aşezat obiectele pe tava existentă pe masa chioşcului.  

Imediat a venit şi Mircea cu sifonul într-o mână şi cu platoul rece pregătit în grabă de mama sa.  

– O să plouă?, întrebă Mircea ca să spargă gheaţa discuţiilor.  

– Nu cred, răspunse doctorul în timp ce îşi aprindea pipa.  

Dintr-o dată în aer se împrăştia o aromă plăcută de tutun fin şi rotocoalele ce le scotea tatăl său trăgând viguros din pipa din lemn de abanos, având sculptat un cap de leu, se spărgeau deasupra mesei din chioşc. Pipa era primită de la un căpitan de navă englez, pe care l-a operat de o banală apendicită acută. Acesta o avea cumpărată de la un indian. Avea ceva vechime – peste treizeci de ani.  

– Să bem un vin mai aproape de zona noastră, de la Cotnari. Nu o fi el ca cel de la Murfatlar, dar te asigur că este original şi bun. Are vechime şi păstrează parfumul poamei culeasă la timp.  

– Noroc şi bine v-am regăsit. Da, au vinuri bune pe acolo dacă bei un vin adus direct din cramă, neprelucrat pentru vânzare. Dar să ştii că la gazda unde stăteam eu, o bătrână văduvă, beam un vin deosebit de aromat şi bun. Era natural, fără nicio chimicală. Când am ajuns astă toamnă acolo, la puţin timp, au început culesul viilor şi am văzut cum se face vinul în Dobrogea.  

– Doar nu diferit de cel făcut la noi în Moldova.  

– Ba da. Fiecare are metoda lui. Mai întâi totul depinde de cum îşi pregăteşte fiecare butoaiele. De calitatea butoaielor depinde în mare măsură şi calitatea vinului. Apoi calitatea strugurilor şi vremea când îi culegi.  

– Să nu-mi spui că te-ai recalificat, că te-ai făcut viticultor.  

– Nu, doar am fost atent la cum se procedează. Când veneam de la şcoală şi nu aveam ce face, mergeam la cules cu familia gazdei şi am văzut cum procedează. La ţară nu-i ca la oraş să ai unde pleca.  

Acolo, după cursuri, fiecare pleacă în „plata Domnului”, cum se zice, şi nu te mai vezi cu ei decât a doua zi la şcoală. Nu ai unde merge.  

Restaurantele sunt nişte bodegi amărâte. În comună nu ai unde să te plimbi, decât la magazin şi căminul cultural, să vezi un film pe bandă îngustă sau să joci şah şi table cu vreun cunoscut.  

– Nu tu ai dorit să mergi la ţară? Ai vrut experienţe noi şi iată că le-ai trăit.  

– Nu o spun cu regret, ci ca o constatare, să ştiţi şi voi, cei de la oraş, cum face găina oul.  

– Ha, ha, iată că a venit ţăranul să ne întrebe care a apărut prima, găina sau oul.  

– Nu, tată, te rog, nu te simţi ofensat, dar să ştii că totuşi viaţa la ţară are un farmec aparte. Tu ştii ce înseamnă ca la cinci dimineaţa când somnul îţi este cel mai dulce, să auzi cum cântă cocoşul? Cum se trezeşte natura la viaţă? Câinii latră parcă ar lătra la stele, auzi, dacă ai această şansă, cum muge vaca chemându-şi viţelul. Este adevărata viaţă, papa.  

– O fi, dragul meu, pentru romantici. Tu trebuie să fii pragmatic.  

Banul nu vine nici de la vacă şi nici de la cocoş, decât atât cât să nu mori de foame. Cocoşi şi găini putem creşte şi noi în curte dacă dorim să vedem cum se face oul. Dar cum se face banul niciodată nu vei afla lucrând la ţară.  

– Nu te contrazic. Viaţa totuşi porneşte de acolo, de la ţară. În cele nouă luni trăite în acea atmosferă, mi-am schimbat opinia asupra priorităţilor mele. Tu ai dreptate că nu poţi face avere la ţară decât pe cale ilicită şi să fii într-o funcţie care să-ţi permită aceasta. Numai dacă nu te prinde tovarăşul maior Roman zis „Te-leagă”, de la miliţia economică. Acolo, dacă cineva are nevoie de un consult medical, în cel mai bun caz se duce la doctor cu câteva ouă într-o basma sau cel mult o găină. Nu este ca la tine când ştie că viaţa lui depinde de bisturiul pe care tu îl plimbi lejer prin corpul său.  

– Hai să nu mai discutăm de acestea că vine mama ta şi nu-i va plăcea discuţia.  

– Hai, mami, lasă la o parte treaba! Tu eşti o femeie încă bolnavă. Abia de mâine eşti sănătoasă, când ţi se face externarea, spuse Mircea glumind.  

– Aşa spuneţi voi bărbaţii, dar se vede lipsa mea de o săptămână. Taică-tu barem nu a pus menajera la treabă. Peste tot este numai praf şi obiecte folosite şi neaşezate la locul lor.  

– Ai tot timpul acum, că eşti acasă, să le pui la locul lor!  

– Da, am ce face mâine până le pun la punct. Ce simplu este pentru bărbaţi. Nu dau importanţă amănuntelor casnice.  

– Lasă-le şi tu, nu mai pune la suflet. Ia spune-mi, acum te simţi mai bine?  

– Da, mă simţeam mai bine de mai mult timp, dar cum trebuia să-mi mai fac un control medical pentru a reveni la catedră, m-am internat şi iată-mă că am revenit acasă mai devreme decât era stabilit.  

Aşa profită şi tatăl tău să nu mai mănânce prin oraş, sau hrană rece.  

Dacă ruga menajera şi îi mai dădea câţiva lei suplimentar, nu-l refuza să-i facă ceva comestibil de mâncare, dar nu s-a preocupat de acest aspect.  

– Lasă draga mea, nu de mâncare era problema, pentru că mai mult am stat prin spital. Au fost mereu accidente când la Şantierul Naval, când la turnătorie la Inetof sau Întreprinderea Mecanică. Unii au venit fără braţe, alţii, de la turnătorie, fără carne pe ei! Era sânge peste tot.  

– Hai, lasă descrierea macabră a acestor aspecte, ştii că-mi repugnă. Ia spune, Mircea, cum a fost în primul tău an de învăţământ? Nu-mi vine să recunosc, însă şi eu am început să predau în primul meu an de carieră profesorală tot la ţară, undeva în zona Bacăului. Abia după doi ani am reuşit să mă transfer la oraş, când a ajuns bunică-tu director la fabrica de avioane şi a tras şi el nişte sfori cum am încercat să facem şi noi cu tine.  

– Da mamă, însă tu erai femeie, era greu cu naveta şi nu te comparai cu mine ca bărbat.  

– Dragul meu, ascultă la mine. De la viaţă trebuie să iei ce-i mai bun şi, dacă se poate, cât mai uşor. Nu merită sacrificii din idealism.  

– Tu vorbeşti care încă mai eşti membră a Consiliului Judeţean de Partid?  

– Oi fi eu, însă ascultă că nu mai repet. Acestea sunt bune pentru ignoranţi, pentru talpa ţării, cum ne place să spunem prin ziare sau şedinţe, nu pentru noi intelectualii. Dacă poţi trăi bine, de ce să trăieşti prost? Din idealism? Nici cei care au înfiinţat şi au propagat comunismul ca pe un flagel, nu credeau în ce spun. Ei au dus-o tot timpul bine, restul o duceau prost. Sper că tu să nu te amesteci cu restul.  

– Mamă, întotdeauna vor fi conflicte între generaţii şi clase sociale, deoarece fiecare mentalitate se dezvoltă în funcţie de condiţiile în care ia naştere conştiinţa. La ce va urma cu postul meu este timp suficient să discutăm până la începerea noului an şcolar.  

– Deci trebuie să înţeleg că te-ai simţit bine în Dobrogea.  

– Pot spune chiar că destul de bine. Acolo am întâlnit nişte oameni deosebiţi, gospodari, respectuoşi, mai ales faţă de intelectualitatea comunei. Doar nu eram numai eu venit la şcoală ca profesor.  

Sunt trei şcoli, plus o seamă de intelectuali la C.A.P. şi I.A.S.  

– Şi nu ţi-ai găsit acolo nicio profesoară sau, eu ştiu, vreo ţărancă mai drăguţă să-ţi faci şi tu o prietenă?  

– Mamă, dar oraşul era la douăzeci de minute cu autobuzul.  

Acolo era şi marea, plaja, lume din toată Europa, mai ales venită la tratament în tot timpul anului. Erau cele mai renumite baze de tratament din sud – estul ţări, împreună cu cea de la Techirghiol, pe bază de împachetări cu nămol sapropelic.  

– Văd că nu te-ai îndrăgostit de nicio dobrogeancă, însă eşti îndrăgostit lulea de Dobrogea.  

– Nici chiar aşa, însă m-am simţit destul de bine acolo. Am avut şi norocul să mă cazez la o bătrână cumsecade şi am avut condiţii de locuit destul de bune, la un preţ acceptabil.  

– Mda, mă rog, aşa o fi fost. Eiii dragilor, mă simt un pic obosită aşa că vă las să vă terminaţi de povestit ca între băieţi şi de băut vinul. Eu mă retrag şi vă doresc noapte bună.  

– Sărut mâna mami, şi noapte bună!  

– Noapte bună draga mea, spuse şi doctorul care mai turnă vin în pahare. Hai că s-a încălzit şi parcă nu mai este aşa de plăcut ca la început. Te ajung din urmă cât de curând. Nici eu nu mai stau mult, că mâine am o operaţie dificilă de făcut.  

– Tată, tu ar trebui să ştii cel mai bine că un lucru pe care nu-l faci atunci când este timpul său nu mai este de calitate. Şi vinul dacă s-a încălzit şi a prins aer, nu mai este ca cel stat înfundat în sticlă. Şi mie îmi este somn. Parcă m-a ajuns oboseala. Ce zici, ne retragem şi noi sau rămâi să mai fumezi o pipă?  

– Numai una pe seară am în program. Nu exagerez cu tutunul.  

Zece ani de fumat un pachet de ţigări pe zi scurtează bătrâneţea la jumătate, ca să ştii.  

– Bine că nu mi-a plăcut niciodată tutunul nici de curiozitate.  

M-a deranjat de la început fumul de la alţii, fapt care a fost determinant în a fuma sau nu.  

– Un atu în plus.  

– Am mai auzit expresia aceasta de la cineva.  

– Tot de la un medic?  

– Nu, un fel de medic, o absolventă de facultatea de zootehnie, fără diplomă de absolvire.  

– Ce a păţit?  

– Nu ştiu, nu a vrut să-mi spună. Ştiu că are dreptul să îşi susţină examenul de stat sau în cel mai rău caz să repete ultimul an de facultate.  

– Deci există o prezenţă feminină în viaţa ta. Când te-a întrebat mama ta, ai evitat răspunsul.  

– Nu aveam ce să-i răspund. Ne-am cunoscut de curând, la un banchet dat de conducerea C.A.P.-ului cu ocazia împlinirii a 110 ani de la atestarea comunei şi, cum în acea perioadă s-au ţinut şi examenele de diferenţe, am întâlnit-o la chef.  

– Ea ce lucrează? Este frumoasă?  

– Acum ca tehniciană, însă are responsabilităţi de inginer. Dacă este frumoasă? Hmm... parcă a fost făcută să nu o laşi să plece din patul tău. Scuză-mă că îţi spun asta pentru prima dată.  

– Eşti destul de mare pentru a vorbi ca între bărbaţi, chiar dacă până acum nu am avut ocazia să abordăm această temă. Sunteţi prieteni?, întrebă doctorul făcut curios de către fiul său, auzind despre frumuseţea fetei.  

– Da... a rămas să o invit într-un scurt concediu de o săptămâna la munte. Te-aş ruga să nu-i mai spui şi aceasta lui mami că cine ştie cum va interpreta ea relaţia noastră, dacă va accepta invitaţia.  

– Eiii, na... şi dacă ai nevoie de bani, nu-i nicio problemă.  

– Am şi eu ceva bani, la ţară nu ai pe ce să-i cheltui, aşa că am ceva economii.  

– Lasă-le pentru alte priorităţi! Când vreţi să plecaţi?  

– Nu mi-am propus o dată fixă, peste o săptămână – două, să văd ce găsesc la O.N.T. sau B.T.T.  

– O cunosc pe şefa agenţiei O.N.T. Să-mi spui staţiunea şi hotelul şi se rezolvă. Dacă vrei, te trimit la un prieten în Sinaia la hotelul Păltiniş. Nu te costă nimic. Are nişte obligaţii faţă de mine pe care nu şi le achită toată viaţa. Acolo au şi bază de tratament şi am avut cu el ceva schimburi de clienţi cum s-ar spune. Te hotărăşti şi se rezolvă.  

– Mai vorbim. Acum hai să mergem la culcare. A trecut de zece noaptea şi, cum am călătorit atâtea ore în căldura unui personal, îţi dai seama cum sunt de obosit.  

– Este în regulă. Şi eu trebuie să merg mâine mai de dimineaţă la spital. Pe lângă operaţie, mai am şi o întâlnire cu un cunoscut care are probleme de sănătate cu mama sa. Are un picior fracturat şi, netratat cum trebuie, a făcut puţină cangrenă.  

– Bine, mai vorbim mâine. Noapte bună.  

– Noapte bună, fiule.  

Amândoi au părăsit chioşcul, mergând în camerele lor pentru a se pregăti de culcare. Mircea dormea la etaj, unde îşi avea de mic camera. Se dezbrăcă şi făcu un duş fierbinte. Dorea să adoarmă cât mai repede, să scape de oboseala acumulată de-a lungul zilei. Mâine va vedea ce program îşi va face după micul dejun servit în compania mamei sale. Pe tatăl său nu spera să-l mai găsească la ora la care avea de gând să se dea jos din pat.  

A luat pe el doar un şort şi, la bustul gol, folosind ca acoperământ doar un cearşaf foşnitor de cât l-a scrobit menajera, cum se urcă în pat, cum adormi adânc.  

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
CAT DE MULT TE IUBESC... ROMAN / CAP. V - INTALNIREA / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1260, Anul IV, 13 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!