Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 845 din 24 aprilie 2013        Toate Articolele Autorului

SINGURĂTATEA: FENOMEN SOCIAL?
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Singurătatea poate fi abordată sub multiple aspecte şi, în vremurile pe care le trăim, se vorbeşte tot mai mult despre ea, considerată fiind atitudine individuală de adaptare sau neadaptare la viaţa socială. Din nefericire, se pare că tot mai mulţi dintre semenii noştri apelează la această atitudine de izolare mai mult ori mai puţin motivată, mai mult ori mai puţin înţeleasă de cei din jur. Aceşti oameni sunt, adeseori, singuratici cu adevărat, adică se izolează de societate în mod voit, preferă să trăiască în afara evenimentelor acesteia deşi sunt şi ei, independent de voinţa lor, parte integrantă a ei. Sunt oameni care doresc şi decid, în cele din urmă, să trăiască departe de alte persoane iar atunci când nu reuşesc îşi modifică întregul comportament astfel încât devin singuratici chiar şi în mijlocul familiei lor.  

Cauzele unei asemenea stări sunt extrem de variate şi nu pot fi înţelese, din afară, dacă nu se reuşeşte cunoaşterea şi evaluarea cât mai obiectivă a situaţiilor concrete care au generat, pentru fiecare individ în parte, modificarea stilului său de viaţă, a comportamentului său general. De regulă se porneşte de la întrebarea: Ce anume l-a determinat să se adâncească în însingurare? Evident, este greu de aflat răspunsul adevărat atâta timp cât problemele cu care s-a confruntat individul în cauză nu sunt cunoscute şi, în aceeaşi măsură, nu se cunosc trăsăturile dominante de temperament ale acestuia, condiţiile concrete de viaţă şi fondul caracterial care-i imprimă anumite atitudini faţă de norme scrise ori nescrise.  

Se spune că singurătatea este o haină grea, chiar foarte grea. Ea apare în viaţa omului pe neaşteptate şi este îmbrăcată, mai mult ori mai puţin, conştient. Este adeseori chemată, dar nu dorită. Poate fi dorită, dar insuficient înţeleasă, caz în care căutările sunt anevoioase şi căile prin care se poate statornici sunt greu de străbătut în spaţiu şi în timp. Alteori ea apare de la sine prin anumite întâmplări ori evenimente din viaţa fiecărui om. Singurătatea este, dacă vreţi, poarta prin care omul intră într-o lume a unor anumite tipuri de tăceri. De multe ori, de-a lungul vieţii tânjeşti, poate, după câteva clipe de linişte şi de tăcere. Singurătatea îţi oferă aceste daruri. Dacă singurătatea a ajuns în viaţa ta, înseamnă că acum, mai mult ca niciodată, ai ocazia să vorbeşti cu tine, să petreci mai mult timp cu tine şi, poate cel mai important, să te asculţi mai mult. Se intră într-un anumit tip de tăcere, lumea acesteia fiind nebănuit de vastă. În alte situaţii se caută doar liniştea. O linişte necesară odihnirii trupului sau spiritului, o linişte fără de care omul în cauză nu poate gândi adânc, nu poate vorbi cu sine şi nu se poate asculta atât cât ar avea nevoie să o facă. Poate tânji după liniştea care îi permite să desăvârşească actul de creaţie pentru care are aplecare, să realizeze ceea ce şi-a propus. În fine, poate fi liniştea fără de care individul nu poate simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu reuşeşte să se apropie de El, nu se poate concentra asupra rugilor pe care le înalţă către Divinitate ori nu poate asculta vocea dinlăuntrul său, care este semnul că Domnul îi vorbeşte...  

Mergând cu atenţie pe linia acestei ultime situaţii, se observă că astfel de persoane se hotărăsc, într-o bună zi, să-l caute pe Dumnezeu în Casa Lui şi apelează la autoizolarea conştientă în scopul comuniunii cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este vorba de căutarea căii prin care se consideră că se pot purifica spiritual. Ele au convingerea intimă că au trecut prin clipe de neputinţă datorate suferinţelor fizice şi sufleteşti, mai ales, că a existat înlăuntrul lor acea voce care le-a ridicat şi le-a încurajat, voce fără de care nu puteau depăşi momentele critice. Nu fug din cauza neputinţei de a face faţă rigorilor vieţii după anumite reguli statuate de societate. Odată luată această hotărâre, merg cu paşi siguri în singurătatea ce li s-a înfăţişat într-o formă sau alta conştiinţei lor intime. Nu simt durerea despărţirii de membrii familiei ori de prieteni. Nu-i interesează nici un fel de relaţii sociale, indiferent de forma în care participau la realizarea, menţinerea ori dezvoltarea acestora. Se rup total de ataşamentul pe care l-au avut faţă de bunurile materiale ale acestei lumi. Aceste persoane văd doar calea spre Dumnezeu, simt doar atracţia către locul în care pot fi singuri, izolaţi de colectivitate, izolaţi de zgomotul de orice fel al societăţii al căror produs sunt. Uită până şi zâmbetul mamei ori al unui prieten(e) sau iubit(e), uită toate tristeţile mai mari sau mai mici pe care le-a avut, dezamăgirile şi bucuriile trăite. Sunt purtate pe calea aleasă doar de gândul mântuirii şi al slăvirii Creatorului suprem.  

Este o chemare pe care mulţimea de oameni din jurul lor nu o înţeleg, poate, mai ales dacă nu au ştiut ori nu au descifrat sensul scrierii evanghelice: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi” (Matei: 22, 14). Mulţi oameni, majoritatea acestora, şi-au pus, la un moment dat, problema relaţiei lor cu Dumnezeu. Ei îl caută pe Dumnezeu, iar El le întinde mâna, îi cheamă şi îi aşteaptă pe toţi să răspundă chemării. Mulţi răspund la această chemare, dar aproape la fel de mulţi se pierd pe drum, în timp ce alţii, mai puţini, nu dau curs chemării invocând diferite pretexte. Este iubirea Dumnezeului spre care se îndreaptă şi iubirea aproapelui pentru a căror mântuire se vor ruga zi şi noapte până la sfârşitul vieţii.  

Aici este vorba de un drum uriaş pe cont propriu, de o haină pe care nu o vor mai schimba niciodată şi de o singurătate dorită cu suflet întreg şi curat. Dacă nu există necesitatea sufletească, hotărârea nestrămutată de a-L iubi şi a-L sluji pe Hristos, haina aleasă - singurătatea tânjită în liniştea mănăstirii - nu-l va feri de extraordinarele ispite nici în locaşul Domnului şi se va întoarce în lume după un timp mai lung ori mai scurt, dar multă vreme va fi însingurat în casa familiei sale ori în cercul de prieteni pe care i-a avut înainte de a pleca. A se înţelege că încercări sunt multe, dar reuşite sunt mai puţine, pentru că se întâmplă să plece oameni pe drumul spre mănăstire, spre aşa zisa singurătate de aici, numai pentru că nu au putut face faţă luptei pentru existenţă ori răspunderii de orice fel în familie şi în societate. Nu se pleacă la mănăstire dintr-o anume raţiune de ordin existenţial, ci se pleacă doar cu focul în inimă, doar din raţiunea de a-i sluji lui Dumnezeu, de a fi în permanentă legătură cu Dumnezeu. Este o mare greşeală să fugi de suferinţă şi acela care o va face, nu va izbuti să se elibereze cu adevărat de ea şi nici să rămână la o mănăstire în care a crezut că va găsi singurătatea salvatoare.  

A se înţelege că, în asemenea cazuri, singurătatea călugărului nu înseamnă pustnicie, adică un loc izolat de lume în care călugărul respectiv poate fugi de ascultare, ci presupune „tăierea voii”, adică a voinţei libere creată de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pleacă la mănăstire acela care are chemare, acela care este conştient că „la mănăstire te desfiinţezi ca personalitate omenească şi te înfiinţezi în personalitate îngerească” (părintele Arsenie Papacioc, Despre călugărie). În acest fel călugărul nu se leapădă de lume în sens exclusiv, el rămânând într-o anumită obşte şi nici atunci când este singur, departe de mănăstire ori de schit, ca pustnic, pentru că el nu desconsideră lumea. Monahul doreşte binele oamenilor şi se roagă neîncetat ca lumea să fie ajutată de Dumnezeu şi, în acest sens, lumea este permanent în inima lui.  

Apropiată de acest fel de singurătate este forma însingurării adoptate de o categorie largă de oameni, îndeosebi femei. Este vorba de acele persoane care au pierdut partenerul de viaţă, au pierdut copilul ori mama, au pierdut sora ori tata, bunica ori o altă persoană de care a fost ataşată o bună parte a vieţii. Pierderea fiinţei dragi, pierderea aceluia/eia în care investise întreaga sa raţiune de a trăi, este de natură să-i distrugă întreaga ţesătură de vise, să-l ducă în pragul disperării, care poate fi manifestată chiar prin sinucidere, în unele cazuri. Deznădejdea pune stăpânire pe aceste persoane. Preferă şi caută tăcerea, liniştea de care au nevoie să-şi depene amintirile raportate la fiinţa iubită şi pierdută. Durerea ce pune stăpânire pe sufletul lor îi face surzi şi orbi la viaţa liniştită, lipsită de primejdii ori suferinţă a celor din jurul lor, fie ei chiar membri ai familiei, adeseori. Nu mai suportă să vadă în jurul lor oameni manifestându-şi bucuria de a trăi. În sufletul lor zbuciumat sunt multe întrebări fără răspuns. Se învinuiesc fără temei, îşi fac procese de conştiinţă, se cred vinovate în anumite limite de dispariţia persoanei dragi. Din toate aceste nevoi se naşte dorinţa de a se regăsi, de a vorbi cu sine, de a căuta răspunsuri în linişte, în tăcere.  

Ei bine, în general, persoanele ce poartă pe umerii lor povara grea a pierderii umane, încearcă să se apropie de biserică, locul în care descoperă linişte şi înţelegere, locul în care simt că se află mai aproape de Dumnezeu, pentru a-l ruga de iertarea păcatelor şi primirea fiinţei iubite în lumea veşniciei. Ele participă la slujbele duminicale, la cele ocazionate de fiecare sărbătoare creştină şi la ritualurile din toate zilele dedicate morţilor. Principala lor preocupare va fi drumul la biserică şi la cimitir, adică în locurile prin care simte că se apropie de fiinţa pierdută şi în care se achită de obligaţiile faţă de aceasta de după moarte. Se distanţează de oamenii din jur, chiar de membrii familiei, prin retragerea din aproape toate evenimentele ce se desfăşurau în comun până nu de mult. Se retrage în sine, suferă în tăcere şi caută singurătatea pentru a plânge şi a se ruga, departe de ochii lumii, uşurându-şi sufletul.  

Din nefericire, multe dintre aceste persoane aflate la vârste ce le permit refacerea căsniciei şi, implicit, reîntregirea familiei, nu au puterea de a înţelege că viaţa trebuie respectată ca dar de la Creatorul suprem, că trebuie trăită în dragoste şi respect atâta cât este dată. Izolarea se prelungeşte şi capătă dimensiuni nebănuite, întinzându-se uneori pe durata vieţii ce i-a mai rămas şi, în tot acest timp, participă la viaţa colectivă, la viaţa societăţii, doar acolo şi atât cât prezenţa sa fizică este necesară, fără a fi activă la hotărâri şi decizii.  

În această situaţie putem introduce şi acele persoane care au îmbrăţişat singurătatea în urma actului de divorţ. Pentru o parte dintre acestea despărţirea este un eveniment traumatizant, peste puterile lor, mai ales atunci când soţul/soţia a fost de bună credinţă, şi-a iubit partenerul de viaţă, nu a prevăzut că este posibilă ruperea definitivă a relaţiei şi rămâne debusolată, incapabilă să-şi reorganizeze viaţa. Preferă singurătatea. Lipsa de încredere într-un alt partener domină şi descurajează. Sunt cunoscute numeroase acte de divorţ în ultima perioadă de timp. Noile valori ce au fost impuse de o libertate greşit înţeleasă, de un libertinism care încalcă principiile morale, ale bunului simţ, ale educaţiei căpătate în copilărie, stau la baza unor relaţii necorespunzătoare în căsnicie. Ambiţiile nemăsurate, orgoliile nejustificate, lipsa dragostei reale şi al respectului dintre soţi, slăbiciunea manifestată în faţa numeroaselor ispite, sunt doar o parte din cauzele care conduc la destrămarea familiei. Divorţul a devenit cu adevărat un fenomen social şi se manifestă, cu precădere, la o anumită clasă socială, respectiv la cea îmbogăţită peste noapte şi mă refer aici la „moda” divorţurilor spectaculoase ce survin în cuplurile „vedetelor”.  

De aici derivă şi caracterul social al singurătăţii care urmează din partea unor persoane. După o perioadă de viaţă conjugală fără probleme, fără lipsuri financiare, persoana în cauză abandonează ori nu ştie, nu cunoaşte cum trebuie organizată lupta la care trebuie să se angajeze pentru a-şi reface viaţa, pentru a trăi în demnitate, pentru a avea familie, a procrea, a creşte şi educa urmaşi. Se retrage din cercurile frecventate anterior. Se ruşinează, poate, de părinţi şi rude, de prieteni. Se refugiază şi abandonează orice plan de viitor.  

Între aceste repere se situează, oarecum, soţul/soţia care din varii motive trăieşte în singurătate. Viaţa de cuplu este terminată. Anumite principii morale, grija comună privind viitorul copiilor iubiţi, poate, în egală măsură de ambii părinţi, ori anumite interese de ordin financiar, îi determină să rămână împreună, să nu divorţeze deşi, în plan sentimental, au devenit doi străini. Singurătatea în doi este, firesc, cea mai cruntă stare pe care cineva o poate simţi şi o poate suporta cu stoicism, conştient, după ce înţelegerea, sentimentele, bucuriile şi necazurile au fost împărtăşite într-un climat de linişte, în armonie şi înţelegere sufletească.  

Lipsa comunicării, rutina, interiorizarea unuia din parteneri ori a amândurora, instaurează însingurarea şi face loc repulsiei şi urii, în unele cazuri. Nu găsesc soluţii ori nici nu mai caută. Sunt obosiţi, simt că nu s-ar mai putea suporta după o eventuală împăcare. În gândul fiecăruia se nasc scenarii şi imaginaţia fiecăruia poate descoperi motive suficiente, „serioase”, pentru anularea posibilităţii la revenirea vieţii normale de cuplu. Unde dragoste nu e…, nimic nu e! Excluzând prin înţelegere divorţul, fiecare se adânceşte în singurătatea lui deşi, în public, apar ca doi soţi ce se iubesc şi se respectă. Întorşi acasă, sunt doi străini. Părinţii şi copiii nu trebuie să simtă. Aceasta este singura grijă comună a lor. În rest, fiecare trăieşte cum poate. Nu-şi împart averea, dar veniturile nu se mai consumă în comun…  

O altă formă de singurătate este cea generată de atitudinea asumată a celui ce se autoizolează vremelnic în ideea obţinerii unui climat propice realizării unui act de creaţie: literatură, muzică, sculptură, pictură etc. El nu se poate concentra asupra lucrării sale în tumultul vieţii cotidiene. Relaţiile şi obligaţiile familiale ori spaţiul adesea insuficient nu-i asigură liniştea de care are nevoie. Este nevoit să-şi împartă timpul între lucrarea ce şi-a propus să o realizeze şi trebuinţele oamenilor care-l înconjoară, indiferent de calitatea ori de bunele lor intenţii. Ruperea momentelor de inspiraţie şi segmentarea silită a timpului de lucru îi creează o stare de disconfort acut care, adeseori, îl îndepărtează de la masa de lucru. În aceste condiţii forţa sa creatoare scade vizibil iar el, ca autor, se poate bloca pe o perioadă mai scurtă ori mai lungă de timp. Reluarea lucrului nu înseamnă şi păstrarea calităţii. Ideea iniţială, cel mai bine aleasă la început, revine deformată, fracţionată, neînchegată, aspect care poate provoca renunţarea la proiect. Sunt aspecte şi situaţii care-l determină la însingurare, chiar dacă aceasta nu presupune ruperea de lume.  

Autorul se rupe doar de anumite manifestări ale semenilor săi şi anume de acelea care-l împiedică, într-o formă sau alta, să creeze, să ofere aceleiaşi lumi rezultatele muncii sale. Dar acest aspect nu ne îndreptăţeşte să considerăm că singurătatea, căutarea ei cu disperare uneori, este un fenomen social. Ea este apanajul creatorilor de orice fel şi nu capătă caracter de permanenţă. În plus, nu este de natură a deregla ori anula relaţiile sociale în angrenajul cărora este cuprins cel în cauză. Repet, despărţirea aparentă de lume este vremelnică, iar rezultatul final al muncii sale, în condiţii de singurătate relativă, este în folosul societăţii pe care o reprezintă.  

Personal, am cunoscut mai multe forme ale singurătăţii, mai puţin pe cea în doi. Apropiindu-mă de Dumnezeu am meditat mult, am vorbit cu mine însumi, m-am judecat şi m-am autoflagelat. Mai apoi, m-am înălţat la înţelegerea lucrurilor care mă depăşeau până în acele momente în care am pierdut persoana cea mai dragă, mama copiilor mei, dar şi cu înţelegerea acelor stări de fapt, noi şi cu implicaţii importante, apărute după moartea ei. Credinţa şi speranţa m-au ajutat să mă înarmez cu răbdare şi cu forţa necesară întâmpinării şi rezolvării problemelor grele pe care viaţa mi le punea în faţă. Mi-am ţinut copiii aproape, maturizaţi şi ei peste noapte, asigurând continuitatea vieţii în familie sub toate aspectele. Am păstrat puţinele relaţii de prietenie care au rămas în urma acelei zile blestemate şi, mai ales, după ieşirea la pensie.  

Odată cu plecarea copiilor la studii şi rămânerea lor departe de mine, la locurile de muncă pe care le-au ocupat prin seriozitate, hotărâre, pregătire şi corectitudine, singurătatea m-a îmbrăţişat mai puternic. Lianele ei mă cuprindeau şi mă sufocau. Eram în pericol. Nu ştiam cum să-mi clădesc noul mod de supravieţuire. M-au sprijinit copiii de data aceasta şi, evident, nu pot să nu remarc, providenţa. M-au învăţat să lucrez pe computer şi să-mi fac prieteni virtuali. Am început să creez. Integramele au fost în prim plan, multe din ele fiind publicate în ziare şi reviste, apoi poezii răzleţe şi, mai târziu, proza. Am primit sprijin şi susţinere morală de la prietenii virtuali, îndeosebi de la cei, în vremea acea, care lucrau la ziarul „Jurnalul Naţional”, întâii mei cititori, până să treacă la postarea materialele oferite de mine.  

Am început să particip la evenimente de tot felul, inclusiv literare, după ce câţiva ani am stat ţintuit în camera mea citind, scriind ori privind micul ecran, meditând, oblojindu-mă fizic şi moral. Singura activitate fără goluri a fost cea legată de biserică. Prezenţa în lăcaşul Domnului, din ce în ce mai activă, mi-a dat curaj, mi-a dat forţa să rup lanţurile însingurării şi să ies în lume cu fruntea sus, lacom să cunosc, să văd, să aud.  

Am pus piciorul în prag şi am stat de vorbă cu soţia mea, „virtual”, dacă se poate spune aşa. I-am cerut iertare şi i-am explicat în felul următor:  

 

E multă vreme de când te-aştept în prag  

Şi număr picuri ce-n streşini curg şirag,  

Cu gând adânc spre toamnele trecute,  

Când ne jucam prin frunzele căzute.  

 

E multă vreme de când m-ai părăsit,  

Lăsând în urmă un suflet rătăcit,  

Cu dor, cu dragoste neîmplinită,  

Rămas plângând pe-o cale pustiită.  

 

E multă vreme în singurătate,  

În drum închis de vântul care bate,  

În nopţi pustii lipsite de iubire,  

În care gând se tânguie-n neştire.  

 

E multă vreme... şi mi-am luat mireasă  

Să spele răni ce dragostea le lasă,  

Să-mi lumineze calea spre noi iubiri  

Şi paşi să-mi smulgă din alte rătăciri.  

 

De multă vreme... sufletul îmi plânge,  

Întreg trecut nu poate să alunge.  

Sunt amintiri ce nu se vor plecate  

Ori altele ce nu pot fi uitate.  

 

De multă vreme... mă împac cu soarta  

Şi larg deschid ogrăzii mele poarta  

Să-mi ducă dor, cum val înghite marea  

Să-l macine mireasa mea, uitarea...  

 

Din acel moment m-am simţit total liber, având încuviinţarea ei. Ştiu! O parte din cei care citesc aici nu mă vor înţelege. Vor zâmbi afirmând că exagerez ori că glumesc. Nu este aşa. Sunt aici şi, iată, am putut să scriu aceste rânduri pentru ei, cu inima şi braţele larg deschise prieteniei, respectului reciproc şi înţelegerii. Poate că, deşi nu aş dori, unii dintre ei au nevoie de experienţa mea, de cele învăţate din întâmplările şi greutăţile vieţii. Sunt aici şi vă pun la dispoziţie aceste gânduri scrise cu maturitatea şi seriozitatea care mă caracterizează.  

Doamne ajută!  

Referinţă Bibliografică:
SINGURĂTATEA: FENOMEN SOCIAL? / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 845, Anul III, 24 aprilie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!