Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1190 din 04 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

ZBORUL SPRE STELE - roman premiat de Liga Scriitorilor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

***  

Sâmbătă, după micul dejun, s-au îndreptat din nou spre Vama Veche, de data aceasta pe şosea, apoi au trecut graniţa în Bulgaria. Până la Balcik pe pământ bulgăresc nu erau mai mult de şaizeci de kilometri. Şi-au propus să viziteze oraşul, dar mai ales complexul “CastelulRegina Maria” care amintea de vremurile când acest ţinut al Cadrilaterului a fost pământ românesc. Aici îşi ridicase regina Maria un castel care de fapt era un complex format din mai multe clădiri cu pereţii albi şi acoperiş din olană roşie, ridicate la malul Mării Negre pe trei terase, construite într-o combinaţie arhitecturală: maură, mediteraneană şi dobrogeană specifică zonei bulgăreşti, zonă populată în general pe atunci ca şi acum, cu mulţi cetăţeni de etnie turcă.  

Castelului i se mai zicea şi Cuibul Singuratic sau Tenha  

Juvahcum îl denumeau localnicii de origine turcă. Clădirea prin-cipală în care venea să locuiască regina, era străjuită de un minaret întâlnit de regulă la geamiile turceşti şi tătărăşti, de unde muezinul îşi cheamă enoriaşii la slujbă. Aici avea doar scop de observator.  

Regina Maria, vizitând acest ţinut, a rămas fascinată de frumuseţea sa şi a hotărât să construiască acest edificiu. În acest scop a cumpărat un petec de pământ la malul mării. Pe lângă castel a amenajat o grădină botanică care este un unicat în Europa centrală şi de est, mai ales prin cactuşii săi.  

Balcik-ul este una dintre localităţile bulgăreşti cu o mare întindere istorică, el fiind acreditat cu o vechime de peste 2600 ani, de pe timpul tracilor, fiind un succesor al localităţii tracice Kruni (care în limba greacă însemna "izvoare") şi al oraşului grecesc antic Dionyssopolis, nume dat după cel al zeului Dionyssos.  

Încă de pe timpul luptelor dintre Cezar şi Pompei, acest teritoriu a fost administrat şi de strămoşi ai noştri, conduşi de Burebista.  

L-a vizitat chiar şi poetul Ovidius în drumul său de exil spre Tomis (Constanţa de astăzi), scriind despre el:„O, oraş al pietrelor albe, îţi venerez frumuseţea”.  

Cadrilaterul a aparţinut României în mai multe perioade ale istoriei, fiind cucerit de însuşi Mircea cel Bătrân în 1388 în războiul cu turcii, administrându-l peste 30 ani. Apoi Balcik-ul, această oază bulgărească aşezată pe un tăpşan deasupra mării, a mai aparţinut României timp de 17 ani, din 1913 până în 1940 după cel de-al doilea război balcanic, fiind cedat definitiv Bulgariei în 1940.  

Odată ajunşi la Balcik, mai greu a fost să găsească un loc de parcare, decât Castelul, în această privinţă fiind indicatoare peste  

tot. Pentru Ştefan nu era prima dată când îl vizita.  

În faţa intrării castelului, pe o alee care începea cu existenţa unor restaurante, (unul avea chiar o firmă scrisă în limba română: “La Ariciu”,)se continua cu dughenele de pe ambele părţi una lângă cealaltă, pline până la refuz cu obiecte de artizanat local şi se finaliza la celălalt capăt, la nu mai mult de o sută de metri, cu poarta de intrare în castel şi cu fantastica grădină botanică unde, în plină arşiţă a soarelui de august, se răsfăţa o răţuşcă sălbatică, în apa unei fântâni arteziene. Grădina nu era prea mare iar rondurile erau amenajate într-o combinaţie de desene florale arăbeşti. Într-un colţ spre mare, erau cultivate tot felul de soiuri de cactuşi.  

Balcik-ul mai era denumit pe timpuri şi Oraşul Alb, dato-  

rită faptului că dealurile sale erau albe din cauza pietrei de calcar ce predomina în zonă. De asemenea a mai fost denumit şi "Coasta de Argint" a Bulgariei sau "Perla litoralului", înainte de a se dezvolta salba de hoteluri de la Albena sau Nisipurile de Aur.  

- Am să fac o scurtă incursiune în istoria acestui oraş, informaţii pe care le-am primit atât de la ghizi când l-am vizitat, cât luate şi de pe internet, atunci când am venit prima dată să-l vizitez. Aceasta ca să nu fim legaţi de ghida care însoţeşte de obicei grupuri formate din 15-20 persoane, prin întreg Complexul şi ne putem deplasa unde dorim.  

- Aha, am venit în excursie cu ghid personal, îl ironiză Dalia.  

- Desigur. Nu sunteţi într-o excursie organizată?  

- Şi privată.  

- Se poate spune şi aşa.  

- "După al doilea război balcanic din 1913, îşi începu Ştefan expozeul, Balcik-ul este câştigat, împreună cu restul Cadrilaterului, de Regatul României. În 1924, Regina Maria descoperă oraşul şi îşi cumpără aici un domeniu pe care construieşte Castelul, Capela Stella Maris, diverse alte clădiri precum şi grădina botanică”.  

- De pe timpul regelui Ferdinand, completă Dalia.  

- Da. Bravo! Cunoşti istoria României.  

- Trebuia să o cunosc, doar am făcut jurnalism.  

- “În perioada interbelică, Balcik-ula fost o adevărată Mecca a artiştilor, continuă ghidul de ocazie expunerea. Se pare că descoperitorul Balcik-ului, ca alegere a peisajelor pentru pictură, a fost Alexandru Satmari. În aceea perioadă cam toţi pictorii români importanţi au venit aici să picteze, în special vara:Petraşcu, Tonitza,Grigorescu, Dărăscu, Pallady, Ressu. De fapt, aproape întreaga boemă bucureşteană se reunea vara în Balcik.  

În 1926, se înfiinţează aici o universitate - Universitatea Liberă Coasta de Argint, unde au venit să conferenţieze în anii următori nume mari ale intelectualităţii române: Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Ion Pillat, Mihail Jora, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga, etc. Universitatea va edita şi revista “Coasta de argint”, în trei limbi: română, bulgară şi turcă."  

- Îşi mutase intelectualitatea bucureşteană sediul la Balcik? îl tot întrerupea Dalia din timpul expunerii.  

- Aşa se presupune.  

- "În Balcik se va deschide în acea perioadă şi primul muzeu al Dobrogei. Şi tot atunci primăria Balcik-ului a împroprietărit o serie de oameni de cultură români, pentru ca aceştia să îşi poată construi case în zonă. Multe dintre casele construite de aceştia poartă semnătura arhitectei Delavrancea Gibori, sora Cellei Delavrancea. Chiar şi Lucian Blaga, în 1931, a solicitat primăriei Balcik un astfel de loc pentru casă, dar nu este clar dacă l-a şi obţinut. În 1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcik-ul, a fost redobândit de Bulgaria.  

Regina Maria a iubit atât de mult acest loc fermecat încât a cerut prin testament ca după moartea sa, inima să-i fie depusă aici, la malul Mării Negre. Cum România a fost nevoită să cedeze Cadrilaterul, iar Balcik a devenit o localitate din Bulgaria, caseta respectivă s-a perindat o perioadă între Castelul Bran şi Muzeul Naţional de Istorie.  

- Nu pot cita ad literam din testamentul Reginei Maria lăsat moştenitorilor săi, dar în linii mari printre altele, referitor la ultima  

sa dorinţa scria cam aşa ( am să citesc ceva scos de pe internet) :  

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juvah (Cuibul liniştit) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aş putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol al II-lea, ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.  

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. In decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aş dori să mai poată veni la ea de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit.  

Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dimpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.” Acest fragment face parte din testamentul lăsat de regina Maria pe care l-a scris într-o zi de joi 29 iunie 1933, în reşedinţa Tenha-Juvah.  

- Bravo! Ce frumos! Ai o bună memorie şi talent înnăscut de ghid turistic. Nu ţi-a scăpat aproape nimic.  

- Vizitând fermecătorul castel de la Balcik şi grădina botanică din jurul său, care coboară în terase până pe plajă, veţi înţelege de ce regina l-a îndrăgit atât de mult.  

“Spaţiul cel mai mirific din domeniul de la Balcik este Grădina divină, pe care turcii o numeau Grădina lui Allah, regina însăşi având o mare aplecare către ecumenism şi către înţelegerea civilizaţiei marelui imperiu învecinat. Modelul acestui petec de pământ terminat în doar patru ani e Grădina Raiului, descrisă în Cartea Genezei, recunoscută ca sacră de toate cele trei monoteisme – iudaism, creştinism şi islam.  

Pentru a se potrivi descrierii biblice, a fost construit un râu artificial cu patru braţe, care delimitează Edenul. Izvorul e o cişmea cu trei guri, simbol al Sfintei Treimi, iar deasupra cişmelei e o reprezentare a Maicii Domnului purtând un vapor în braţe. Fecioara e şi protectoarea navigatorilor, ceea ce justifică simbo-  

lul. Domeniul de la Balcik nu e dominat de un castel, sau de vreo construcţie somptuoasă, care să uimească prin grandoare. Nu megalomania a stat la baza alcătuirii acestei reşedinţe, ci dragostea pentru frumos. S-a ales aşadar o scară a umanului armonizat cu natura. Pe întinsul domeniu sunt presărate vile cu personalitate proprie, în care erau găzduiţi membrii casei regale sau oaspeţii.  

Săgeata Albastrăe vila prinţului Nicolae, al doilea fiu al reginei şi mezina, principesa Ileana. E construită pe o pantă, astfel încât are la vest trei etaje, iar la est doar unul. Mobila sculptată cu arabescuri şi uşile din lemn masiv au fost aduse de regină de la palate vechi din Orientul Îndepărtat. La parter se află un tablou al unei sirene, iar regina Maria îşi aminteşte cum mama sa, Maria Alexandrovna, fiica ţarului Alexei al II-lea, îi spunea în copilărie povestea Mica Sirenă, a lui Hans Christian Andersen.  

Izvorul Sfântexista pe amplasament înainte de construcţia castelului, de el fiind legate câteva legende populare care vorbesc de capacităţile lui miraculoase. Turiştii zilelor noastre continuă superstiţia, aruncând monezi în acest izvor. Din izvor, apa coboară în trepte spre Grădina Ghetsimani, de unde continuă spre grădina Vălul Albastru.  

Cu ziduri şi coloane acoperite de iederă, Templul apei, sau Nimfeum, e una din cele mai frumoase construcţii de pe actualul domeniu de la Balcik. Nici de aici nu lipseşte simbolismul biblic, pe lângă numele care trimite la nimfele antice, locul e supranumit şi Vitezda (Casa Milosteniei în bulgară). Locul exista aievea în Ierusalim, iar la el se adunau suferinzii care aşteptau ca un înger să tulbure apa din când în când. Acolo Iisus Hristos a săvârşit una dintre minuni, vindecând un infirm ce nu putea ajunge la apa tămăduitoare. Între coloanele izvorului-replică de la Balcik, regina Maria îşi serba zilele de naştere.  

Grădina Ghetsimani a fost proiectată şi plantată între 1933 şi 1936. Este, ca fiecare dintre grădinile botanice de la Balcik, străbătută de un pârâu. În ea se găsesc specii diverse de flori, lalele negre, crini şi o uriaşă magnolie. Specia cultivată în Bulgaria e de origine nord-americană, cu frunze mereu verzi, un arbore care atinge 20 metri înălţime. Mugurii seamănă cu fructele de ananas, iar florile au 30-45 centimetri diametru.  

Cascada artificială, cu terase de 14 metri e printre cele mai spectaculoase obiective din grădina de la Balcik. Pe malul cascadei se află uzina electrică a palatului, transformată în magazin de suveniruri. Aici se poate vedea şi un dispozitiv de extragere a uleiului din trandafiri.  

Deasupra vilei Cuibul Liniştit, grădinarul ţarului Nicolae al II-lea, Jules Jannin, a construit un labirint viu colorat. După moartea lui Jules Jannin, opera a fost continuată de elveţianul Carol Gutman, în cinstea căruia a fost ridicată o vilă care îi poartă numele.  

Vila Cuibul liniştit e cel mai uşor de recunoscut din tot complexul, fiind dotată cu un minaret. Acesta nu are un rol religios, fiind folosit cel mult ca turn de observaţie, dar vine din respectul pe care regina îl avea pentru civilizaţia turcă. În balconul minaretului-far se află şi o harpă eoliană.  

Turiştii pot vizita acum chiar şi baia regală, o invadare a intimităţii capetelor încoronate care te poate face să te simţi ca un năvălitor barbar. Cei excesiv de curioşi află cu această ocazie că apa era încălzită printr-o ingenioasă instalaţie cu aburi sau că oaspeţii cei mai de seamă erau poftiţi să se relaxeze aici în stil turcesc.  

Ştefan nu uită sa adauge maliţios că "salonul pentru fumat şi baia au construcţii acustice care i-ar fi permis reginei să tragă cu urechea la discuţiile invitaţilor. Fiind actualmente muzeu, în vila Cuibul liniştit au fost aduse, pe lângă obiecte de anticariat, icoa-  

nele din capela Stella Maris.  

Născută în Marea Britanie, la Kent (deci pe o insulă), regina Maria mărturisea că Balcikul a fost întoarcerea la mare, la prima dragoste, pe care principesa Ileana a moştenit-o. După moartea arhitectului grădinilor de la Balcik, regina i-a aşezat o piatră funerară pe care stă scris:” Lui Jules Janin, care a făcut ca visul meu să devină realitate în această grădină”.[1]  

- Mulţumim Ştefan. Poţi să te angajezi ca ghid aici sau să organizezi grupuri care vor să vină la Balcik. Ai înclinaţie spre profesia de ghid turistic, îl lăudă Dalia.  

- Dacă lucrezi în turism, trebuie să înveţi cât mai multe despre turism, ca cel pe care îl ai ca oaspete să se simtă bine şi să mai revină cu plăcere. Am mai făcut-o pe ghidul la începutul carierei când eram elev sau student şi dacă vrei să ştii, mai am şi alte domenii în care mă pricep, aruncă el aşa, ca pentru cine are urechi să audă.  

- Trebuie să recunosc că asta cam aşa este, nici nu mă îndoiesc de acest lucru, completă Gloria la replica bărbatului, simţind aluzia. Şi ca şi când era vorba doar de turism, continuă:  

- Nu peste tot unde am fost m-am simţit bine şi mi-aş dori să revin mereu. Dar să ştii că la tine mi-ar plăcea să revin mereu cu inima deschisă, mai spuse ea cu acelaşi subînţeles.  

De sus din incinta Complexului, se putea vedea cum turişti veniţi la mare făceau plajă sau baie. Nici aici în aceasta zonă lăţimea suprafeţei de nisip nu era mai mare de zece-cincisprezece metri.  

Din curte cobora o scară cu treptele săpate în piatră până la nivelul mării, care se terminau cu o poartă ferecată cu un lacăt. Făcea dovada că pe acolo cobora regina Maria sau oaspeţii acesteia la Castel, pentru a face plajă sau baie în mare. Acum zona de plajă era redată publicului larg, nu mai făcea parte din patrimoniul Castelului.  

La terminarea vizitării obiectivului, fiind foarte bine informaţi de către Ştefan asupra istoricului acestei părţi a Dobrogei bulgăreşti zis şi Cadrilater, au hotărât ca înainte de a continua excursia pe pământ bulgăresc, să se oprească la unul dintre cele patru restaurante de pe alee, să servească masa de prânz. Pentru aceasta l-au preferat pe cel cu firmă românească “La Ariciu”. Ospătarii vorbeau destul de bine româneşte, iar meniul era redactat în bulgară, română şi engleză. Şi-a ales fiecare ce şi-a dorit de pe listă, friptură de purcel la tavă, berbecuţ la proţap, hamsie prăjită, sau calcan cu mujdei de usturoi şi mămăliguţă.  

Preţurile nu erau mai mari decât cele practicate în restaurantul lui Ştefan din Neptun, unele chiar mai mici.  

După recuperarea Jeep-ului şi achitarea unui ciubuc sub-  

stanţial poliţiştilor bulgari care supravegheau zona şi-au continuat plimbarea spre staţiunile bulgăreşti de la malul Mării Negre, Albena şi Nisipurile de aur. Dacă până la Balcik au mers pe o şosea cu două benzi numai plombe şi gropi, de data aceasta parcă erau cu adevărat în Europa. Şoseaua era de curând asfaltată, avea câte două benzi pe sensul de mers şi arăta ca o adevărată autostradă. Doar viteza legală îţi arăta că totuşi te afli pe un drum naţional bulgăresc, unde viteza maximă este de 90 de kilometri la ora. Până la Varna nu erau mai mult de patruzeci şi cinci de kilometri, dar şoseaua se continua spre Burgas, un alt mare şi important oraş-port la Marea Neagra, aflat pe drumul spre Orient.  

Atât la Albena, cât şi la Nisipurile de aur, goana a fost nu după frumuseţile litoralului bulgăresc, cât mai ales după un loc de parcare. Cele din zonele hotelurilor nu puteau fi folosite decât de cei cazaţi în respectivele hoteluri. Alţi turişti ce-şi lăsau autoturismele în acestea, riscau ca ele să le fie ridicate de firmele specializate şi îşi transformau excursia într-un coşmar ca să-şi recupereze autoturismul, plus amenda şi taxa de ridicare, deloc de neglijat.  

Într-un târziu au găsit o parcare cu plată unde au lăsat Jeep-ul în siguranţă contra unei sume destul de consistente şi au plecat spre o terasă amenajată ca o prelungire spre mare a hotelu-  

lui, de unde aveau o vizibilitate foarte bună asupra plajei.  

Ca şi la Neptun, aglomeraţie, mulţi turişti români de parcă erai pe litoralul românesc, corpuri tinere expuse la soare în bikini cât mai sumari, însă lipsea savoarea litoralului românesc şi anume topless-ul. Cel puţin în zona lor de vizibilitate, nu au descoperit nicio cutezătoare. Dalia a gustat din sucul de fructe şi a pornit spre apă. Dorea să vadă cum este apa mării în Bulgaria. A intrat cu picioarele până pe la glezne, ţinându-şi sandalele într-o mână. Pescarii cu lotcile lor ascuţite erau la două sute de metri de mal şi controlau vigilenţa peştilor. Nu-şi dădea seama cam ce ar fi putut  

pescui.  

În acest timp, Gloria şi Ştefan rămaşi singuri la masă, purtau o discuţie ce ar fi putut fi destul de interesantă pentru urechile tinerei domnişoare, numai că ea nu avea habar despre ce se întâmplase cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă între cei doi.  

- Ştefan, te rog să mă scuzi pentru ce s-a întâmplat aseară între noi.  

- Nu s-a întâmplat decât ceva normal să se întâmple între două persoane mature care simt nevoia de a-şi împărtăşi sentimentele.  

- Da, dar ştii, sunt căsătorită şi...  

- Nu eşti singura persoană căsătorită, care îşi caută refugiul sentimental, liniştea sufletească şi regăsirea identităţii în braţele altuia sau alteia.  

- Ştiu, poate a fost o clipă de slăbiciune, nu aş dori ca să se afle şi mai ales ca Dalia să bănuiască că ar exista ceva între noi. Atât ar mai trebui, să ajungă la urechile lui Laurenţiu. Căsnicia mea ar fi distrusă.  

- De la cine să afle? De ce-ţi faci atâtea probleme? Nu te mai culpabiliza atât. Nu a fost frumos?  

- Ştii cum este... A fost minunat, nu frumos. Eşti adorabil şi un iubit care poate face fericită orice femeie.  

- Tu eşti acum fericită?  

- Dacă mă gândesc strict la trăirile şi clipele de extaz ce mi  

le-ai dăruit, da, sunt fericită.  

- Restul nu mai contează. Cu atât ne alegem de la viaţă. Nu singură spuneai că viaţa este o continuă alergare şi un zbucium permanent, să ne meargă bine în afaceri, să nu rămânem în urmă cu ratele la bănci?  

- Este adevărat, trebuie să mai trăim prin noi şi pentru plăcerea noastră. Păcatul mare este că aceasta o găsim uneori în afara familiei şi nu în braţele celui care ar trebui să vegheze ca spiritul iubirii să nu dispară niciodată dintr-un cuplu.  

- Nu degeaba se spune că dragostea furată este mult mai  

pasională, mai plină de savoare.  

- O fi ea, dar există şi o doză de culpabilitate în obţinerea ei.  

- Nu te mai culpabiliza atât. Nu-ţi doreşti retrăirea acelor ore  

cât am fost împreună în acea cameră şi în acel pat?  

- Oh, asta îmi doresc cel mai mult, dar nu ştiu dacă va mai apărea acea ocazie de a fi doar noi doi şi dorinţele noastre. Gloria întinde mâna peste masă şi îi prinde degetele mâinii lui Ştefan ce se odihneau lângă paharul cu cola şi le strânge cu pasiune.  

- Ai grijă că se apropie de noi Dalia şi tu spuneai parcă să nu afle...  

- Şi încă o mare greşeală am mai comis aseară. Nu m-am gândit că vom ajunge atât de departe cu nebuniile noastre şi nu mi-am luat nicio măsură de precauţie. Să sperăm că iubirea de aseară să nu aibă şi urmări.  

- Eu nu m-am ferit ştiind că de obicei femeia este cea care se protejează…. dar…  

- Şşt, vine Dalia.  

Îşi retrase imediat mâna ca şi când s-ar fi fript cu ceva şi prinse paharul cu suc de fructe pe care-l duse la buze. Dalia nu avea cum să bănuiască ce luptă se dădea în sufletul mamei sale vitrege şi cât de stânjenită se simţea faţă de ea. Parcă avea corpul pângărit cu ceva de care-i era ruşine.  

Când a plecat de la Ştefan din cameră nu a avut timp să se gândească la consecinţele acestei trădări faţă de soţ şi cum se va simţi după consumarea acesteia, mai ales dacă ar apărea şi urmări nedorite. Acum, privind-o pe Dalia cum se apropia de ei legănându-şi sandalele în mână, trăia şi mai intens culpabilitatea faptei sale. Această vină estompa satisfacţia şi plăcerea avută în timpul consumării trădării faţă de familia sa. O umbrea. Înţelegea că iubirea ei era o iubire vinovată. De ce era vinovată că iubea atât de mult pe bărbatul din faţa sa, încât a fost capabilă să-şi trădeze soţul pentru el? Pentru el sau pentru ea? Ştefan avea vreo vină în toată această trădare? Nu el a înconjurat-o cu dragostea lui, cu tandreţea şi mângâierile lui pasionale? Cu sărutările care au făcut-o să plutească şi să găsească sublimul în braţele lui?  

Revenită lângă cei doi, Dalia a început să le povestească impresiile despre nisipul de aur al bulgarilor, plajă şi apa mării. Da, era nisipul mai fin, mai curat, dar spaţiul era mai mic şi mai  

aglomerat decât la Neptun.  

- Să ştiţi că tot la noi este mai frumos, oricâtă reclamă s-ar face pentru turismul bulgăresc de la malul mării.  

- Mă bucur că-ţi place mai mult la Neptun şi că eşti o patriotă.  

- Nu că aş fi patriotă, spunând că-i mai bine la noi. Sunt şi servicii care lasă de dorit faţă de Bulgaria, dar una peste alta, tot la noi este mai bine.  

- Vezi? Din cauza asta nu mi-am cumpărat o locaţie în Bulgaria, că se găsesc destule, bani să ai, ci în Neptun.  

Apropo: mâine ce program aveţi?  

- Mâine? Plajă şi atât!  

- Ce aţi zice de o lecţie de echitaţie?  

- Doamne, Ştefan! Cum mi-ar sta la vârsta mea călare pe un cal? se miră Gloria.  

- Dar ce are vârsta ta? Parcă ai avea cincizeci – şaizeci de ani.  

- Mie mi-ar place, cu toate că nu am călărit niciodată. Unde poţi învăţa să călăreşti? Am auzit că există o herghelie prin zonă.  

- La doi kilometri de hotelul nostru, în Venus.  

- Şi cum se procedează? Au cai special antrenaţi pentru aşa ceva?  

- Da, se organizează lecţii de echitaţie pentru copii în general şi pentru cine doreşte în special. Au şi cai şi persoane special antrenate.  

- Când mergem? Vreau să călăresc şi eu un cal alb, frumos, cum am văzut într-un film cum alerga pe malul mării ţinându-şi cu  

fălnicie coama şi coada în vânt, se repezi ca un copil alintat Dalia.  

- Şi aici puteţi vedea între Saturn şi Venus, în general seara când nu mai sunt turişti pe plajă, călăreţii din herghelie plimbându-şi pe malul mării, caii din rasa pur sânge arab.  

- Dacă noi nu am ieşit din Neptun decât atunci când ne-ai  

scos tu, de unde să-i vedem?  

- Poate avem timp să-i vedem sau de ce nu, să ne plimbăm chiar noi călare.  

- Şi eu să stau în hotel? Se bosumflă Gloria, făcând-o pe supărata.  

- Nu, tu ne urmezi pe şosea la volan.  

- Se poate?  

- Desigur. Acum este o şosea cu două benzi pe sens între Saturn şi Venus şi poţi opri unde vrei să ne aştepţi.  

- Mai vorbim. Să vedem ce program ne vom face.  

- Este doar o propunere, nu neapărat un program obligatoriu.  

- Mie mi-ar place, îşi arătă Dalia disponibilitatea.  

- Pentru tine desigur că tot ce înseamnă aventură este pe placul tău, spuse cu oarece reproş Gloria.  

- Păi vreau să scot tot ce-i posibil de la această vacanţă. Dacă încep serviciul, nu o să mai am timp de distracţie. Şi apoi am doar douăzeci şi cinci de ani. Când să mă distrez? Când o să îmbătrânesc?  

- Ca noi aşa, răspunse Ştefan şi în locul Gloriei.  

- Ei! Voi nu sunteţi încă bătrâni. Doar maturi, încercă zâmbind să repare o nouă gafă făcută referitor la vârsta celor doi. Se vedea prin aceasta că încă nu era suficient de maturizată, chiar dacă avea o licenţă şi douăzeci şi cinci de ani. Uita că nu trebuie să se mai alinte, ca să nu-i jignească pe cei din jurul său.  

- Hai să mergem, le propuse Ştefan fetelor. Avem de făcut  

mai bine de o oră până acasă. Aici se termină aventura – Bulgaria. Sper că v-a plăcut.  

- Mulţumesc Ştefan, şi-ţi rămânem îndatorate.  

- Cu ce? întrebă zâmbind Ştefan.  

- Ei, cu ce! Cu toate! Cu respect şi recunoştinţă, îl asigură  

tot pe un ton vesel Gloria.  

- Mie mi-a făcut o deosebită plăcere să particip cu ce pot, ca vacanţa voastră la mare să fie cât mai reuşită, nu am făcut-o dintr-o obligaţie anume.  

- Ştim acest lucru. Hai să mergem la maşină.Dalia, să nu-ţi  

uiţi ceva pe aici.  

- Ei, na, parcă am şi multe după mine. Doar poşeta, care-i goală, are doar buletinul şi nişte şerveţele umede în ea.  

Ajunse la hotel, Dalia prinzând din zbor ideea cu lecţiile de echitaţie, se gândea că aşa putea să rămână mai mult timp în preajma lui Ştefan, fără supravegherea mamei Gloria. Începu să-şi imagineze cum ar fi ca ea să alerge în galop pe malul mării pe un cal alb, iar Ştefan urmărind-o pe unul negru, ca pana corbului, cum se spunea în poveştile cu prinţi şi prinţese.  

Citise într-o carte cum doi îndrăgostiţi obişnuiau să se întâlnească şi să se întreacă în galop pe cărări de pădure, apoi se opreau într-o poieniţă plină cu flori, să facă dragoste la umbra unui stejar secular.  

Era într-adevăr şi aici pădure, dar nu erau posibile plimbările sau întrecerile ecvestre. Nici pe nisipul plajei nu aveai unde să alergi, distanţele dintre staţiuni fiind relativ mici. Deocamdată doar visa la aventuri în şeaua cailor.  

- Ce zici mama Gloria, putem merge la herghelie? Cel puţin să vedem caii şi cum este acolo.  

- Când?  

- Eu ştiu? Luni după amiază de exemplu.  

- Vom vedea ce va fi luni şi dacă Ştefan are timp. În principiu nu am nimic împotrivă.  

- Vino să te pup. Înmoa, o pupă ea zgomotos pe obraz, alintându-se ca o copiliţă.  

- Stai mai departe de mine. Cred că am răcit în maşină cât am stat cu fereastra deschisă. M-a tras curentul. Mai bine îl rugam pe Ştefan să dea drumul la aerul condiţionat. Simt cum îmi vâjâie urechile şi mi s-a înfundat nasul.  

- Ia o aspirină sau un paracetamol, poate îţi trece.  

- Asta-mi mai trebuia acum, să-mi stric sfârşitul de vacanţă, făcu ea pe femeia supărată căreia ceva nu i-a ieşit cum şi-a dorit.  

- Lasă că poate este o alarmă falsă şi te vindeci cu o pastilă - două. Ce program propui pentru diseară?  

- Depinde de cum mă voi simţi. Poate rămânem după cină la  

dans în restaurant.  

- Doar noi două? Nu are niciun farmec. Sau ieşim la agăţat? Ha, ha, ce caraghios ar fi ca mama şi fiica să iasă la agăţat bărbaţi  

într-o staţiune de pe litoral, spuse ea veselă.  

- Cine spune să ieşim la agăţat? Tu poţi dansa că ai văzut cum te invită tinerii chiar şi când erai cu noi, dar când vom fi numai noi două?  

- Da, dar tu să rămâi singură la masă?  

- Nu-i nimic, mă uit la tine cum dansezi şi la celelalte perechi. Poate fi şi aşa distractiv.  

- Ce program o avea Ştefan?  

- Nu poate să se ţină scai după fundul nostru. O avea şi alte obligaţii, doar nu ne are numai pe noi în atenţia sa.  

- Mda, asta cam aşa este. Lasă, vedem noi ce vom face. Să-ţi aduc un pahar cu apă şi un paracetamol?  

- Da, chiar te rog.  

Dalia căută în trusa cu medicamente şi luă o pastilă, apoi un pahar cu apă rece din mini bar şi-l dădu Gloriei.  

- Da, sigur, dă-mi apă rece, că nu sunt destul de răcită, îi reproşă ea. Prefer apă de la chiuvetă.  

- Of! Am uitat. Scuze.  

Dalia aruncă apa şi o înlocui cu alta cum a preferat mama Gloria. Spera să-i treacă. Dacă situaţia i se va înrăutăţi, atunci va găsi ce să facă singură toată seara, chiar dacă nu mai era Sorin în staţiune să o însoţească la discotecă, sau la o plimbare prin centru. Găseşte ea ceva. Avea un plan de rezervă la care s-a tot gândit, numai să se ivească ocazia să-l pună în aplicare.  

Gloria încercă să se odihnească, spera să-i treacă senzaţia de răceală şi durerile de cap. Începuse să-i vâjâie urechile iar ochii îi lăcrimau. Nu mai răcise de mult timp.  

Dalia a luat cartea de poezii RĂTĂCITE ANOTIMPURI, a poetei sale preferate Georgeta Minodora Resteman. Îi plăceau poeziile acesteia. Unele parcă îi descriau propriile sale trăiri. Îi tălmăceau visele frumoase despre iubirea adevărată pe care abia aştepta să înmugurească şi-n sufletul său. Acum doar simţea că-i bate la uşă, însă nu era sigură că a sosit momentul să-şi desferece larg sufletul ca s-o primească.  

Deschise cartea la pagina unde poeta, martoră la freamătul  

mării, admira cum pescăruşii pluteau deasupra valurilor în zborul lor neliniştit.  

 

Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul  

 

Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul  

Cu spuma-i albă-n sidefiu de perle  

Iar falduri de albastru-şi sapă drumul  

Spre-abis, în murmur de iubiri eterne.  

 

Se scutur' pescăruşi deasupra-i, tandri,  

Cu-aripi de îngeri însetaţi de zări,  

Plutind uşor, c-un gest de copilandri,  

Văzduhul sărutând rostesc chemări.  

 

În care ţipă doruri ce-au fost mute  

Ţinute-n mare taină de-un străjer.  

Se pierd în zări, ca un sobor de fluturi  

Ce-şi cată liniştea-ntr-un colţ de cer.  

 

Eu tac, din larg o dulce briz-adie  

Şi amurgeşte-n freamătul din valuri  

Vrăjită, marea-ngân-o simfonie  

A dragostei ce-a-ncremenit pe maluri.  

 

Dar Dalia nu dorea ca dragostea ce-i bătea la poarta inimii, să încremenească la ţărmul Mării Negre, în ţipăt de disperare al pescăruşilor purtaţi de vânturile tăioase, abătute peste întinderea de apă, uneori albastră, alteori întunecată, trezindu-ţi în suflet clipe de melancolie, sau de spaimă, că nava ta imaginară, nu va mai atinge malul.  

La poarta inimii sale, aflată pe ţărmul năpustit de valurile  

neliniştite ale iubirii, aşteptau pe aripi de îngeri cum bine spunea poeta, chemările dragostei încă necunoscută. Aştepta să-i aducă acel freamăt ale brizei din zorile senine de revărsat de ziuă, când luna porneşte liniştită la culcare, iar stelele se sting, încet, încet, una câte una, lăsând loc să se aprindă razele soarelui răsare, ce-ţi vestesc ieşind din adâncurile tenebroase ale mării, o nouă zi, o zi plină de speranţe şi de dorinţe împlinite.  

Dalia, în visele ei de fecioară, când nopţile uneori se transformau în ziuă, se vedea în braţele unui Făt Frumos, călare pe un armăsar negru, ce-o răpea şi-o purta în galopul calului spre castelul său de cleştar, ascuns într-un vârf de munte, undeva, într-un spaţiu necunoscut, înconjurat de păduri seculare, cu stejari şi arţari falnici, sub care dansau domniţele îmbrăcate în rochiile lor albe ca spuma laptelui.  

Dalia adormi înaintea mamei sale Gloria. Cartea îi căzu din mână, odihnindu-se alături, în timp ce ea continuă în vis, să alerge în braţele lui Făt Frumos, pe cărări de pădure, încălecată pe ducipalul cu greabănul puternic, acoperit cu spumă. Un armăsar cu stea în frunte, strălucitoare ca un cristal. Era steaua ce-o călăuzea pe ea în viaţa netrăită încă, în viaţa viitoare care spera să fie o viaţă plină de iubire, plină de pasiune şi de neprevăzut.  

Încerca să-i desluşească chipul acelui Făt Frumos care a răpit-o şi nu reuşea. Şi-ar fi dorit să fie chipul lui Ştefan, pentru care făcuse deja o obsesie. Nu ştia dacă era el, Sorin, sau un alt tânăr băiat, apărut de niciunde.  

Pentru ea Ştefan era omul matur care-i garanta siguranţă, încredere şi învingerea fricii de necunoscut. Braţele lui puternice vor şti să o cuprindă cu tandreţe. Cu grijă, să nu-i strivească fragilitatea, nu numai a trupului, cât mai ales a sufletului său melancolic şi încă neînvăţat să lupte cu vicisitudinile vieţii!  

Imaginile din vis se succedau cu o viteză uimitoare. Îl revedea în subconştient pe Ştefan cum o scotea din maşină riscându-şi propria sa viaţă. Cum o purta pe braţe ca pe un fulg şi cum îşi uneau buzele, pentru a-i da sărutul dătător de viaţă, din propria lui viaţă.  

Palmele necunoscutului din zborul său interstelar, îi masa cu blândeţe sânul încă nesărutat de buzele fierbinţi ale unui bărbat şi aceasta o înfiora, o transfigura de plăcere. Era leşinată dar subconştientul lucra liber. Nu ştia cine-i acel înger care o salvează şi-i dă din nou viaţă, pentru a o readuce pe pământ, din zborul său fără de întoarcere printre stele.  

Gloria, înainte de a dormi la rândul său, zâmbea văzând cât de repede a doborât-o oboseala pe Dalia cea plină de vivacitate. După cum se frământa în somn şi-a dat seama că fata plutea în lumea visurilor.  

-“Oare ce poate visa o fată de vârsta sa? La ce se poate gândi acum când pe buze nu-i poţi citi nicio bucurie, iar chipul nu-i este scăldat de strălucire? Ce-o mistuie oare? Se mai gândeşte oare la Ştefan? Dar ea, se mai gândeşte la clipele trăite în patul lui cu atâta pasiune? Îmbrăţişările tandre ale acestui bărbat deosebit vor lăsa urme după despărţirea lor?”  

“Doamne, câtă fericire poate să-ţi dăruiască un bărbat care rezonează cu aceeaşi intensitate la sentimentele tale. Sau cel puţin îţi dă iluzia că poate să fie aşa”, completă ea în gând circumspectă.  

Adormi la un moment dat şi ea, cu numele lui pe buze. Nu mai percepea cu aceeaşi intensitate durerile de cap. Poate că pastila îşi făcea efectul.  



[1]Informaţiile despre Balcik şi Castelul Reginei Maria sunt luate de pe internet. Ele sunt adaptate şi completate cu cele cunoscute de către autor în urma vizitării acestui complex şi al litoralului bulgăresc. Scopul introducerii acestor informaţii este de a invita pe cei ce se vor afla pe litoralul românesc în zona de graniţă, să viziteze şi acest edificiu plin de istorie românească.  

 
 
Referinţă Bibliografică:
ZBORUL SPRE STELE - roman premiat de Liga Scriitorilor / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1190, Anul IV, 04 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!