Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Impresii > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1251 din 04 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

NORVEGIA - NOUL EL DORADO PENTRU ROMANI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Nr. 8 Norvegia – noul El Dorado pentru români  

 

După schimbarea a trei avioane, cu aterizări la Munchen şi Oslo, „alergări” prin aeroporturi căutând bagajele din cala avioanelor şi găsirea porţilor de îmbarcare, iată că am sosit în sfârşit şi pe Molde, un aeroport nu aşa mare şi nici prea departe de Oceanul Atlantic, doar la vreo 70 de km, dar cu legături directe cu acesta prin fiordurile sale. Am ajuns în sfârşit la prima destinaţie - oraşul Kristiansund, aflat în N-E judeţului Nordmøre, unde locuia fiul soţiei şi familia sa.  

În aeroport ne aştepta nora cu un alt român de prin Bistriţa Năsăud, pe post de şofer, Paul, (fiul soţiei) lucrând cu firma sa la Tronhaim, un oraş important al zonei, cu mult mai mare decât Kristiansund, aflat la vreo 200 km de acesta. Distanţa de la Molde până acasă la destinaţia noastră temporară era de vreo 70 km, aşa că, ne-am îmbarcat în Audi 4 de culoare neagră al copiilor şi am luat-o pe malul fiordului spre destinaţie.  

Pe o parte a şoselei era fiordul şi pe cealaltă se derulau satele norvegiene cu o arhitectură deosebită, case din lemn sau din bolţari din beton, frumos colorate, cu unul sau două etaje, din care ultimul era în general mansardat. La un moment dat înainte de a intra în oraşul de destinaţie al primei etape al călătoriei noastre, ne-a întâmpinat un tunel lung de 5,5 km construit pe sub alt fiord aflat de acum în stânga noastră pe direcţia de mers, iar la ieşirea din tunel se afla staţia de taxare, ca la autostrăzile româneşti, numai că aici nu era vorba de echivalentul a 10-11 lei, ci a 150 lei, deoarece taxau maşina separat şi fiecare persoană din maşină separat (ca la noi la bac), numai că erau preţuri diferite pentru adulţi şi copii.  

După o călătorie de vreo oră, timp suficient pentru familiarizarea atât cu arhitectura clădirilor cât mai ales cu relieful norvegian, cu munţii stâncoşi însă nu prea înalţi, împădurite cu pomi tineri şi subţiri, am ajuns la Kristiansund, un oraş viu colorat, aşezat pe stâncile a patru insule cu legături între ele prin poduri. Prima impresie a fost favorabilă. Încă mai exista zăpadă prin oraş şi eram deja pe 12 aprilie, iar munţii erau în general complet acoperiţi cu zăpadă.  

Deşi munţii din zonă încă îşi mai purtau căciulile şi dulmana din omăt pe ei, clima nu era aspră ca la noi în Dobrogea în asemenea cazuri, în ciuda temperaturilor scăzute. Fiordurile îmi făceau cu ochiul şi parcă îmi spuneau amabile un “Bine ai venit pescarule”. Nu ştiam că tocmai de aici îmi va sosi dezamăgirea cea mai mare.  

Şi casa copiilor era primitoare, un apartament mare cu trei camere, cu nişte paturi în care încăpeau lejer trei persoane, care după un foc în şemineu, a devenit foarte călduros şi primitor.  

Acasă ne aştepta nepoţelul Andrei, un flăcău în toată firea, de 13 ani, cu părul negru, ondulat, lăsat în plete, venit între timp de la şcoală. Deja ştia să vorbească bine atât norvegiana cât şi engleza, fiind stabiliţi încă din august anul trecut în Norvegia.  

Am uitat de oboseala călătoriei şi de faptul că am ieşit pe uşa apartamentului meu cu 40 de ore în urmă, fără să închid măcar un ochi pentru a mă odihni. Privirile îmi erau orientate asupra ferestrelor, din dorinţa să descopăr ceva nou şi inedit. Şi aveam ce vedea. Oraşul era o frumuseţe prin simplitatea sa. Case înşiruite una lângă cealaltă, în general fără curţi, ridicate direct la marginea trotuarelor, din lemn sau beton, fiecare alt model şi altă culoare.  

Eu aşteptam desigur cu neastâmpăr să merg la primul meu pescuit din Norvegia, aşa că pe drumul de la Molde la Kristiansund am aranjat cu Bogdan - tânărul care ne-a adus de la aeroport, un bistriţean ajuns şi el pe pământ norvegian ca mulţi alţi români din cauza nevoile traiului şi al lipsurilor din ţară, un pescuit pentru a doua zi.  

După împărţirea darurilor aduse celor dragi, am deschis sticla cu afinată să ne cinstim de „bun venit”. A urmat servirea cinei, după care prea mult nu am putut sta de vorbă din cauza oboselii drumului, aşa că am făcut câte un duş fierbinte să ne reconfortăm şi să scăpăm de oboseală şi ne-am retras în dormitorul ce ne-a fost rezervat. În leagănul dulcelui grai românesc al prezentatoarei de la ştiri de pe PRO TV, am adormit neîntors până a doua zi.  

Aici nu ştii când începe şi când se termină ziua, fiind perioada nopţilor albe. Mai puţin în partea de sud-vest a Norvegiei, mai accentuat în cea de nord-est unde vom ajunge după două săptămâni.  

Dimineaţa trezit ca de obicei înaintea tuturor, am ieşit uşor din dormitor şi am intrat în bucătărie să-mi pregătesc nelipsita cafea. Prima grijă a fost să iau legătura cu oraşul, aşa că am coborât în stradă cu noaptea în cap şi m-am plimbat pe străzile încă pustii din apropierea blocului în care locuiam.  

Prima dată am plecat spre port. Un om care întreaga sa viaţă i-a fost legat de port şi de apă nu poate să se despartă aşa uşor de obiceiurile sale. Prima dragoste nu se uită niciodată şi eu acest lucru îl ştiu cel mai bine. Aşa că am traversat în direcţia portului ce se prefigura la capătul străzii, vreo două-trei intersecţii şi fotografiam clădirile viu colorate. Am întâlnit şi o biserică catolică cu un turn foarte înalt, care nu mi-a încăput în imaginea fotografiei, fiind nevoit să o repet de la o distanţă mai mare.  

Fiecare casă avea o altă culoare, sau uneori erau grupate pe culori. Dacă erau cu aceeaşi arhitectură aveau şi aceleaşi culoare, ca şi când aveau acelaşi proprietar. Un oraş aşa cum am mai spus, cu majoritatea caselor construite din lemn, dar şi din beton şi vopsite în tot spectrul coloristic posibil. Era un oraş al culorilor. Casele erau înşiruite dea lungul străzilor direct în trotuar, fără curţi şi fără garduri, fie pe coline sau pe şes, cam asemănătoare ca arhitectură, nu mai înalte de două-trei etaje cu mansardă cu tot, un oraş ca în cărţile viu colorate ale lui Kristian Andersen, să atragă interesul celor mici nu numai prin poveştile nemuritoare ale autorului scandinav, cât şi prin coloristică.  

A doua zi pe la ora zece, a sosit la o cafea Bogdan, care locuia vis-à-vis, să mă invite la primul meu pescuit norvegian. Caut prin dotările fiului soţiei şi găsesc o lansetă. De acasă venisem cu „momeala” adecvată, pilcării (peştişori metalici cu ancoriţă la capăt) şi cât şi-a băut Bogdan cafeaua şi a fumat o ţigară, eu aşteptam lângă uşă, ca un căţel de vânătoare ce-şi aşteaptă stăpânul. Plin de adrenalină şi de nerăbdare, îmbrăcat ca pentru munte şi cu lanseta în mână pregătită de "atac", parcă eram un chirurg înaintea unei operaţii importante, aşteptam să pornesc spre marea aventură.  

Mercedesul lui Bogdan, cam vechi dar funcţional, s-a înscris în traficul oraşului, nu aşa de aglomerat ca cel de la noi, dar cu mult mai disciplinat. Ne îndreptăm spre centrul oraşului unde era şi portul. Facem la dreapta, urcăm o pantă, traversăm fiordul pe un pod înalt pe sub care treceau navele spre ocean, îndreptându-ne spre o altă insulă numită Islandet şi în zece minute eram pe malul altui braţ al fiordului, având în faţa noastră pe celălalt mal, cea de a treia insulă din patru.  

Am „vânturat” în dril apa vreo două ore, însă nu am prins nimic în afară de Bogdan, nici eu şi nici Ion, un moldovean din Bârlad ce locuia la parterul aceleiaşi clădiri cu Bogdan. Bistriţeanul a prins un cod de vreun kilogram pe care mi l-a dat mie să-l prăjim acasă. Nora şi nepotul nu mâncau peşte decât foarte rar şi acolo în Norvegia, doar macrou. Au prins acest soi de peşte în perioada de vară pe când trăgea la ţaparină, precum stavridul în Marea Neagră, aşa că aveau în congelator câteva bucăţi, pe care soţia imediat le-a decongelat şi le-a făcut plachie la cuptor a doua zi de la sosire, cât eu am fost la pescuit. Era curioasă să vadă ce gust are peştele din Norvegia.  

Am încercat pescuitul şi a doua zi în acelaşi loc, dar tot Bogdan a fost norocosul. A mai prins un cod cam de aceeaşi mărime iar Ion unul cam de jumătate de kilogram, însă eu nimic şi muream de ciudă. Abia a treia zi am prins primul şi ultimul meu peşte, acolo în Norvegia de sud-vest. Un cod care în Norvegia se numea torşe, ce depăşea 1,5 kilograme, mai greu fiindu-i capul decât corpul.  

Am prins doar un singur peşte în şapte zile de încercări în mai multe locuri. Ce mai pescar de Marea Neagră! Halal de el! M-am limitat în restul timpului când nu pescuiam doar de a mă plimba prin oraş şi de a fotografia tot ce-mi atrăgea atenţia. Desigur că erau multe lucruri noi care să facă să declanşez obiectivul Nikon-ului meu cumpărat din ţară pentru această ocazie.  

În una dintre zile, am ieşit în oraş cu nora, cu Andrei şi băiatul de 11 ani al lui Bogdan, să dăm de mâncare la păsări. Nora de obicei nu arunca resturile de pâine care se uscau sau le rămânea, ci se duceau în apropiere de casă, unde sunt patru lacuri în cascadă, dar numai unul împrejmuit cu gard din plasă metalică şi plin cu pasări, pentru a le da de mâncare.  

În apropiere era o biserică înaltă, nu ştiu pentru ce cult religios, dar avea o formă ciudată, ca a unui vagon dreptunghiular, dar cu capetele mai ridicate decât mijlocul clădirii, deschizându-se ca un Y cu partea superioară mai uşor deschisă, fiind lungă de vreo 30 m la partea de sus, mai mică la bază cu vreo 5-6 m, înaltă de vreo 12 m şi de vreo 8 m lăţime.  

În capătul ei este un parc cu statui din oţel ce reprezentau animale, un cerb, o căprioară, şi un lac mic plin cu raţe sălbatice, o lebădă albă şi mulţi porumbei şi pescăruşi. Porumbeii sunt blânzi, vin lângă tine şi-ţi ciugulesc pâinea din mână. Când le aruncam mâncarea în apă era o întreagă nebunie, zbura toată păsărimea care mai de care să prindă ceva din hrană. Era ca într-un dans al unor balerine ce se mişcau pe poante cu voiciune şi graţie, fluturându-şi mâinile, precum aripile acestor păsări.  

Însoţitorii mei au preferat să se întoarcă la ale lor, iar eu să-mi continui aventura, să iau oraşul la pas şi să-l cunosc cât mai bine.  

Am preferat de data aceasta să merg pe trotuarul ce se afla pe marginea lacurilor aflate în cascadă cum am mai spus, unul în spatele celuilalt, la înălţimi diferite. În dreapta mea se ridica pe o colină un foişor ca un bastion al timpului pe când vikingii erau stăpânii oceanului. Au apărut şi copacii iar parcul s-a mărit şi totodată am întâlnit şi primii localnici ieşiţi la plimbare. Noi ortodoxii aşteptam ca a doua zi să întâmpinăm învierea Domnului Iisus Hristos, ei trecuse-ră de acest eveniment cu o săptămână mai devreme.  

La capătul salbei celor patru lacuri se ridica un baraj peste care se putea trece cu piciorul. Diferenţa de nivel de la apa fiordului şi cea a ultimului lac era de vreo şase metri. Pe malul celălalt al lacurilor se întindea o colină cu o perdea de conifere, iar o cărare şerpuia în pantă ascendentă printre molizi.  

M-am aventurat singur spre necunoscut. Nu mai era ţipenie de om prin apropiere. Cărarea era cam umedă de la topirea zăpezii. La un moment dat am ajuns la capătul cărării obosit din cauza urcuşului şi al vârstei (să nu uităm că aveam 68 ani), deasupra unui promontoriu de unde se întindea o panoramă de domeniul fantasticului. În zare se vedea poarta spre Oceanul Atlantic, apoi spre Polul Nord. Pe malul celălalt munţi înzăpeziţi, iar în laterale fiordul cu malurile sale înalte, din stâncă dură, pe care creşteau pini rămuroşi, sau se ridicau casele oraşului. Sub mine, în faţa mea, la câţiva zeci de metri, pe stâncile de la mal, doi tineri mulinau de zor, încercând să prindă peşte.  

Referinţă Bibliografică:
NORVEGIA - NOUL EL DORADO PENTRU ROMANI / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1251, Anul IV, 04 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!