Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 716 din 16 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

SINGURĂTATEA ALBULUI ÎNTUNERIC, cronică la cartea de versuri a Ilenei Popescu Bâldea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

SINGURĂTATEA ALBULUI ÎNTUNERIC  

 

ILEANA POPESCU BÂLDEA, Tu nu ştii cum plâng fluturii, Editura Proxima, Bucureşti, 2012  

 

Printre dunele de nisip care tind să deşertifice pământul, pepitele nimănui îl strigă pe călătorul cu buzele arse de biciul vipiei. Ochii ard, mâinile şi picioarele ard, sufletul se perpeleşte. Nu trebuie să disperi. Există semne vădite că oaza de verdeaţă şi linişte este pe aproape. Să înaintăm cu încredere pentru a o afla şi a sorbi din izvoarele ei, poezia întinderilor nesfârşite.  

Nu de puţine ori mi s-a dat să întâlnesc astfel de oaze pline de răcoare şi de miresme exotice, să adast sub frunzele uriaşe de palmier sau finic şi să-mi odihnesc cugetul în contemplarea misterului vieţii şi al morţii, pe tărâmul mirific numit Poezie.  

O astfel de oază am aflat răsfoind cu lentoare cartea Ilenei Popescu Bâldea numită cu un titlu cât se poate de incitant şi de romantic în aceeaşi măsură: „Tu nu ştii cum plâng fluturii”. Chiar, cine altul decât poetul poate şti cum plâng ori cum râd fluturii? Tandreţea fluturilor care mângâie florile este cunoscută până şi de copii. Pentru că fluturii, nu-i aşa, ne învaţă să pregustăm mireasma şi polenul florilor, nu numai ale celor ce mor, dar şi al florilor nemuritoare. Flori nemuritoare pot fi şi poeziile strânse-ntre pagini de carte.  

Aşadar, rătăcind prin pustietăţile cetăţilor contemporane, populate de muşuroaie de oameni care se topesc şi se usucă de atâta neiubire, am aflat floarea deşertului, roză tainică, misterioasă, plăcut mirositoare şi fără de spini (sau cu doar patru spini ca să se apere, precum Floarea Micului Prinţ, gingaşă şi vanitoasă).  

Era pe vremea clipelor care cad printre „cioburi de aer”. Eu alergam „din urmă / cu mine” (Rătăcind). Până şi durerea se bifurca, dând piept în piept cu necunoscutul.  

Nu poate fi povestită singurătatea decât cu buricele degetelor pe pielea iubitului. Nu poate fi desluşit gândul decât cu timpanele ţiuind, când iarna îşi ţine abia răsuflarea. Poezia este cântecul îngânat de mâinile copiilor surdo-muţi. Ea ajunge la noi despletită, desculţă, golaşă. Ar trebui s-o înveşmântăm doar cu lumini sufleteşti drapate pe piept şi pe umeri sau „cu o geană de brumă”.  

Nu, nu e lesne să cauţi sufletul acestei Lumini (des)cântate. Îl aud muritorii ca pe cântecul tânguitor al sirenelor, cel care vrăjeşte şi-i poartă în larg pe corăbieri. Dar poţi să-ţi îndeşi dopuri de ceară, să stai departe de cântecul lor misterios, seducător, sublim, venit din adâncuri?  

De asemenea, nu e uşor să descifrezi „nescrisul dintre cuvinte”, e ca un cântec al nibelungilor în amurg, “cu eşarfă de uitare la gât” (Colind de iertare). Şi până să ne trezim, constatăm că ne-am molipsit de maladia visării şi a aşternerii viselor pe suporturi durabile. Până la urmă, totul devine Poezie, nu-i aşa, domnule, doamnă, prietene? Şi fără cuvinte putem încropi poeme nemaivăzute şi nemaiauzite vreodată. Din orice lucru, chiar dintr-o geană. Ori dintr-o pană de pasăre, mai ales dacă e şi măiastră. Chiar şi “c-o aripă şchioapă” putem zămisli un colind de iertare. Dar cui să-i trimiţi dis-de-cu-iarnă, o “scrisoare de păpădie?” Cine mai are timp să citească în umbreluţele ei ca nişte elitre de libelule?  

Poeziile sunt “îngeri de vânt” pe “hârtie din abur”…”lacrimi/ anonime / de toamnă”…”frunze / de oameni”.  

Toate acestea se regăsesc în volumul de faţă în care aflăm cum plâng fluturii.  

Cum altfel să devenim, “o mână de oameni” care “se-agaţă de cer” – când “bat clopotele clipei”?  

Poemele din această carte sunt un exerciţiu sublim de redescoperire de sine. Poeta face acest exerciţiu aflându-şi, nu frustrările, nu erorile, ci patetismul şi senzualitatea din carnea şi mustul cuvântului.  

Cine poate scrie astfel: “Cu restul din aer, / am trecut pe la casa de lângă vis; / bătea vântul cu lacrimi / din flori de umbre, pe alei; / ceasul din nori era oprit - / ca lumina din mine; / aproape de cer am văzut întunericul alb - / răsucit pe la colţuri de-un abur suav de tristeţi” (Noapte bună, iubito!”) – se poate socoti un artist al cuvântului în toată regula.  

Nu o dată poeta se confruntă cu dezamăgiri şi înstrăinări de oameni şi de sine, şi atunci i se pare că: ”nu mai există nimic / castelele de nisip / s-au prăbuşit / învăţând ochiul zilei plâns / zadarnic trec milenii / mi-e zborul piatră / şi piatra nimic / când pleoapa nopţii cade / pe lumina ce creşte / ca o scamatorie”. (Ciornă pentru suflete).  

Toată poezia este foarte densă, bogată în înţelesuri, degajă un anume mister, este eufonică, susţinută de un ritm interior care-i dă şi substanţă.  

Cu graţia zborului printre cuvinte ca a unui fluture valsând printre petale, stamine şi pistil, poeta spune: “eu sunt un fluture”, “ales de vânt / spre culmea din cuvânt”, simbolizând prin aceasta, culoarea, parfumul, rodirea, dorinţa de zbor, libertatea, ieşirea din crisalidă.  

Altăoară, poeta spune: “ating cerul cu degete frunze / şi pierd clipe legate la ochi / cu noduri de teamă” (într-un chenar strâmb de singurătăţi).  

Şi poezia în stil clasic îi este proprie autoarei. Exersând-o poeta-şi desăvârşeşte un stil inconfundabil, atotcuprinzător, bazat pe imagistică, pe frumuseţea metaforică şi pe simbolurile specifice artei poeticeşti. Unele imagini din aceste poeme cu rimă, sunt de o frumuseţe aproape dureroasă, ca în poemele: “carul de pe cer”, “ţi-e teamă, inimă!”; “noiembrie tot”; “tu eşti un vis”; “până nu ne vom urî”; “te duci”; “Să nu te superi”; şi chiar un sonet intitulat “Rugă de toamnă” ş.a.  

Ca într-un descântec de ploaie de vară cuvintele se ajung din urmă unele pe altele şi se îmbrăţişează, nemaidespărţindu-se.  

În tot ce scrie, poeta caută sensuri nedesluşite, sperând în felul acesta să le distaine. Citind, ai imaginea cuvintelor în faţă, ele ţi se deschid precum florile dimineaţa.  

Un adevărat festin de cuvinte, întotdeauna cu un final neaşteptat, ca orice dragoste nouă sau veche. Unul din doi rămâne cu arderea-n piept, pe rugul de linişte. Celălalt priveşte cu ochiul din ceafă, cum se prelinge cenuşa, la picioarele stâlpului roşu.  

Doar fluturii mai sunt atraşi de spectacolul flăcărilor, de pruncii incandescenţi ai scânteielor care pârâie şi trosnesc precum focul de artificii al dragostei consumate atât de inegal în noaptea dintre milenii.  

Şi doar “păsări de fum” îşi vor lua zborul pitic din cenuşa uitării…  

A doua zi după jocul de artificii nu va rămâne decât “eternul amar / al clipei cuminţite de-un fir de nisip / şi sfiala pietrei / dintr-o lume cu iluziile scrum” (undeva departe).  

Poezia Ilenei Popescu Bâldea nu exaltă iubirea, nu o ridică la rang de virtute, dar o cheamă şi recheamă în orice clipă, cu glas jinduitor, tânguitor, fiindcă fără ea nu se mai recunoaşte, dorind reîntoarcerea în ceea ce a fost: “omul care eram înainte mă cheamă / iubirea durerea şi moartea se sting / împuşc timpul / copacii se mişcă / jumătate din faţa mea eşti tu / secundă paralelă / într-o lume pierdută” (din urmă).  

Şi mai ştie că, doar în preajma iubirii: “cad nopţile încercănate din mine/  

auzi cum vin tiptil fluturii / şi-mi tremură / infinitul”.  

Doar un poet “cel fericit de tristeţe” poate auzi ceea ce alţii nu aud: cum cântă fluturii şi crede că nu poţi “să omori un fluture care cântă” iar de pe învelişul sufletului cad umbre verzi de lumină, când “păsările trec invers / lumina ia forma unui copac / şi nu ştii / şi nu ştii cum bate vântul prin apă” (înveliş pentru suflet).  

De altfel, Ileana Popescu Bâldea, în castelul său de gheaţă pictează norii şi se roagă la crucea din stele. În miezul unei astfel de contemplaţii ea scrie: “îmi fac pat din cuvinte pe-ascuns de uitare / plâng piatra mângâiată cu teamă / întind mâna a boare / întunericul râde îmi ţine degetele moi / ţip la aerul verde prin fluturi / şi împing umbrele spre timpul/ care nu mai există / în noi” (stare de piatră).  

De ce-şi alege poeta piatra ca suport pentru versurile sale? “într-un colţ din mine / scriu pe-o piatră despre linişte / cu mâna rămasă din aripi / alături” – spune ea în poemul “Loc pentru păpădii”. De altfel, orice suport este bun pentru Poezie: valuri, nisip, munţi, iarbă, frunze, albastrul de zare ş.a. Şi a sculpta în piatră un poem este o dovadă de trecere prin lume. Când inspiraţia vine, nu mai trebuie să-ţi găseşti locul fiindcă locul poate fi chiar în tine.  

Cred că o poezie foarte reuşită este “Licurici pentru zmei” pe care o redăm integral pentru frumuseţea ei, şi pentru puterea de substituţie a poetei: “licurici pentru zmei: între mine şi mine / cresc fluturi din păpădie / cerul tresare în rouă / greierii înalţă zmei / licuricii dansează step / pe umbre / şi eu alerg / cu luna uitată în palmă / căuş de vânt alb // între mine şi mine / astăzi sunt noapte / mâine curcubeu / poimâine... / un fel de om stingher”.  

E limpede predilecţia poetei pentru fluturi pe care-i cântă în fel şi chip şi care-i dăruiesc o notă de tristeţe, de romantism, de nostalgie, de efemer, dar şi de dorinţă de zbor într-un univers înmiresmat şi foarte divers colorat printre litere-păpădii, străbătând curcubeul. Poeta chiar le-a închinat o “sonată în re major pentru fluturi”. În fiecare poem aproape, există cel puţin un fluture. Nu puneţi zăvoare la uşi, deschideţi ferestrele. Numai lămpii cu abajour puneţi-i o sită. Dansul noptatic al fluturilor împrejurul luminii poate să vă ameţească, să vă seducă şi nu veţi putea vedea mormanele de insecte căzute pe podeaua lucioasă. O temă la fel de frecventă este şi cea a licuricilor şi a greierilor. Aceştia simbolizează ludicul, spectacolul, strălucirea, veghea, călăuzirea şi îndreptarea către lumină. Prietenia cu fluturii îi conferă poetei strălucire, transparenţă, voaluri de mătase, frumuseţe exterioară, dar şi fragilitate, sensibilitate, dar şi dorinţa unui dans nemaivăzut, cu adevărat mirific, în lumina tot mai strălucitoare…”am ochi de om pe aripi libelulă / în şoaptă cum umbra învăluie urma / pe clape petale dansez cu visul de mână / spre nemurire / în piatră iubire şi-n aer / cu formă / de fluturi…” (Eu ştiu să dansez ca fluturii).  

Moartea fluturilor semnifică sfârşitul iubirii: “mi-e inima timp / fluturii sunt oriunde la fel / te rog iubire / mă uită” (poem pentru mai târziu).  

Acest motiv liric nu este ales întâmplător. Fluturele poate semnifica şi efemeritatea vieţii pământeşti, dar şi trecerea din starea de omidă închisă în crisalidă, în aceea de bijuterie fină, aleasă, colorată, uşoară, cu aripi străvezii care ajută la polenizare, iubeşte parfumul floral şi se satură cu nectarul din pistil şi stamine.  

O altă temă predilectă este cea a îngerilor care sunt peste tot şi iau chipuri diverse. Pe aripile lor poţi călători cu închipuirea, poţi visa, ele te pot îmbrăţişa şi-ţi pot transmite încredere şi iubire. Şi în prezentul acesta inefabil, unde: “e noapte la margine de timp / mă cuibăresc în aripi toată / cu fruntea lipită de vis…”  

Nu e de mirare că poeta preferă “printre toate florile pământului, / curcubeiele despletite şi fluturii / nenăscuţi” (Pacemaker pentru suflet).  

Tristeţea este nota dominantă a cărţii. Prin ea se prefiră sunetele tăcerii dintr-o nostalgie în care poeta se înveşmântă, poate pentru a-şi masca intensitatea trăirii. E vorba de un timp revolut al iubirii, chemat cu patos, cu disperarea pe care doar iubirea ţi-o dă, atunci când eşti pe cale s-o pierzi sau deja ai pierdut-o. Cu ce cuvinte să ascult? / Îţi povesteam aseară despre tristeţi / înnodau gândurile serilor trecute în necuvânt / tangent la stele arătai neantu // nu ştiam / cine-mi ascunsese /nemurirea // întuneric...” Şi în această apăsare existenţială, “o herghelie de visuri / sufletul leagă” – reiese din aceeaşi poezie.  

Nu numai poeta e tristă, parcă întreg universul e trist, cu tot ce-i aparţine: “RMN pentru suflet: Merg vântul învăluie soarele alunecă pe tâmple / oameni pe străzi grăbiţi trişti / între mine şi mine aer sub fluturi / câteva raze înnoadă gândul / merg împart zâmbete priviri calde / flori iluzii cuvinte dragoste / durerile le păstrez şi neiubirile / împart muzica luna soarele / cu ce-a rămas din mine plutesc... / cerul aproape… / irişii mov... ca sunetul frunzelor”.  

Ca într-un bilanţ provizoriu, poeta adună, scade, înmulţeşte, împarte, tot ceea ce a făcut şi ceea ce i-a mai rămas să înfăptuiască, într-un fel de inventar sufletesc, cu liste invizibile: “între mine şi mine câmpiii / păduri în care vorbesc la telefon cu cerbii / lebede negre uneori mare şi pescăruşi rătăciţi / sânge dispneic nisip întors nesfârşit / dureri în celulele înghesuite / parcă tăceri sub stern / nori umilitor de jos/sfaturi reţete spaime normali şi nebuni / spray paralizant cercuri pătrate nervi / gol în gol lacrimi nimeni nu ştie / cu ce dor gândurile / Doamne câte sunt... / eu lipsesc...” (RMN pentru suflet).  

Există în carte şi câteva poeme în proză admirabile.  

Se ştie că poetul e acolo unde sunt cuvintele lui. Dar uneori, cuvintele i-o iau înainte, călătoresc singure, se distanţează, îşi iau o anume libertate. Şi poetul rămâne undeva, într-o altă realitate, într-un timp material care nu suportă depăşirea unor limite. Doar poezia lui transgresează spaţii şi timpi atingând dimensiuni necunoscute: “îţi voi spune cuvinte / de lumi ne-ncepute / din irişii mei poţi culege / doar ce-n vis mai există / dar nu uita / când nu vei mai vedea infinitul / caută-mă acolo / unde /niciodată n-am fost” (bogăţia unor săraci).  

Nu e deloc ciudat că autoarea preferă vietăţile mărunte, efemeridele, insectele, tot ce-i gingaş, pentru delicateţea lor: fluturi, licurici, libelule ş.a. Prin aceste făpturi minuscule, aproape nebăgate în seamă, este pusă în valoare măreţia omului pus de Dumnezeu să dea nume tuturor creaturilor, pentru că şi ele, cu viaţa lor neînsemnată aduc laudă Creatorului a toate.  

Scriind, poetul dobândeşte puteri nebănuite, el vede ceea ce, îndeobşte, alţii nu văd, aude ceea ce alţii nu pot auzi, simt cum le trece prin sânge orice întâmplare şi doar ei pot auzi uruitul fără echivoc al singurătăţii, cu cea mai mare acuitate şi intensitate: “ştii... / lumina o pot ţese din ochi de licurici / întunericul din oglinzi sparte / stelele le pot trage sub căpătâi / dacă depărtarea vrea sa rămână acolo / fluturi...mai am câţiva / suflu cu iubire peste ei / şi-i redau curcubeului // din mine pot face orice / lacrimi fericire zâmbete uimire / aer apa foc vânt prin cuvinte / atingere risipire copac din ghindă / le pot da lumii în impas / mai bogată cu o eternitate / rămân” (scenariu pentru eternitate).  

Poeta compune muzica iubirii în tonalitate majoră. Poemele sunt chintesenţa acestei iubiri într-un colocviu tainic, poate virtual, dar sublim în candoarea lui, numai de cei doi înţeleasă. E un limbaj aparte, descifrat doar în măsura în care caută răspunsuri la întrebări nepuse. Dragostea bărbatului îi invadează cerul inimii precum un arbore secular care-şi trimite ramurile dincolo de punctul acela invizibil numit zenit. Partenerul poate fi însă, virtual, el nu are consistenţă, nu e zugrăvit în nici un fel, fiind învăluit în mister, aşa cum îi stă bine oricărui iubit. Poate că autoarea îşi exersează condeiul în aşteptarea lui, a marii iubiri.  

Pe crengile acestui arbor sunt răvaşe de dragoste. Cu cât te înalţi, cu atât mesajele sunt mai pătimaşe. Când fructele se vor coace deplin, cine se va odihni sub copac, va savura dulceaţa roadelor îmbietoare. În răstimpul de creştere “cioburi de spaţiu mă caută / printre tristeţile trase pe rug”.  

Ilustraţiile care însoţesc unele texte, adaugă la frumuseţea metaforelor, magia imaginilor superbe şi această îmbinare de sunet şi culoare conferă farmec cărţii.  

O poezie caldă, cuminte, muzicală, bogată-n imagini, aproape feerică, o poezie care te poate tămădui de tristeţe, tocmai prin tristeţea şi nostalgia pe care o degajă cu atâta sensibilitate şi bucurie a cuvântului împărtăşit, spre edificare.  

O poezie a trăirii şi a mărturisirii fără echivoc, fără mască. O poezie cât se poate de adevărată. O poezie remarcabilă care merită atenţia confraţilor poeţi, a cititorilor dar şi a criticii de specialitate.  

CEZARINA ADAMESCU,  

12. XII. 2012  

Referinţă Bibliografică:
SINGURĂTATEA ALBULUI ÎNTUNERIC, cronică la cartea de versuri a Ilenei Popescu Bâldea Tu nu ştii cum plâng fluturii , Editura Proxima, Bucureşti, 2012 (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 716, Anul II, 16 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!