Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1245 din 29 mai 2014        Toate Articolele Autorului

Punti peste timp. - Povestiri
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Picnicul  

 

Zi de întâi mai, zi de primăvară - zi de praznic „proletar”. Aşa că împreună cu căţelul şi purcelul cum se spune, ne-am hotărât să mergem cu toţii la iarbă verde pentru un picnic în familie. Femeile au pregatit fripturile şi dulciurile, bărbaţii băuturile şi grătarul şi bineînţeles, s-au îngrijit să ia cu ei şi sculele de pescuit, deoarece ne vom opri pe malul lacului Limanu.  

Portbagajele abiase mai închid de atât încărcătură. Mi-am lăsat Matizul acasă, în primul rând pentru că se dovedea neîncăpător şi, apoi fiindcă nu-mi ardea să conduc când ştiam că la picnic se lasă cu „udătură”. Oricum, în Toyota şi Chevroletul copiilor era destul spaţiu, iar fiica şi nora aveau carnete de conducere, deci avea cine să ne aducă maşinile în caz de nevoie.  

Vânzoleală mare, când în casă, când în jurul maşinilor, nu cumva să uităm ceva. Într-un final, înghesuiţi în cele doua autoturisme şi cu bişonii în braţe, am „decolat” spre locul de relaxare. Bineînţeles, că nepoţii şi-au luat fiecare căţelul preferat, pe Cora şi pe Schipi. În cincisprezece minute am ajuns. Lume multă, gălăgie, grătare fumegânde, boxe cântând la refuz manelele , tenis cu piciorul, perechi dansând, fotbal, volei, găseai de toate.  

Ne-am ales un loc la umbră, aproape de apă. Nu toţi cei care venisem la picnic aveam şi dreptul de a pescui sau dorinţa de a face acest lucru.  

Paul, fiul soţiei şi Andrei, feciorul lui, erau amândoi pescari ”înrăiţi” şi cu vechime pe bălţi. Ginerele meu Marian, se instalase pe post de paharnic şi asistent. Ne-am întins păturile şi am aşezat grătarul după indicaţiile soţiei, “şefa noastră de trib” - în aşa fel, încât să nu ne afume, adică să fie în curent şi totuşi, cărbunii să ardă fără să vină fumul spre pături. În calitate de fochist, Marian a rămas să se ocupe de grătar, mici şi fripturi, iar fetele, Dana şi Veronica, se îndeletniceau cu aperitivele.  

Toată gaşca lui Baboi, cu bunicul în frunte, ne-am instalat sculele de pescuit şi le-am ”aruncat” în baltă, în speranţa că vom face rost şi de ceva peşte pentru saramură, mai ales că luasem cu noi roşii şi ardei graşi, ba chiar şi ardei iute.  

Cristian, nepotul meu cel mai mic, care nu avea decât şapte ani, ardea de nerăbdare să-i prind o broscuţă. Andrei, ceva mai mare decât el, împlinise zece ani, ridica tot timpul fixa, să vadă dacă s-a agăţat ceva în carlig. Numai Paul stătea impasibil pe scaunel, cu o ţigară mentolată între degete, ţigară ce nu se mai termina niciodată, savurând o bere.  

Nu-şi muta privirea de la bambină, ca să nu piardă momentul când peştele va trage. Grea mai era şi aşteptare asta. Pe suprafaţa apei nu se desena nici măcar un cerculeţ. Din când în când, se vedeau rotocoalele unde sărise în joacă, vreun pui de chefal. O pupază zbura din păduricea de molid din spatele nostru spre malul celălalt. Probabil că îşi avea cuibul în găurile dintre pietrele de pe ţărmul stâncos de vis-à-vis.  

Prin iarba jilavă din jurul lacului săreau nenumărate broscuţe verzi, iar Cristian mă exaspera, cerându-mi să-i prind una. I-am promis că-i voi cumpăra de la magazinul de specialitate o broscuţă ţestoasă cu acvariu cu tot, să o crească acasă şi aşa am reuşit să scap de el.  

Andrei se lupta în continuare cu fixa. Nu-i trebuia nici mâncare, nici suc, nu vroia decât să prindă şi el un peşte şi asta s-a şi întâmplat. Când a văzut că pluta saltă zglobiu, s-a repezit şi a înţepat peştele. Chinuindu-se să ridice fixa cât mai sus, cu greutate a reuşit să aducă la mal un biban de peste şapte sute de grame, cum nu apare prea des pe balta de la Limanu. Îşi asigurase deja porţia de saramură. Taică-său a deschis a doua cutie cu bere şi şi-a aprins a nu ştiu câta ţigară. Nu renunţase să mai spere că s-ar putea să tresalte şi bambina sa şi să prindă şi el câte ceva în cârligul chiostecului.  

Marian se ocupa de grătar şi împreună cu fiică-mea, întorceau fripturile de zor. Din când în când, umplea păhăruţele de unică folosinţă cu ţuică de mere, făcută de mine în casă. Femeile îşi povesteau serialele preferate şi discutau câte în lună şi în stele, istorii numai de ele ştiute. Toată lumea era relaxată şi se înfrupta din platourile cu bufet rece, în aşteptarea fripturilor şi al micilor.  

Lui Cristian nu-i plăcea să pescuiască, de aceea şi-a luat mingea şi a început să joace fotbal. S-a tot driblat pe el însuşi, până a reuşit sa scape mingea în baltă. I-am recuperat-o cu greu, după ce am intrat în apă până la glezne. Nu i-a prea păsat, când maică-sa l-a dojenit şi a rămas în continuare, să-l asiste pe tatăl său la grătar.  

Gălăgie mare în jurul sculelor de pescuit. Andrei ţipa ca din gură de şarpe că a prins Paul un peşte, însă deocamdată, acesta doar îl înţepase şi avea toate şansele să-l scape înapoi, din cauză că de o parte şi de alta creştea stuf care îl incomoda la scosul peştelui din apă.  

A intrat în lac şi cu apa până la genunchi, Paul a reuşit să aducă pe mal un crap de peste 35 cm lungime. Cel mai supărat era Andrei, pentru că bibanul lui rămăsese pe un loc codaş. Ambiţie de pescar adevărat. Aşa, am putut să le dăm de lucru şi doamnelor. Cum cele tinere s-au oferit să cureţe peştele, băbuţa mea a scăpat din nou de muncă şi a rămas să dea în continuare fetelor aceleaşi indicaţii deosebit de „preţioase” de cum să-l cureţe şi să-l porţioneze.  

Fiind ceva agitaţie în tabăra noastră, vecinii au venit să vadă şi ei crapul şi l-au felicitat pe Andrei. Cine era mai mândru decât el, care şi-a tot expus bibanul deja curăţat, până l-a scăpat din mână în iarbă. Am prins şi eu câţiva caraşi, o moacă (un pui de somn) de circa 250 grame, numai bun pentru saramura ce se pregătea pe grătar.  

Din radiocasetofonul de la Toyota se auzeamuzică populară, iar atmosfera era destul de plăcută. Bineînţeles, că la aceasta au contribuit şi cele 40 de grade „la umbră” ale ţuicii mele, stinsă cu bere rece. Am abandonat pescuitul, lăsând totul în seama lui Paul şi al lui Andrei. Mă lipisem de pătura care parcă mă trăgea la somn.  

Nu mai scăpam de Marian, care tot închina cu păhăruţul din plastic. Îi pusese gând rău sticlei cu ţuică, de parcă ar fi fost un duşman de care trebuia să scape cât mai curând. Nu a mai durat prea mult până i-am făcut de petrecanie. Aveam fetele şoferiţe, aşa că nu ne puneam problema cine va conduce până acasă. Saramura a rămas în seama soţiei, pentru că avea mai multă experienţă la gătit peşte. A ieşit foarte gustoasă, mai ales că avea caras, biban, somotei şi crap ca materie de bază. La câtă mâncare pregătisem, puteam să mai săturăm încă zece flămânzi.  

Le aminteam celor tineri de vremea când eram obligaţi să mergem la defilare ,,la judeţ” şi să ne arătăm ,,recunoştinţa” faţă de cei prin faţa cărora treceam cu pancarte, steaguri şi portrete ale ”iubiţilor conducători”. Nici copiii nu uitaseră zilele acelea. În urmă cu douăzeci de ani erau de vârsta fiilor lor, ba chiar mai mari. Abia acum simţeam cu adevărat ce înseamnă să ieşi la iarbă verde, fără constrângere, fără program, doar ca să te relaxezi împreuna cu cei dragi, la o masă haiducească, în mijlocul naturii.  

În apropiere, un cârd de vaci se repezeau în stuf şi rupeau vârfuri fragede de papură. Ugerele atârnau grele, pline cu lapte. L-am invitat pe ciurdar la o cutie cu bere şi un sandvici cu friptura de pui. Aveam destulă.  

Era o desfătare să simţi cum plămânii ţi se încarcă cu oxigen. Aerul curat (chiar dacă mai simţeai din când în când şi miros de fripturi sau peşte prăjit), îţi dădea puteri noi. Auzeai cum natura se trezeşte la viaţă. Vedeai cum stolurile de grauri zburau pe deasupra bălţii, spre şirele de paie de in de pe deal, fâlfâitul aripilor părând o rafală de vânt primăvăratic. Parcă era o altă viaţă. Nu cea dintre pereţii de beton ai blocurilor de la oraş. Simţeai seva pământului cum musteşte, firul ierbii cum iese din pământul reavăn, cărăbuşii cum îşi împing cocoloaşele spre „cămara” de iarna.  

Nu-ţi venea să te desparţi de această stare de relaxare, însă soarele se ascundea deja în spatele pâlcului de molizi, iar maşinile cu petrecăreţii de weekend începuseră să părăsească valea. Am dat semnalul ca „pescarii” să-şi strângă sculele, iar doamnele tinere, sub atenta supraveghere a „şefei de trib”, să strângă bagajele. Parcă erau mai puţine acum când trebuia să plecam cu toţii de pe malul lacului Limanu, atât de primitor şi reconfortant.  

Cu pungile pline de resturile menajere aşezate în loc de cărbune în grătar, ne-am pregătit de întoarcerea spre casă. Puteam continua şi acasă picnicul, mai ales că berea nu mai era foarte rece, trebuind introdusă câteva minute la congelator.
Aşa ne-am petrecut un întâi de mai într-un cadru plăcut, în mijlocul naturii. Speram să avem această ocazie cât mai des. Acum a fost un caz fericit, că ne-am putut reuni întreaga familie. Paul şi Marian sunt purtaţi de nevoi pe meleagurile friguroase ale Norvegiei, unde muncesc pentru prosperitatea familiei. La doua – trei luni vin acasă, însă foarte rar se întâmplă să ajungă amândoi în acelaşi timp. Primul munceşte pe lângă Oslo, iar al doilea într-un orăşel de pescari din nordul Norvegiei, unde repară nave pescăreşti. Aceasta era şi ultima reuniune de familie, peste doua zile plecau amândoi la Otopeni pentru a se întoarce din nou la muncă.  

Acasă am continuat cheful cu sârbe şi geamparale, atenţi să nu călcăm bişonii care alergau veseli prin tot apartamentul. Între timp, ni s-au alăturat şi Andrada cu Ştefan, ceilalţi doi nepoţi mai mari, care nu ne-au însoţit la picnic.  

Băieţii au încins un fotbal printre maşini, împreună cu prietenii lor. Toată lumea era veselă, însă la Paul şi Marian, veselia era de suprafaţă.  

Doar două nopţi mai puteau să-şi strângă soţiile în braţe. Îi aştepta avionul pe Otopeni,să-i poarte la mii de kilometri de familie. Erau obişnuiţi cu acest mod de viaţă. O făceau de ani de zile. Altfel, cum să poată trăi decent în ţară când trebuie să mergi în piaţă cu un pumn de hârtii fără de valoare? Oricum se revedeau sau auzeau zilnic, prin internet sau telefon şi dorul de familie trecea mai uşor, mai ales că peste alte două luni reveneau printre cei dragi din nou puţin mai bogaţi decât la plecare, când luau salariul în Norvegia şi-l cheltuiau în România.  

Uşa de la intrare se trânteşte cu zgomot. Andrei şi Cristian, murdari şi transpiraţi, renunţaseră la fotbal. Le era foame, mai ales că la picnic nu prea s-au înfruptat din fripturi şi mici. De saramură nici nu a fost vorba. Erau preocupaţi, unul cu pescuitul şi celălalt cu fotbalul şi joaca cu bişonii. Aşa că mămicile i-au îndopat imediat ca pe curcani, cu tot ce doreau să mănânce pentru a-i scăpa de foame.  

Cum se înserase bine, fiecare familie şi-a luat bagajul, copilaşii şi au pornit-o spre casele lor, nu prea îndepărtate de a noastră. A fost o zi petrecută în familie deosebit de reuşită. Speram să o mai repetăm şi altădată.  

Mangalia - mai 2009  

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
Punti peste timp. - Povestiri / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1245, Anul IV, 29 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!