Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 549 din 02 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

Şi totuşi iubirea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ne-am întâlnit pe internet, roman, cap 25. 
  
Un şerif este ciuruit de gloanţe pe un drum lăturalnic. Vin colegii, îl ridică şi se pregătesc să facă procesul verbal de constatare. 
  
- Ce scriu şefu' la cauza morţii? 
  
- Scrie că a murit de moarte bună.  
  
Şi grotescul începe să facă parte din viaţa noastră. Marile metropole gem de killeri profesionişti pe care nu-i interesează decât preţul când fac un contract pe capul cuiva. Nu întocmesc nici deconturi pentru cartuşe şi nici rapoarte de activitate pentru împlinirea misiunii. Primesc bani şi ucid. Sau invers. Noua generaţia învaţă de la vârstnici că şi a ucide este o meserie. Şi pentru această ”meserie” se vor găsi în continuare amatori. Merităm noi oamenii, să ne meargă din ce în ce mai bine sau din ce în ce mai rău?  
  
Un deţinut aflat pe patul morţii este îngrijit de colegii de celulă. Unul din ei îi dă şi bucata lui de carne, atâta câtă este. 
  
- De ce-i dai lui şi carnea dumitale, că el tot moare şi nu-i mai foloseşte la nimic? 
  
- Să nu creadă că pe el nu l-a iubit nimeni. 
  
Invidia demolează. Iubirea este singura care zideşte. Dar câţi dintre oameni îşi mai dau osteneala întru zidire? 
  
Doi tineri se căsătoresc şi trăiesc în pace viaţă îndelungată. Îi ajung bătrâneţile care sunt şi ele liniştite şi însorite. Cu timpul, ajung să semene atât de mult unul cu celălalt şi în comportament dar şi fizic, că cine îi vede fără să-i cunoască, ajunge să creadă că sunt frate şi soră.  
  
Frate şi soră! 
  
De ce nu ne mai purtăm unul cu celălalt ca frate şi soră? De ce nu mai considerăm pe aproapele nostru, fratele nostru? 
  
Trăim timpurile pe care le trăim şi în care cârmuitorii au considerat că este bine să legifereze legăturile spurcate bărbat cu bărbat, ceea ce duce la degenerarea speciei umane. Dacă şi părinţii acelora ar fi procedat asemeni ei, aceştia... tot oameni trebuie să-i numim şi pe ei, nu s-ar fi născut. 
  
Mare urâciune şi în faţa oamenilor dar şi în faţa lui Dumnezeu! 
  
Nişte fiinţe care nu trebuie dispreţuite, ci compătimite pentru cât de jos au putut să cadă. Compătimite şi ajutate pentru recuperarea lor. Dacă se mai poate. 
  
Merităm să ne meargă din ce în ce mai bine, sau din ce în ce mai rău?Vă las să răspundeţi singuri. 
  
Creşteţi şi înmulţiţi-vă ca frunza şi ca iarba. 
  
Dar cum să ne înmulţim ca frunza şi ca iarba, când tot noi oamenii îi ucidem cu sânge rece pe copii, înainte ca aceştia să se nască?! Ce vină au ei, sau ce putere să se apere?! 
  
Niciuna! 
  
Merităm să ne meargă din ce în ce mai bine, sau din ce în ce mai rău? Fiecare dintre noi a avut un tată şi o mamă. Deci cel puţin doi copii suntem obligaţi să lăsăm şi noi în urma noastră. Dar câte cupluri rămân,voit, fără copii? 
  
De ce? În principal pentru a avea mai mult timp de distracţie, aşa motivează cel mai des pruncuciderea împinsă în aceste vremi la scară naţională şi, prin extrapolare, la scară planetară. 
  
Dar nu peste tot explicaţia este aceeaşi. 
  
În Sahel, oamenii mor de foame, în China numărul populaţiei este considerat prea mare, familiile având dreptul la un singur copil, în India oamenii au preluat moda planingului familial. Dar oricum am încerca să îndulcim eufemistic denumirrea „metodei”, pruncuciderea tot crimă împotriva vieţii rămâne. 
  
Putem să intrăm în amănunte deşi nu asta ne-am propus şi, din cauza pericolului diluţiei, dar şi din cauză că am ajunge să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. În cadrul unei familii, fiecare soţ primeşte dar se şi oferă pe sine celuilalt cu tot ce are mai bun. Se ajută unul pe celălalt să traverseze împreună o sahară cu neînchipuit de multe primejdii care îi pasc la fiecare pas. Când căsnicia lor traversează o perioadă mai puţin fastă, apar şi neînţelegeri, reproşuri pentru diverse nereuşite care, dacă nu sunt curmate la timp, riscă să distrugă liantul sentimental care i-a unit şi i-a adus împreună în faţa altarului. 
  
Dar pentru cine ştie să distingă îndemnul cel rău de cel bun, piedica nu este insurmontabilă. Pentru cine nu ştie să facă această diferenţă şi vrea izbândă cu orice preţ, nici o speranţă de salvare. Căsnicie garantat ratată. În sensul acesta înţeleg eu învăţătura că duşmanii omului ajung să fie tot casnicii lui. Pentru că pe aceştia îi ridică satana împotriva sa, prin tot felul de îndemnuri rele şi de care unul din parteneri nu se scutură la timp. Pentru cine nu ştie să păzească această corabie fragilă de ispite, pe aceştia nu-i aşteaptă altceva decât Gibraltarul unei eşuări inevitabile. Cine-i iubeşte însă pe semenii lui, nu mai mult decât pe sine însuşi, nu mai pretinde nimic pentru sine şi aleargă permanent în ajutorul şi pentru salvarea lor. 
  
Cine-L iubeşte însă pe Dumnezeu, din inimă şi nu umplând văzduhul de vorbe, acela nici nu se mai gândeşte la sine, nu va mai cere nimic pentru el, poate doar privilegiul de a-şi dovedi această iubire pe care nu o clamează la răspântii, ci o trăieşte cu adevărat.  
  
Cortul acesta care închide sufletul şi îl ţine ca pe o pasăre captivă, este supus cu vremea degradării şi cu timpul ajungem să ne agăţăm de viaţă cu toate puterile noastre. Iar el, îmi închipui că se zbate şi îşi doreşte eliberarea ca să se întoarcă la Domnul de la Care a primit viaţă, căci pentru viaţă a făcut Domnul toate cele ale Lui. Şi mai mult ca sigur că aceasta face parte dintr-un circuit cosmic, şi din acest punct de vedere moartea, nu ar mai trebui considerată o tragedie. Sigur că ne vine uşor să vorbim astfel la modul general despre alţii. Dar când este vorba de propria noastră moarte, lucrurile capătă dintr-odată alte dimensiuni. Socrate şi-a privit moartea în faţă fără să retracteze intransigenţa care i-a adus condamnarea şi nici nu s-a lăsat ispitit să evadeze când i s-a oferit ocazia, înaintea execuţiei. Ceea ce numea el daimonul său, nu i-a făcut nici un reproş. Murea cu conştiinţa împăcată, fără să abdice de la nici unul din principiile sale. Să primeşti cu seninătate moartea pe care nu o doreşti dar, pe care alţii ţi-au hotărât-o, este fără îndoială un lucru ieşit din comun. 
  
Face un tânăr o nelegiuire, se căieşte şi spune totul tatălui său. Acesta se autodenunţă ca autorul fărădelegii, preia totul asupra sa şi face închisoare în locul lui. Bătrânul pe care l-am cunoscut bine, ajunsese la vârsta pensionării, dar asta nu mai are nici o importanţă că în locul odihnei sale binemeritate după o viaţă de muncă, s-a dus în locul fiului său la închisoare. 
  
Dacă o barză care îşi face cuibul fie în hornuri, fie deasupra stâlpilor electrici, vede că acesta ia foc şi nu îşi poate salva puii, atunci îi protejează cu aripile sale, până când piere şi ea în flăcări. Noi am înnăbuşit acest sentiment cunoscut şi de vieţuitoare, în favoarea unui egoism care nu cunoaşte limite şi în numele căruia îndemnăm şi noua generaţie la o permanentă înstrăinare a fiecăruia faţă de fiecare. 
  
- Părinţii mei? Ah, ei sunt de modă veche. De când îi ştiu, mă plimbă cu vorbe... cu îndemnuri despre... fapte bune şi cu fleacuri din astea. Poveşti de adormit copiii. Nimeni nu mai are timp astăzi să asculte aşa ceva. O să fac eu fapte bune şi acte de milostenie după ce m-oi aranja şi-oi avea de unde să rup şi pentru ăia săracii. Că de ăştia nu scăpăm noi niciodată. 
  
Citesc interviul unui redactor de radio în care aminteşte şi de unul din marii noştri poeţi: Ah, daa. A fost colegul meu mulţi ani la contabilitate. Vedeţi cum se pricep unii din cei mărunţi să se caţere pe umerii altora mai mari, lustruindu-se singuri? Acela, poetul, avusese „onoarea” să fie coleg cu el, redactorul, şi nu invers. 
  
Se ceartă doi vecini pe lucruri mărunte şi se duşmănesc toată viaţa. Ajung să se încaiere, unul din ei este rănit, cade la pământ iar celălalt continuă să-l lovească fără milă. Şi mai mult: nu lasă pe nimeni să îi acorde ajutor şi stă lângă el până când se convinge că a murit. Ceea ce nici un animal cât ar fi el de feroce, nu ar face. Animalele carnivore le atacă pe cele mai slabe, doar ca să-şi asigure hrana pentru că aşa este scris în codul lor genetic. Altminteri, dacă nu le este pusă viaţa în pericol, nu atacă. 
  
Dumnezeu a pus în inimile noastre ale tuturora, iubirea pe care noi o înnăbuşim în faşă. Modul aşa zis modern de viaţă, ne îndeamnă să alergăm cu orice preţ numai după iluzia unui confort pasager, fără să ni se deschidă ochii nici la căderile care ne pândesc la fiecare pas, dar nici la mustrările propriei noastre conştiinţe. Disputele de orice fel, ajung să macine coeziunea familiilor, ceea ce altădată nu se întâmpla. Procese în care sunt antrenate mamă cu fiică sau tatăl cu propriii lui copii, pentru motive din cele mai meschine. Astăzi nu se mai gândeşte nimeni să suporte de bunăvoie paguba făcând pace. Vârstnici care sunt „uitaţi” de copiii lor, sau ce e mai rău, scoşi din casele lor şi predaţi cu sila la căminele de bătrâni, ca să le ia prăpădita lor de locuinţă. 
  
Omul a avut o menire la venirea lui pe pământ. Nimeni nu-şi mai pune astăzi astfel de întrebări. Mijloacele media caută să-şi mărească ratingul, tirajele cu toate lucrurile care ies din comun şi şochează, dar goana după senzaţional are şi reversul ei neplăcut: îndepărtarea treptată de realitate ca şi efectul de bumerang al pierderii abonaţilor. Căsnicia ca celulă socială, a fost înlocuită de industria plăcerilor aşa zis „rafinate”. Plăcere de dragul plăcerii. Plăcere cu orice chip şi în orice fel. Promovată cu prioritate şi care duce la pervertire. Ceea ce la urma urmei este nefiresc. Şi se plăteşte cu suferinţă. Orice fărădelege poate încolţi şi zămisli dorinţe pe măsură în mintea celor mai puţin pregătiţi să se lupte cu viaţa. Îi trece cuiva porin cap să-şi schimbe sexul?! Îl schimbă şi pace! Sexul ei, dreptul ei să facă ce vrea cu el! 
  
Lumea liberă! 
  
Femeie în toată firea, care a născut un copil, are o meserie, o reputaţie şi dintr-odată îi bâzâie prin cap ceva incontrolabil şi hotărăşte să devină... bărbat. 
  
- Dar bine, mamă, tu nu înţelegi că eşti mama mea? Cum să-ţi spun eu ţie de acum înainte? ... Tatăl meu?! Dacă eşti în stare să faci nebunia asta, să ştii că îmi iau lumea în cap şi nu vreau să mai aud niciodată de tine. 
  
Şi după atâtea sminteli, care la rândul lor vor da naştere la alte sminteli şi mai mari în mintea generaţiei care vine după noi, întrebarea: 
  
Merităm să ne meargă din ce în ce mai bine, sau mai rău? 
  
Vă las şi aici să răspundeţi singuri. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Şi totuşi iubirea / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 549, Anul II, 02 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!