Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 130 din 10 mai 2011        Toate Articolele Autorului

SPRE NESFÂRŞIT… (ROMAN - CAPITOLUL 1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Am rămas singur cu gândurile mele, cu chipurile şi vocile acelora care odată, demult, au trăit ca şi mine într-o lume a ideilor. Şi ei au crezut aşa cum cred şi eu că acest joc, tulburat de întrebări, urcă şi coboară din înaltul cerului luminâdu-ţi mintea. Dar când s-au petrecut toate acestea, nu ştiu!  
  
Rămân mirat la ceasurile care trec atât de repede, parcă cu mult mai repede de cum treceau când eram copil. Pe-atunci, ora avea şaizeci de minute, acum, în anul acesta grăbit, ora are mult mai puţin, poate patruzeci sau chiar treizeci de minute. Dar ce contează aceste minute în faţa unui joc de idei? Cu capul prins între palme gândesc la tot ce a trecut în cei cincizeci şi cinci de ani de viaţă, petrecuţi pe Pământ. Atât de repede s-au dus, parcă mai ieri zburdam prin casa mare a bunicilor, din partea mamei, cu o sticlă plină cu lapte. Acea sticlă era proprietatea mea şi nimeni nu avea voie să mi-o ia din mână decât numai atunci, când era goală. Eram atât de fericit şi mândru că aveam ceva ... taică-meu hotărâse dreptul meu de proprietate. Era idolul meu. Îl vedeam puternic şi foarte sigur pe el. Toţi membrii familiei eram protejaţi de el iar noi ne simţeam apăraţi. Camerele de la etaj erau ale noastre, trei încăperi luminoase, înalte, unde soarele pătrundea pe la amiază, printre crengile a patru pruni, parte din livada din spatele casei, cotrobăind indiscret prin toate colţurile odăilor. Îmi plăcea să mă aşez pe pat, cu faţa în sus, şi să mă las mângâiat de razele lui blânde şi calde. Era o viaţă a mea, clipe de care acum îmi amintesc cu atâta nostalgie. Încă de pe atunci îmi formasem o lume proprie, în care mă refugiam, vorbind despre planurile mele de viitor sau despre problemele mele intime, unele dintre ele ce nu doream să fie cunoscute de cei din jur. 
  
Când am mai crescut am făcut şi lucruri de care nu eram atras sufleteşte, dar pe care le îndeplineam cu mare răspundere. Îmi plăcea să fiu lăudat de ai mei, mulţumit că treaba aceea fusese făcută bine.  
  
Taică-meu a fost cel care s-a ocupat îndeaproape de educaţia noastră şi de formarea ca oameni în societate; obişnuia să ne amintească mereu, când ne făcuserăm deja băieţi de cartier: „cum vouă nu vă este ruşine să mergeţi alături de mine şi de mama voastră, mândrindu-vă cu numele pe care vi l-am dat, aşa să fim şi noi mândri că vă avem şi că aţi învăţat să fiţi oameni”.  
  
Mama era o femeie blândă şi bună, vorbea puţin şi avea un mare dar de a asculta, chiar dacă discuţia respectivă nu o interesa. De la ea am moştenit darul perceperii sufletelor şi dragostea pentru oameni. Poate pentru aceasta, bunul Dumnezeu m-a înconjurat întotdeauna cu braţele lui, apărându-mă de toate relele.  
  
Eu nu i-am condamnat pe cei care mi-au ucis din clipele liniştii mele, date de Cel de Sus, şi am lăsat de la mine ca scurta lor plăcere să-i domine pentru că, pe lângă faptul că nu-i ştiam sau chiar dacă îi cunoşteam, din ceea ce aveau să-mi facă nu îi puteam opri. Aveau în misiunea lor de a mă trece printr-un şir de planuri iniţiatice. Şi am trecut prin multe, şi sufletul mi-a plâns, şi inima încet, încet şi-a micşorat din tot acel elan de viaţă, trântindu-mă de multe ori la pământ de unde, cu mare greutate, mă ridicam adeseori. De cine erau puşi acei oameni şi pentru ce voiau să-mi îndolieze sufletul atât de tânăr la început, pornit pe un drum necunoscut, am înţeles târziu.  
  
În camera mea, alta de cât cea a copilăriei, ochii mi se umezeau şi întrebam aşa, ca un tânăr adolescent: de ce sunt oameni răi? Ce poate să îi mulţumească faptul că au produs suferinţă semenilor lor? De ce? De ce atâta răutate în inimile lor? Cum poate, gândeam, să mă facă fericit amarul pricinuit de mine unor oameni, care nu mi-au făcut vreun rău? De ce să am ranchiună pe realizările lor dacă eu sunt un neputincios, mulţumindu-mă cu puţin, dacă el s-a realizat, ducând o altă viaţă faţă de a mea. De ce să nu încerc să-l pot ajunge şi chiar să-l depăşesc?  
  
Întrebări, întrebări, întrebări fără răspuns.  
  
Un pseudointelectual, ca mulţi dintre cei care bântuie astăzi lumea cu energiile lor malefice, se hrăneşte cu vaietul semenului său şi strigă după aceea, în gura mare, că Dumnezeu a vrut să-i dea tot ceea ce are ca o alegere binemeritată faptelor lui, indiferent că sunt sau nu, în detrimentul semenului său.  
  
Mă resemnez că va veni o zi când totul va fi ordonat şi că vom înţelege adevărata noastră menire pe Pământ. Cuvântul doare, dar nu ucide, iar cei ce au din naştere harul de a înţelege cuvântul sunt legaţi de Dumnezeu. Vorba este cauza iar cauza e rostirea care se înalţă către nesfârşit şi care revine către sfârşit.  
  
Trec unii nepăsători prin viaţă fără să guste din puterea de a şti, de a lăsa jocul ideilor înţelepte să zburde prin aerul, pe care semenii lui îl inspiră. Nu ştiu să ceară Universului lumină, trăiesc în întunericul sumbru al milei lumeşti, al josnicului nimic, care îi înconjoară. De aceea fac rău, iar răul nu este numai cel faptic, ci şi cel gândit. Gândurile negre se ridică vijelioase în ceruri şi coboară ca un trăsnet pocnind fiinţa celui supus, precum un blestem. Ce poate fi blestemul? O acumulare de energii malefice într-un sistem – omul, fiinţa în interiorul căreia se sting şi se aprind ideile ca becurile în beznă. Este teama pe care Blaga o avea de fiinţele luminătoare, de punerea acelui reflector pe faţa ta şi de a-ţi pătrunde iscoditor prin mădulare. S-a dovedit că nu întotdeauna cercetarea amănunţită este în folosul nostru. De multe ori cădem în patima pasiunii. Iar pasiunea este o boală a minţii pe care nu o mai poţi vindeca. Te naşti cu ea într-o germinare continuă izbucnind într-un moment al slăbiciunilor tale. Atunci, când aura ta se rupe şi lumea neagră a adâncurilor năvăleşte în interiorul tău, învăluindu-te în valtrapurile negre ale maleficului, cazi răpus. Este o cădere grea din hăul căreia cu greu şi cu mare voinţă te poţi ridica.  
  
Aşa este pasiunea amorului din care gelozia, cu negrele ei umbre, te poate doborî, ucigând fără milă frumuseţea deplină a iubirii. Unii au convingerea că dacă iubesc cu toată fiinţa lor, cea care este iubită de ei are aceeaşi îndatorire, de a le răspunde iubirii lor cu aceeaşi încredere. De ce însă uităm că şi acea fiinţă, întocmai lor, nu este altceva decât un obiect pentru care, într-o bună zi, vine un sfârşit. Sfârşitul poate fi despărţirea sau moartea. Din sufletul nostru întotdeauna trebuie să îndepărtăm egoismul. Este cea mai primejdioasă acumulare de energii malefice, în interiorul nostru, prin exclusivism, acordăm exagerat prioritate intereselor noastre personale, situându-le deasupra oricărui alt lucru. Ştefan Gheorghidiu, personaj principal al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” şi-a pierdut femeia iubită tocmai datorită acestei atitudini interioare, pe care niciodată nu şi-a explicat-o.  
  
Ce este perfecţiunea? Se poate da un răspuns acestui gen de atitudine? Eu cred că nu. Să nu uităm că suntem obiecte la îndemâna unor forţe, pe care doar le bănuim dar nu putem să le identificăm. Prin memorie involuntară, declanşată în acea discuţie de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospectiv în jurnalul de campanie, aducând într-un timp subiectiv experienţa sa erotică. În realitate, nu are niciun motiv de divorţ decât suspiciunea. El trăieşte o dramă a unui crez al lui: „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt” . Experienţa propriei cunoaşteri, iubirea oarbă, fidelă, nu îi dă posibilitatea să conştientizeze că oamenii nu pot fi, din felul lor, toţi superiori. Iar superioritatea duce la egoism. Intelectualul desăvârşit aşează pe trepte bine gândite întreagă viaţă a sa: familială şi profesională.  
  
O viaţă în care generozitatea, bunătatea şi tandreţea se cuplează în legitimă existenţă fac din cel plecat spre cunoaştere (munca de cercetare, munca savantă) să dea rodul muncii, de care să se poată bucura atât el cât şi cei din jur, oamenii de pretutindeni şi, mai ales, făptura căreia din dragoste (dragoste putem numi fără a greşi nu numai momentul procreării, când ne dăruim cu totul unul celuilalt, ci întregul timp pe care, femeia şi bărbatul îl stau împreună, vorbindu-şi, admirându-se, dăruindu-se), i-a dat viaţă. Un astfel de intelectual nu se poate numi egoist. Darurile au o semnificaţie a lor, care trezesc din cămările inimii sentimente.  
  
Nu cu mult mai periculoasă decât cea profesională este şi dăruirea. Am cunoscut oameni care au cedat profesiei în contra vieţii de familie, dar aceştia au singularitatea lor, lumea care i-a dezrădăcinat de lume. În interiorul nostru se produc transformări de care nici nu ne dăm seama. Numai cei care ne cunosc destul de bine pot observa dacă acele schimbări sunt sau nu în favoarea noastră.  
  
20.03.2007 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
SPRE NESFÂRŞIT… (ROMAN - CAPITOLUL 1) / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 130, Anul I, 10 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!