Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1252 din 05 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

NORVEGIA - NOUL EL DORADO PENTRU ROMANI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Curiozitatea şi nerăbdarea pescarului din mine, bolnav după pescuit şi peşte, m-a determinat să ajung lângă ei, dar erau pe cealaltă parte a înălţimii pe care mă aflam. Cercetând minuţios promontoriul, am descoperit că printre pomi există o cărăruie marcată cu stinghii din lemn de brad, vopsite la partea superioară cu roşu. Însemna că era o cărare marcată, aşa că ţinându-mă de crengile copacilor, am început coborâşul spre o zonă necunoscută. După mai multe peripeţii, alunecări, murdărit de haine şi mai ales de încălţăminte, am ajuns în sfârşit într-un fel de şosea pietruită ce cobora de la capătul unei clădiri cât un spital de mare, până pe malul apei.  

Nişte stânci monobloc din granit se ridicau semeţe din adâncul fiordului până deasupra apei, iar deasupra lor erau montate două platforme de pe care se putea face salturi pentru scăldat în apa fiordului, destul de adâncă. Sub ele erau montate scări metalice de urcare. Diferenţa de la platformă la apă era de peste şase metri.  

Cei doi tineri norvegieni lansau în dril şi recuperau continuu nailonul, dar fără niciun rezultat. Peştele nu se lăsa păcălit să se prindă în ancoriţă. Am stat câteva minute şi apoi i-am părăsit pe cei doi pescari ghinionişti. Am urcat panta şi am intrat în oraş. De deasupra, am mai făcut câteva fotografii. Era prea frumos tot ce vedeam, ceva unic şi de domeniul fantasticului. Trebuia să iau cu mine aceste imagini, să rămână ca dovadă că paşii mei bătrâni, au călcat acest tărâm de vis, plin de istorie şi fantasmagorie, în scrierile literare. Zăpada încă mai era aşezată printre copacii crescuţi pe panta dintre fiord şi oraş chiar dacă se apropia sfârşitul lui aprilie. În zare se vedea poarta de intrare în ocean ca o chemare spre drumurile necunoscute străbătute de mii de ani de neînfricaţii vikingi.  

Ne cunoscând zona şi oraşul, ştiam că trebuie să mă îndrept tot înainte, cu oceanul în spatele meu, deoarece în faţa mea trebuia să fie strada principală. Casele erau frumoase şi pline de viaţă ca aspect, chiar dacă unele aveau culori mai închise, de albastru sau de grena, dar fără nicio mişcare umană. Nu am văzut pe nimeni ieşind sau intrând într-o locuinţă. Ocoleam pe străzile lăturalnice şi tot imortalizam prin obiectivul aparatului foto această arhitectura plină de fantezie şi frumuseţe. O casă albastră lângă una albă, apoi alta muştar, sau verde, ori neagră, roşie, gri, portocalie, cu balcoane sau fără, cu mansardă sau acoperişul în două ape, din lemn unde scândurile erau montate una peste alta pe orizontală sau cu altă scândură montată peste doua îmbinate cap la cap pe verticală. Erau case fără garduri, fără curţi, dar cu flori în ghivece la ferestre, cu gazonul tuns scurt. Nimeni nu le încălca proprietatea, nimeni nu-i deranja, de nimeni nu trebuiau să se ferească. Puteau să lase în curtea aşa neîngrădită orice obiect, el nu va dispărea niciodată. Am văzut roţi de maşină înşiruite lângă pereţii caselor cu cauciucurile pe ele, aşa cum şi le-a schimbat proprietarul de la cele de iarnă la cele de vară şi nimeni nu le subtiliza cum desigur s-ar fi întâmplat imediat la noi. Erau flori crescute lângă temelia blocurilor, pe o palmă de pământ şi nimeni nu le rupea să şi le ducă în vaza de acasă.  

Eram într-o altă dimensiune a civilizaţiei, a respectului reciproc faţă de proprietate, fată de cinste şi corectitudine. Nu am văzut niciun câine maidanez în afara celor scoşi în lesă la plimbare. Am văzut câteva pisici de rasă dar în curtea casei, nu libere pe stradă. Oricât de mic şi blând ar fi fost câinele, nu aveau voie să-l plimbe în spaţiu public slobod, ci doar în lesă. Amenzile erau destul de mari ca să nu fii tentat să-i dai drumul din lesă.  

Pe străzile laterale, în afara celor principale unde viteza era de 50 kilometri la ora, era interzis a se depăşi viteza de 30 km. Parcările pe străzile din centrul oraşului erau dotate cu automate de plată şi poliţia comunitară circula continuu să verifice dacă ai introdus fisa de 5 koroane pentru 15 minute de staţionare. Dacă tichetul afişat pe bord nu corespundea cu taxa, amenda era de 400 koroane, adică vreo 250 lei. Poliţaii reveneau destul de des şi dacă încă mai erai în culpă, îţi mai aplica o nouă amendă alături de prima sau a doua, până intrai în legalitate şi acestea toate se cumulau şi se plăteau integral, nu ca la noi la jumătate în timp de 48 ore.  

La un moment dat am constatat că nu mai am baterii funcţionale la aparat, aşa că m-am hotărât să-mi scurtez vizita prin oraş şi am început să cobor spre centru. În parcul din apropierea blocului unde locuiau copiii, era o colină cu un spaţiu liber betonat pe care îşi montase leagănele mecanice sau alte construcţii distractive de bâlci, nişte românaşi de ai noştri. Nu am intrat cu ei în vorbă. Copiii aruncau cu mingii din cârpe să dărâme nişte cutii de conservă din tablă, aşezate una peste alta în piramidă. Fleacurile noastre româneşti. Lipseau totuşi cei care să joace alba – neagra cu norvegienii. Câştigul celor îndemânatici erau nişte cravate mari şi late, în culori stridente, pe care aveau imprimate diverse înscrisuri hazlii. Şi feciorul lui Bogdan avea la gât una violet, însemnând că a trecut şi el prin parcul românesc de distracţii şi a dărâmat cutiile. Avea pe ea scris în engleză: “Testează-mă”.  

După eşecul din timpul partidelor de pescuit de pe pontonul insulei Islandet, m-am hotărât să-mi folosesc timpul vizitând oraşul cât voi mai sta în acest frumos loc.  

Dimineaţa până se sculau ceilalţi colocatari, soţia, nora şi nepotul Andrei, făceam un tur prin apropiere. Vizitam oraşul la acea oră încă pustiu. Când se trezeau ai casei şi începea mişcarea pe străzile oraşului, terminam şi eu vizita şi reveneam la micul dejun şi cafea, apoi îmi luam aparatul digital de fotografiat şi părăseam apartamentul.  

Într-o zi, am descoperit un supermarket la câteva străzi depărtare şi doream să-l vizitez şi să mă informez asupra preţurilor ori dacă aveau şi oferte accesibile bugetului meu de austeritate. Mai mult, mă intriga faptul că în interiorul magazinului erau amenajate un fel de cafenele, pline cu pensionari de ambele sexe. Doream să spionez ce fac acolo aceşti vârstnici, unii dintre ei de vârsta mea, alţii cu mult mai “trecuţi”.  

Am plecat de acasă înainte de ora nouă. Nu ştiam dacă Bogdan mă va invita în acea zi la pescuit aşa că mi-am permis un tur prin zona portuară care corespundea şi cu un fel de centru al oraşului. Aşa am descoperit unde era autogara, sau că se poate trece de pe o insulă pe cealaltă cu un fel de ambarcaţiune contra unei sume, în cazul că nu aveai alte posibilităţi.  

Aveam cu mine nelipsita lansetă. Am încercat să pescuiesc de pe un ponton la care acostau micuţele ambarcaţiuni ce transportau pasagerii de pe o insulă pe alta. Aruncam direct spre interiorul portului. Nu am prins nimic, aşa că am abandonat pescuitul destul de repede şi am pornit pe chei să vizitez în continuare oraşul. Nu pot spune că exista o faleză în accepţiunea cuvântului. Erau câteva nave acostate la cheu. Nu existau macarale pe cheu care să fie folosite la descărcarea navelor, aşa că nu ştiu ce transportau ele şi dacă acolo descărcau marfa, lucru ce nu cred că se întâmpla, neavând niciun fel de amenajare pentru asemenea operaţiuni.  

Am fotografiat tot ce se putea fotografia, adică toate clădirile de pe faleză, una mai frumoasă şi mai deosebită decât cealaltă. Erau sedii de societăţi, magazine şi hoteluri. Am vizitat câteva magazine dar nu m-a tentat nimic, preţurile erau prohibite şi inaccesibile pentru bugetul meu.  

Încet, încet m-am apropiat de podul pe care mergeam spre locul de pescuit şi în jumătate de oră eram din nou pe ponton să-mi încerc norocul de unul singur. Nici acum nu am avut succes mai mult decât în celelalte zile, aşa că am părăsit pontonul şi m-am întors pe insula unde locuiam. Doream să verific dacă sunt şi alte locuri bune de pescuit în afară de cel unde am tot mers fără succes la prins peşte. Aşa am descoperit un mic port privat, cu ambarcaţiuni pentru pescuit şi o altă privelişte minunată de unde se vedea fiordul şi ieşirea spre Atlantic.  

Malul celălalt îşi prezenta frumuseţea munţilor înzăpeziţi. Nu existau construcţii pe el decât într-o anumită zona mai în stânga mea. Cred că era ceva minier că se auzeau picamăre care găureau stânca şi nişte excavatoare ce dezlocau roca.  

Mai puteam observa câteva crescătorii de somoni. Aici somonii se cresc în mijlocul fiordului în nişte cuşti metalice. Zilnic venea o ambarcaţiune şi le dădea de mâncare. De fapt nu sunt nişte simple cuşti, ci o îngrădire din care să nu poată ieşi somonii, care trăiesc liberi în acest spaţiu limitat. Carnea de somon este foarte scumpă în Norvegia, ca orice doreşti să cumperi, dar normală pentru norvegieni, ca şi la noi, comparând salariile şi preţurile. Cine are bani cumpără somon atât în România cât şi în Norvegia, cine nu, se limitează la alte soiuri dacă nu şi-l pescuieşte singur. Nu prea am văzut mulţi pescari sportivi cum sunt la noi. Ei au ambarcaţiuni pe care le folosesc să meargă în mijlocul fiordului sau să iasă la ocean, aşa cum ieşim şi noi aici la mare. Pe mal sunt puţini norvegieni care îşi încearcă norocul sau priceperea cu undiţa. Doar când sunt în weekend, merg într-o zonă turistică, închiriază o căsuţă şi o barcă cu motor şi ies pe apă la pescuit.  

Cele treisprezece zile au trecut repede. Când sâmbătă a venit feciorul soţiei acasă (lucra aşa cum am spus la vreo 200 km de casă, la Tronhaim), am vizitat împrejurimile oraşului cu ieşiri tot pe sub fiorduri prin tunel, cu aceiaşi taxă care dus-întors i-au costat cu patru persoane mature şi un copil 420 koroane, cam 250 lei ( circa 8koroaneeste echivalentul aunui euro, funcţie de cursul zilnic).  

Viaţa în Norvegia este foarte scumpă ca percepere pentru un român, dar normală pentru un localnic ţinându-se cont de valoarea salariilor. Nu există comparaţie între câştigul din ţară cu cel de aici. Românii au uneori salariile mai mici ca norvegienii, dar suficient să trăiască acolo cu preţurile de acolo. Pot câştiga şi echivalentul a 20.000 lei (3.000 - 4.000 euro) împreună cu indemnizaţia de hrană şi de deplasare, pe care le suportă uneori patronii, dar şi o pâine costăminimum un eurosau un kg de brânză a 55 lei. Asta doar ca exemplu de comparaţie. Nu mai vorbesc de ţigări care costă 10 euro, iar o bere (slab alcoolizată de 3,5 grade) costă minimum 12 lei(cam 2,5 - 3,5 euro costă o bere de 4,5 grade alcool). Şi cum românul este învăţat să trăiască bine, aici numără de mai multe ori banul din buzunar şi îşi face atent socotelile între ce are pe card şi ce pune în coşul de cumpărături.  

Pe 25 mai 2012, cu bagajele făcute de cu seară, dimineaţa la ora şapte eram în drum spre Molde, aeroportul de unde ne despărţeam de sud-vestul Norvegiei, spre a ne îndrepta spre nord-est, cu escală obligatorie din nou la Oslo, capitala Norvegiei. Aveam avion din Molde la ora 9,45 spre Oslo.  

La prima sosire pe aeroportul din Oslo, când veneam de la Viena, am avut ceva probleme. Soţia fiind bolnavă la coborârea din aeronavă nu mai putea merge. Cărucioarele garate la uşa avionului erau aduse pentru alte persoane cu dificultăţi locomotorii, aşa că tot căutând un cărucior s-o pot transporta pe soţie, grupul de călători şi-a continuat drumul spre locul de recuperarea bagajelor, loc pe care eu nu-l ştiam, iar aeroportul este foarte mare şi pe două etaje.  

Norocul nostru a fost că au apărut „brancardierii”, să le zic aşa celor care împingeau de cărucioare şi i-am rugat să-mi aducă şi mie un cărucior. În câteva minute a apărut cu un cărucior un bărbat la vreo 40-45 ani, amabil şi foarte sociabil. El ne-a dus la locul de la parter (eram la etajul I) după ce am tot ocolit aeroportul pe mai multe sute de metri, de unde ne-am recuperat bagajul depus în cala aeronavei. Am urcat din nou la etaj însă în partea cealaltă a aeroportului, unde am făcut check-in, adică am intrat în posesia biletelor spre aeroportul Evenes-Harstad-Narvik. Mai aveam de aşteptat cam două ore până la îmbarcare şi decolare, aşa că am făcut o scurtă plimbare prin aeroport.  

Trebuia apoi să trecem prin filtrul vigilent al vameşilor şi al poliţiei aeroportului înainte de urcare pe aeronavă. Brancardierul a scris pe foaia de „transport” a soţiei ora când va reveni. Nu a mai apărut el ci o tânără care ne-a condus la zona de control vamal şi odată ajunşi la poarta de îmbarcare i-am mulţumit şi ne-am despărţit. De aici mă descurcam şi eu să împing căruciorul până la intrarea în aeronavă.  

Zborul deasupra Norvegiei a fost fantastic. Am convenit cu soţia ca de data aceasta să stau eu la fereastră să pot fotografia şi filma tot ce pot vedea.Ea nu era interesata şi nici nu putea vedea ceva din cauza dioptriilor cu minus.A ieşit un fotoreportaj minunat. M-a uimit faptul că Norvegia este aproape numai un munte continuu, cu coborâşuri şi urcuşuri şi cu multă apă. În mijlocul munţilor acoperiţi cu zăpadă descopereai lacuri îngheţate, fiorduri care se înfigeau adânc în inima munţilor şi continuau până la ocean. Un alt lucru ce m-a surprins a fost lipsa localităţilor dea lungul întregului zbor de peste 1200 km. Nu ştiu dacă am întâlnit pe partea mea de vizibilitate 3-4 localităţi şi aceasta s-a întâmplat aproape de finalul zborului.  

Narvik este un oraş cu funcţia de capitală zonală în partea nordică. Un fel de Cluj, Timişoara, Constanţa, sau Târgu Mureş la noi. Aeroportul Evenes este destul de departe atât de Harstad cât şi de Narvik, cu toate că poartă numele celor două oraşe ca aeroport. Oraşele sunt în direcţii opuse unul de celălalt, la vreo 50-60 km de aeroport, iar oraşul Evenes se găseşte pe malul altui fiord, înşirat sub poalele munţilor stâncoşi din zonă.  

Eram aşteptat la sosire atât de fiică cât şi de ginere cu maşina, un Audi 6, cumpărat cu vreo 2 luni în urmă. Aici dacă nu ai maşină nu te poţi descurca. Trebuie să mergi la shopping acolo unde este mai ieftin şi cum în Lodingen - orăşelul lor, cu ceva peste 2500 de locuitori (printre care şi ei - 4 romani, pe lângă alte naţionalităţi cu statut de azilanţi, în general africani, asistaţi de statul norvegian pe cheltuiala lui timp de 3 ani,), totul este foarte scump, ai nevoie să mergi ori la Harstad, ori la Sordland, la vreo 70-80 km de Lodingen pentru cumpărăturile principale.  

Drumul spre noua destinaţie s-a desfăşurat ocolind Fiordul de Vest, fiord ce leagă Oceanul Atlantic de interiorul ţării în această zonă şi care este circulat atât de nave maritime de linie, cât şi de pescadoare şi feriboturi.  

După ce am traversat fiordul pe un pod metalic impresionant şi după o ora de mers sinuos pe malul opus în sens invers, am ajuns la casa copiilor, cumpărată cu credit bancar, o clădire cu parter şi două etaje, construită din bolţari de beton şi cu o suprafaţă locuibilă de 240 mp.  

Ajunşi în Lodingen, aşteptam cu nerăbdare să descopăr şi alte zone ale Norvegieide nord. Bineînţeles că cea mai mare nerăbdare era să merg să pescuiesc şi aici, să-mi încerc norocul cum se zice. Ginerele a doua zi de dimineaţă a plecat la lucru, iar eu mi-am pregătit o lansetă, am luat o sacoşă pentru a pune eventualii peşti şi am părăsit casa pe la ora zece. Mi-a spus unde să merg la pescuit, undeva pe un cheu în faţa atelierului unde lucra el.  

Acolo era ancorat un pescador, aşa că aveam şi adăpost dacă începea să bată vântul, foarte frecvent aici, cu un program de „lucru” imprevizibil. Am făcut prima lansare şi spre bucuria mea am simţit primul atac la peştişorul meu metalic de 60 grame. In scurt timp am prins patru peşti fiecare în jur de 1 kg. Am scăpat şi alţii mai mari datorită faptului că nu începuse fluxul şi apa era scăzută, cu o diferenţă de nivel de vreo 4 metri până la cheu. Peştele fiind greu, când se zbătea i se rupea gura şi-l pierdeam. În prima mea zi am prins şase peşti într-o oră de „dril” şi mândru nevoie mare, am plecat acasă. Făceam exact 10 minute pe jos.  

Aici în Norvegia este o mare problemă gunoiul. Sunt nişte reguli foarte stricte. Un kilogramde gunoi dus la groapă costă echivalentul a 2,4 lei dacă-l duci tu, dar selectat pe categorii. Copiii au contract cu societatea de salubritate care îl ridică la două săptămâni, dar numai dacă este strâns în pungi pe culori. Alimentele în pungă galbenă, hârtia în pungă roşie şi plasticul în pungă verde. Dacă apar alte sortări sau amestec de gunoi, atunci gunoierii nu-ţi mai ridică gunoiul până nu-l sortezi, adică abia peste alte două săptămâni.  

Trebuia să curăţ peştele şi să fac ceva cu resturile şi capetele,că doar aici se face numai fileu fiind peşte suficient ca să-ţi permiţi. Din cauza aceasta dorinţa mea de a merge zilnic la pescuit a fost strunită cu forţa. Nu aveam ce face cu resturile care degajau un miros neplăcut în cele două săptămâni de aşteptare al serviciului de salubritate.  

Mergeam la pescuit şi o făceam pe pescarul sportiv, îl eliberam. Dacă era peste două kg. îl păstram pentru ca să-l sărez şi să-l usuc pentru acasă. Resturile le căra ginerele la containerul de gunoi de la muncă.  

A doua zi după ce a venit ginerele de la serviciu, am plecat spre Sordland un oraş mai mare decât Lodingenul, aflat la vreo 70 de km. Lodingenul este cap de pod ca aşezare, de aici mai departe nu poţi mergedecât cu feribotul.Orăşelul Lodingen (aici se spune Kommune la oraş) este aşezat pe malul stâng al Fiordului de Vest sub poalele muntelui. Casa copiilor mei este aşezată chiar sub stânca muntelui. Munţii de aici nu sunt falnici ca la noi, sunt mai mărunţi şi numai din granit. Copacii sunt rari şi firavi şi întâlneşti mai puţin coniferele.  

Orăşelul se întinde pe o lungime de vreo 4km începând de la malul fiordului şi urcând spre munte. Au două magazine alimentare mari, o grădiniţă, şcoală pentru copiii până în clasa a V a, apoi alta pentru cei de până la liceu, un liceu cu profil pe meserii, un cămin mare de bătrâni, şi altul pentru recuperare, creşă si câteva hoteluri.  

Spre ieşirea din oraş există o zonă rezidenţială unde sunt construite case de vacanţă, unele locuite permanent, ca şi altele construite pe malul fiordului din spate. Au o pescărie, nave pescăreşti, o fabrică sau magazin de plase de pescuit şi un port cu ambarcaţiuni particulare de agrement şi pescuit. Aici casele au culoarea predominant alba, dar mai rar şi gri, maro, ocru sau alte culori, cum erau la Kristiansund. Ce am descoperit interesant este că multenu au temelii din beton, ci doar nişte pietroaie puse unul peste altul să fie la acelaşi nivel, peste care se ridică casa. Cade un pietroi, cade casa. Oare aici nu sunt seisme de nu le este teamă de mişcările tectonice?  

Drumul până la Sordland este frumos. Şoseaua şerpuieşte un timp pe malul fiordului, apoi se desparte de el spre stânga, intrând printre munţii înzăpeziţi încă în luna mai. La poalele lor pe suprafaţa mai puţin înclinată sunt numai bolovani mari de piatră, aşezaţi de milenii fără nicio noimă, parcă ar fi rodul unei ploi cu meteoriţi. Nu există nicio explicaţie logică al apariţiei lor aşa cum sunt aruncaţi ca din întâmplare peste tot, inclusiv în apa de la mal, de unde apar în timpul refluxului.  

Pe traseu ne întâmpină sate micuţe, câteva case de o parte şi de alta a şoselei, majoritatea din lemn, vopsite viu colorat. Nu există agricultură în această zonă şi nu aş putea spune cu ce se ocupă această populaţie rurală. Este adevărat, toţi au maşini şi pot merge la un eventual loc de muncă. În dreptul caselor de pe malul fiordului erau bărci cu motorul pe ele ancorate la câţiva metri în apă, sau fără motor ridicate pe uscat, lucru ce denotă că pescuitul este o ocupaţie şi un mod de viaţă normal al norvegienilor. Orice casă ridicată în Norvegia, indiferent la ce distanţă de lumea civilizată, are şosea asfaltată până în uşă, conectată la şoseaua principală din zonă. Idem iluminat electric şi celelalte facilităţi ale civilizaţiei.  

Sordlandul nu este la fel de frumos ca primul oraş vizitat, Kristiansund, în care am locuit primele 13 zile. Nu ştiu dacă este mai mic sau mai mare. Noi am fost doar la magazine pentru cumpărături de strictă necesitate. Nici reducerile care erau în magazinele din Kristiansund nu le mai regăseai aici. Totul era mai scump aici în nord. Unele produse erau la fel de scumpe ca şi cele din Lodingen, aşa că se punea întrebarea dacă mai are rost să consumi motorina pentru cei circa 150 km de drum dus-întors. Copiiicăutau de încălţat pentru fiul lor cel mic, Cristian şi cea mai ieftină încălţăminte era de 500 koroane, adică aproape 300 lei o pereche de încălţări pentru mers la şcoală, un fel de tenişi.  

Între timp a început ploaia. Aici există o succesiune normală a fenomenelor meteorologice. Alternează când ninsoarea, când ploaia, completată cu vreme frumoasă, soare, apoi vânt şi nori. Nu am avut o temperatură mai mare de 8 - 9 grade cât am stat în Norvegia.  

A doua zi a ieşit soarele, nu bătea vântul şi am ieşit la plimbare prin localitate, s-o descopăr mai bine şi să fac fotografii. Am văzut un hotel mic care avea o îngrădire din stâlpi din lemn sculptaţi, ca şi obiectele de joacă pentru copii. Am aflat că sunt aduse tocmai din Thailanda. Merita deplasarea până acolo, aşa că am plecat să le fotografiez.  

De pe timpul când încă ne aflam în Kristiansund, ginerele ne-a promis că în sâmbăta următoare mergem în Suedia la shopping, aşa că sâmbătă dimineaţa am servit micul dejun, ne-am băut cafeaua şi am pornit la drum. Nu era una dintre cele mai frumoase dimineţi, însă era una obişnuită pentru clima Norvegiei.  

Plouase mărunt noaptea, şoseaua era umedă şi cerul înnourat. Revedeam din nou traseul pe care l-am făcut la sosirea în nord. La ieşirea din Lodingen, pe partea dreaptă la câţiva kilometri am văzut primii reni în original. Păşteau la marginea unui pâlc de arbuşti crescuţi între şosea şi fiord. Erau vreo opt. De la distanţa la care se aflau, circa cincizeci - şaizeci de metri şi viteza maşinii, nu am văzut o mare deosebire între un ren şi o capră. Erau alb-cenuşiu şi nu prea mari. Oricum nu ca cei din filme sau ilustrate. Nişte animale plăpânde, slabe şi obişnuite cu traficul şi prezenţa oamenilor ca şi oile şi caprele noastre. Copiii mi-au povestit că au venit şi în oraş fără a se teme de circulaţie sau de oameni. Aşa făcea şi vulpea de pe muntele din spatele casei lor. Cobora muntele şi o lua printre case să caute de mâncare.  

După prima turmă am mai văzut şi alţi reni, dar numai în aceeaşi zonă, la câteva sute de metri distanţă între ei. Aici mai trăiesc şi elani dar numai în zonele împădurite. Norvegienii lespun „mus” şi se poate vâna dacă ai permis şi autorizaţie de a-i vâna. Nu am avut ocazia să-i văd nici când am fost la Sordland, nici la Harstad şi nici în sud, cu toate că ceilalţi copii s-au întâlnit cu ei în mijlocul şoselei. Acolo am văzut doar câteva căprioare de la vreo câteva sute de metri distanţă, care puteau la fel de bine să fie tot reni.Abia la a doua vizită în nordul Norvegiei şi la a treia am reuşit să-i întâlnesc chiar în mijlocul şoselei sau în apropierea ei.  

Referinţă Bibliografică:
NORVEGIA - NOUL EL DORADO PENTRU ROMANI / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1252, Anul IV, 05 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!