Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1239 din 23 mai 2014        Toate Articolele Autorului

IUBIRILE UNUI PESCAR - ROMAN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Amintiri dintr-un decembrie revoluţionar

 

Cu Miruna m-am mai văzut încă trei ani de la prima noastră întâlnire sub clarul de lună de la Saturn. Ne petreceam concediile împreună, fie la Mangalia, în apartamentul meu, fie la Herculane, sau pe Semenic.  

Civilizat, fără niciun reproş din partea vreunuia dintre noi, văzând că schimbarea domiciliilor şi a locurilor de muncă nu avantajează pe niciunul, iar între aceste întâlniri anuale, şi unul şi celălalt având o viaţă paralelă, am considerat că este mai bine ca fiecare să încerce să-şi continue viaţa, aşa cum crede el că este mai bine.  

Am rămas doar prietenii care se salutau de zilele aniversare, sau când fiecare îşi mai aducea aminte cu nostalgie de frumoasele clipe petrecute împreună.  

Astfel, la aniversarea zilei de naştere, i-am compus o ultimă poezie, cu tot dorul şi dragostea de care eram în stare în acel moment:  

Călătorind spre Calea Lactee  

Mi-am luat scara gândului, nebun,  

Să urc spre Calea-Lactee, de pulbere drum.  

Îmi caut iubita, rătăcită printre aştri  

Şi steluţe mici, ca ochii ei albaştri.  

În pulberea de stele plutind liniştită,  

Fiecare stea - o dragoste neîmplinită.  

Îmi caut iubita din visele târzii,  

Din nopţi de nelinişti, de dragoste pustii.  

Iubirea – oare după care stea-i ascunsă  

Şi mă cheamă de dorinţi pătrunsă?  

Aştept s-apară, de pe cărări infinite,  

Cu paşi timizi, ochi verzi şi gene arcuite.  

Zâna inimii lovite de arcul cupidonic,  

Uitându-se mirată şi…cumva ironic,  

La muritorul pământean, rătăcit printre stele,  

Căutându-şi iubita visurilor efemere.  

Întind mâna tremurândă, uşor şovăitoare,  

Simbolizând un gest, ce se vrea chemare.  

Steluţa zâmbitoare, citind în ochii mei iubirea  

Şi dorinţa vie pentru o îmbrăţişare,  

Cu o rază mă cuprinde şi-mi răspunde-n şoapte,  

Închegate-n melodia miezului de noapte:  

“Sunt a ta iubite, poţi să-ţi arunci scara!  

Rămâi cu mine aici, căci vine primăvara.  

Vom privi din ceruri, cum florile răsar,  

Şi cum albina zboară, culegând nectar.  

Tu eşti pentru mine, astrul pământean,  

Iar eu pentru tine, steaua de la geam.  

Voi însoţi cu dragoste divină  

Visurile tale din nopţi cu lună plină,  

Iar dimineaţa, trezindu-te îngândurat,  

Vei crede că şi visul tău a fost adevărat”.  

 

Ciudat, dar cu această poezie legăturile noastre s-au rupt... Nu am mai primit de-atunci nicio veste de la ea. Nici un răspuns la poezie, nici altceva...  

Au trecut douăzeci de ani de-atunci, era sfârşitul anului 1989, iar evenimentele care m-au surprins, atât pe mine, cât şi întreaga ţară în acele zile şi care au căpătat numele de Revoluţia din Decembrie nu m-au convins, în niciun fel, că nu au fost orchestrate de la nivelele înalte ale politicii autohtone şi internaţionale.  

Voi expune mai jos doar părerea mea în legătură cu acestea şi cum m-au surprins pe mine evenimentele din 22-23 decembrie 1989. Am şi explicaţii destul de pertinente, cred, fiind martor ocular al acestor întâmplări inedite.  

Eram într-o deplasare prin judeţul Călăraşi, la familia unei amice din acea perioadă. Am ajuns cu trenul, în seara zilei de 21 decembrie 1989 la Călăraşi, iar a doua zi, împreună cu fiica fratelui amicei mele, o fetiţă de vreo nouă ani, am plecat în oraş să o tratez cu o prăjitură şi să vizitez oraşul.  

Trecând pe lângă sediul unei ICSM[i], am văzut o salariată fugind agitată, cu un radio în mână, spre o altă clădire din aceeaşi curte. La început, nu mi s-a părut ceva deosebit.  

Importanţa acestui episod am aflat-o mai târziu. Când am ajuns în centrul oraşului, în faţa sfatului popular - la cofetărie – în timp ce ne serveam tacticoşi prăjiturile şi sucurile, a intrat o altă tânără salariată, foarte speriată, pe care nu am înţeles-o ce spunea repede colegelor sale şi plângea.  

Noi ne terminaserăm prăjiturile, aşa că am ieşit cu fetiţa afară şi atunci am văzut agitaţie mare pe străzi. Maşinile miliţiei alergau toate spre sediul lor din oraş. Eram în centru, în apropierea sediului Consiliului Judeţean P.C.R. Călăraşi. La un moment dat, a început să se audă gălăgia unui grup de oameni şi pe strada centrală a apărut o mulţime destul de mare, de peste 50–60 de persoane, cu steagurile României în mână, cu o gaură la mijloc, în locul stemei ţării, strigând sloganuri anti-Ceauşescu.  

Cum s-au adunat, de unde au făcut rost aşa de repede de steaguri, când le-au decupat, rămâne pentru mine o enigmă de nedezlegat. Cu teamă în suflet, să nu apară miliţienii să mă aresteze, ţinând strâns fetiţa de mână, m-am alăturat acestui grup, mergând în spatele lui, mai retras, considerând că dacă nu eram cel puţin localnic, nu voi păţi nimic şi am ajuns împreună cu ei în faţa sediului Consiliului Judeţean P.C.R.  

O parte dintre manifestanţi au intrat fără nicio problemă în sediul de partid, de unde au început să arunce pe ferestre tot felul de tablouri, pachete cu carne, cărţi şi o serie de obiecte de propagandă. Unul chiar a apărut la geam, cu un aparat de radio marca „Bucium” în mână, vrând să-l arunce pe fereastră peste masa de manifestanţi, care se îngroşa văzând cu ochii, dar ulterior s-a răzgândit. Am remarcat cu uimire cum se înghesuiau toţi să prindă câte ceva, de la cei ce aruncau de la etaj.  

Gălăgie, ţipete, urlete, fluierături şi sloganuri anti-PCR şi anti-Ceauşescu erau strigate cu voce tare, fără teamă şi îmi făceau pielea ca de găină, iar inima cât un purice. Mă aşteptam ca, din moment în moment, să apară armata sau miliţia să ne aresteze, sau mai rău, să ne împuşte.  

Nu eram informat de ce se întâmplase în ţară. Auzisem ceva despre Timişoara, dar numai din povestirile spuse în şoaptă de către cei care ascultau seara Europa Liberă.  

Dintr-un bloc se auzea un radio dat la maximum, care a anunţat că Ceauşescu fugise şi în Bucureşti este revoluţie mare. Manifestanţii călărăşeni au început să ovaţioneze şi au părăsit sediul judeţenei Călăraşi, întorcându-se la sfatul popular, prin faţa căruia trecuseră mai înainte.  

După plecarea întregului grup, devenit mult mai numeros, în sediul consiliului judeţean au dat năvală ţiganii care, împreună cu destui dintre românii noştri şi după informaţii ulterioare, au făcut prăpăd, au devastat şi distrus totul, inclusiv tapiseriile din stofă şi catifeaua de pe pereţi, sau tablourile cu valoare de patrimoniu care se găseau pe acolo. Mulţi dintre ei erau în stare de ebrietate şi se apucaseră să spargă geamuri, urlând şi râzând în acelaşi timp.  

In faţa sfatului erau postate două persoane care se uitau cu nepăsare la manifestanţi. Erau un subofiţer de miliţie şi un muncitor, membru al Gărzilor Patriotice, îmbrăcat în cunoscuta uniformă kaki. Niciun manifestant nu i-a băgat în seamă, cum nici ei nu au făcut vreun gest de opunere. Priveau curioşi la ce fac acei manifestanţi, aşa cum privem şi eu, care i-am însoţit şi de acestă dată, cu fetiţa de mână. Nu ştiu ce înţelegea ea, că nici eu nu prea înţelegeam mare lucru, eram tare uimit de ceea ce vedeam că se întâmplă.  

Nu-mi venea să cred că particip la un asemenea mare eveniment împotriva comunismului, nu mă gândeam că va fi o revoluţie, o lovitură de stat sau altceva, care să schimbe ceva în România. Aveam credinţa, alături de ceilalţi oameni ai muncii, că nimeni şi niciodată nu va schimba viaţa noastră în vreun fel.  

O parte dintre manifestanţi au intrat în sediu, ca şi la judeţeană, aruncând şi acolo pe fereastră, tot ce găseau prin sertare şi frigidere, inclusiv pachete de ţigări Kent, carne proaspătă, cărţi de propagandă, dosare şi multe hârtii, care umpluseră strada. Mulţi dintre ei au părăsit sediul şi de acolo nu ştiu ce-au mai făcut, pentru că eu nu i-am mai urmat.  

De fiecare dată, după ce ieşeau manifestanţii din sediile publice, intrau alţi oameni, dintre care cei mai mulţi erau ţiganii, care devastau totul.Personal, eu îi consider pe aceştia nişte profitori şi tâlhari, care n-au fost şi nu vor fi niciodată revoluţionari, în adevăratul sens al cuvântului.  

A doua zi am plecat la Ciocăneşti - o comună la vreo 28 km distanţă de Călăraşi, spre Olteniţa. La plecarea din Ciocăneşti, am avut ocazia să găsesc un autobuz care transporta muncitori de la Olteniţa la Constanţa-Sud, locul spre care mă îndreptam, de fapt, ca să ajung cât mai repede la Mangalia – oraşul meu de domiciliu.  

La un moment dat, trecând prin zona gării Ciulniţa, acceleratul de Bucureşti–Constanţa mergea paralel cu autobuzul nostru. Când am ajuns la autogara Constanţa-Sud, cu bagajele în mâini, m-am grăbit să merg în gara Constanţa, să-mi iau bilete pentru Mangalia.  

Atunci a intrat în gară acceleratul menţionat mai sus şi de aici a început nebunia! Cineva, care cred că fost interesat, parcă la comandă, a început să strige „Teroriştii! Au sosit teroriştii, cu acceleratul de Bucureşti!” şi auzind asta, toţi s-au îngrămădit să părăsească incinta gării, inclusiv cei ce coborau din accelerat, fiind toţi speriaţi şi agitaţi.  

Mai târziu, mi-am pus întrebarea de ce erau elevii Institutului de Marină din Constanţa înarmaţi până în dinţi şi postaţi în jurul gării, întrebare la care nu am găsit un răspuns nici astăzi, la douăzeci de ani de-atunci.  

De fapt, în Constanţa au mai avut loc şi alte evenimente în aceeaşi zi...  

S-a tras cu armele automate în zona Casei de Cultură a Sindicatelor, unde a căzut victimă o fetiţă de până în zece ani, răpusă de gloanţe în faţa blocului, pe casa scării unde locuia.  

Această întâmplare mi-a relatat-o un nepot, care a apărut şi el alături de zeci de alţi tineri, cu troleibuzele sau cu camioanele pline cu manifestanţi, în faţa gării.  

Cine a organizat ad-hoc acest transport al maselor de manifestanţi? De unde au luat camioanele şi, de asemenea, steagurile şi lozincile? De obicei, în asemenea împrejurări spontane, fiecare este pe cont propriu. Dar de data aceasta, se vedea că „spontaneitatea” era bine regizată.  

Peste tot era agitaţie mare, gălăgie, fluierături şi se strigau sloganuri anti-comuniste şi anti-Ceauşescu. Un ofiţer superior de marină a ieşit din incinta gării cu un tânăr legat în cătuşe şi cu un nunceag[ii] în mână, însoţit de doi elevi înarmaţi, mergând spre sediul Miliţiei Transporturi din gară.  

Începuse să se tragă din zona peronului, nu se ştie de către cine şi în cine, apoi s-a dat ordin elevilor să tragă şi ei. Toată lumea era culcată la pământ şi se trăgea ca la poligon. Ştiam că trag elevii Institutului de Marină din faţa gării, dar cine răspundea din interiorul gării şi de pe peron, nu am ştiut şi nici nu s-a aflat niciodată.  

Aveam bagajul aşezat pe pervazul unei ferestre din faţa gării, când se întâmplau toate acestea. Cu mare frică, l-am luat de acolo şi am trecut după clădirea gării, să nu fiu în faţa rafalelor de puşti automate.  

Lângă mine era un elev înarmat, mai speriat ca mine. Era doar un copil de circa 19–20 ani, cu AKM[iii]-ul atârnat de gât plin cu gloanţe reale. Mi-a spus textual, că un ţigan, la fel de tânăr, i-a cerut să-i dea automatul să tragă el, căci a văzut că nu are curajul să o facă. Elevul spunea că a tras în viaţa lui doar trei cartuşe la prima tragere de iniţiere. Îmi amintesc că i-am spus ferm şi chiar am insistat, să nu-şi înstrăineze arma, dacă vrea să nu ajungă în faţa Curţii Marţiale şi să stea liniştit.  

Apoi, am văzut un troleibuz plin cu manifestanţi care, după ce s-a apropiat de gară şi au coborât toţi pe strada din faţa gării, s-a repezit gol şi cu toată viteza direct în ferestrele gării, rămânând acolo înţepenit. Şoferul (dacă era adevăratul şofer!!!), sărise din mers, înainte de impactul cu peretele gării.  

Cine a comandat această manevră şi ce scop a avut, ar putea să explice numai cei care au orchestrat aceste evenimente în decembrie 1989.  

Tot atunci a început „dezmăţul” tragerii cu toate armele existente în zona gării. Cartuşe, trasoare.. se vedeau cum zboară de-a lungul terasamentului de cale ferată şi se pierdeau undeva, deasupra blocurilor din acea zonă. Cred că erau câteva sute de oameni prezenţi în zona gării, care asistau la acest „spectacol”. In afara troleibuzului înfipt în pereţii gării, au mai apărut şi alte câteva camioane pline cu manifestanţi, care veneau din zona Casei de Cultură a Sindicatelor.  

Dacă doreai să părăseşti zona gării nu ai fi reuşit, deoarece nu mai circula niciun mijloc de transport în comun în nicio direcţie. Doar taxiurile se mai avântau curajoase printre sutele de manifestanţi. Am încercat să găsesc un mijloc de transport de ocazie spre Mangalia, dar cum se întunecase, nimeni nu mai oprea să te ajute. Din nou zburau trasoarele peste blocurile din şoseaua Mangaliei, deci, nu se trăgea cu intenţie în cineva, ci se mergea pe intimidare, iar dacă se căuta un anume inamic, se trăgea în el, însă se ţintea gara goală şi acoperişurile blocurilor.  

Cu mare greutate, am găsit un taxi şi am părăsit zona turbulentă, mergând la nişte rude unde am înnoptat. Acolo, la televizor, am aflat ce se întâmplase, de fapt, la Bucureşti, cum fugise Ceauşescu de pe acoperişul clădirii Comitetului Central, cum fusese ocupată clădirea televiziunii, apoi cum anunţaseră Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, emoţionaţi şi bâlbâindu-se, că „Dumnezeu şi-a întors faţa către români!”  

Erau mulţi oameni acolo, veniţi din toate părţile, iar conducătorul televiziunii de atunci – parcă Teodor Brateş - încerca să facă ordine. Rând pe rând apăreau noi personalităţi, sau oameni simpli, care erau în curtea televiziunii şi aduceau tot felul de veşti din exterior.  

Era o agitaţie fără seamăn în studiourile televiziunii şi urmăream cu sufletul la gură tot ce se spunea. Unii anunţau că se trage zdravăn în clădirea televiziunii, alţii aduceau veşti despre armată, că nu trage în populaţie, în fine, anunţurile curgeau gârlă şi s-a ajuns să se spună şi minciuni pe post, cu apa otrăvită, sau teroriştii ucişi la aeroport.  

Eram complet zăpăcit şi nu mai înţelegeam mare lucru, dar realizasem că Ceauşescu nu mai este la conducere şi noii veniţi pregăteau o proclamaţie pentru ţară.  

A doua zi dimineaţa, pe la ora opt, mergeam cu bagajul de-a lungul Triajului spre gară, să văd dacă pleacă vreun tren spre Mangalia. Pe peron am găsit un glonte de 7,32 mm din inox şi încă unul în incinta gării, în faţa ghişeelor, care avea aceeaşi mărime. Am aflat ulterior, de la cadrele militare, că nu existau asemenea gloanţe în dotarea armatei române, acestea fiind cu înveliş din cupru. Cum acceleratul, care sosise cu o seară în urmă, abia acum, dimineaţa, îşi va continua drumul spre Mangalia, mi-am luat bilet şi am plecat spre casă.  

La Mangalia, în afara bucuriei că fiica cea mică a fratelui meu mai mare a născut un băieţel, pe 19 decembrie seara, am aflat cu groază cum erau să fie omorâte, atât mămicile cât şi copiii din salonul de maternitate al spitalului orăşenesc. Navele Marinei Române, aflate în larg, au mitraliat geamurile spitalului şi doar printr-o minune nu au fost victime. Abia se terminase ora de alăptare şi mămicile părăsiseră salonul unde erau noii născuţi.  

Cine a dat ordin să se tragă în ferestrele spitalului? Care a fost motivaţia? De ce s-a tras în zona Geamiei musulmane şi în împrejurimi? Cred că niciodată nu se va afla adevărul şi nimeni nu va mai cerceta aceste fapte, acum, după douăzeci de ani. Sunt convins că autorii lor se află acum, bine-mersi, în posturi-cheie şi îşi fac afacerile la fel ca şi înainte de Revoluţie.  

Ei nu au niciun interes să se mai afle adevărul despre terorişti, sau despre cei care au provocat moartea atâtor oameni, cu adevărat patrioţi, fiind de la sine înţeles că asta le va periclita libertatea şi averile. În acest mod, vom rămâne cu impresia că Revoluţia din decembrie 1989 a fost orchestrată de forţe oculte interne şi externe şi nu ştiu dacă va putea reflecta realitatea ceea ce se va scrie în cărţile de istorie.  

Ce-am scris aici este doar un episod al Revoluţiei, la care am fost martor şi participant şi nu am dat fuga să-mi scot carnet de revoluţionar, cum au făcut-o mulţi alţii, care stăteau în papuci în faţa televizorului şi priveau la emisiunile ce ne-au încărcat zilele, mult timp după aceea, ca un coşmar de care nu am putut scăpa.  

Să nu uităm nici că au apărut ca revoluţionari o serie de miliţieni, militari sau procurori care au tras în populaţie în acele zile fierbinţi şi, totuşi, învăluite într-un mare mister. Multe semne de întrebare se vor mai pune, mulţi ani de-acum încolo, însă singurul câştig al acestor evenimente tragice, este doar faptul că am scăpat de sub teroarea comunistă şi suntem liberi, într-o ţară democrată.  

 

 



[i]ICSM = Întreprindere Comercială de Stat Mixtă. (n.aut.)  

 

[ii]Nunceag = armă de autoapărare folosită de experţi în arte marţiale.(n. red.)  

 

[iii]AKM = puşcă mitralieră Kalaşnikov .(n.red.)  

 
 
Referinţă Bibliografică:
IUBIRILE UNUI PESCAR - ROMAN / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1239, Anul IV, 23 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!