Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Angela Monica Jucan         Publicat în: Ediţia nr. 88 din 29 martie 2011        Toate Articolele Autorului

Si eu am fost la Stalingrad. Memorii din refugiu si razboi. 1940-1945
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

  

Moto: „După ce s-a terminat războiul, am plecat din Cehoslovacia spre ţară, bineînţeles că pe jos.” 
  
Ea - credulă şi gentilă, partenerul - abil, versat şi egocentric, România a făcut, în istoria ei, alianţe mai mult păgubitoare. În plus, greul nu l-au dus niciodată cei cu decizia. „Normal”.
 
Spre cunoaştere (nu spre neiertătoarea neuitare), s-a publicat, anul trecut (2008), un impresionant raport despre preţul vredniciei, scris la mulţi ani de la evenimente, apoi păstrat în manuscris peste două decenii. Este jurnalul de front - de front front şi de front de viaţă – al fostului soldat (mort deja, de zece ani – 29 iulie 1998 – la apariţia cărţii) participant la a doua bătaie mondială, Ioan Patca, editat, acum, de cel căruia i-a fost dăruit – fiul autorului, colonelul Iulian Patca. De fapt, nu doar editat, ci şi co-redactat. În cartea „Şi eu am fost la Stalingrad. Memorii din refugiu şi război. 1940-1945” (coordonare, îngrijire, cuvânt înainte şi note de Iulian Patca; coperta de Emil Moritz), apărută la Cluj-Napoca, Editura Mega, linia narativă (autor: Ioan Patca, militar prin concursul conjuncturii) alternează cu linia gloselor (de Iulian Patca, militar de carieră). 

Autorul memoriilor pune în lumină planul apropiat al războiului – monstruos, ca toate războaiele, diform şi inform chiar şi pentru profesionişti. În depoziţia lui, care ne dă, pe fiecare pagină, prilejuri de meditaţie, se văd de-aproape toate defectele ororii numite război, pe care autorul le-a cunoscut altădată foarte senzorial şi le-a interpretat, tot atunci, faţă către faţă, în mijlocul şi în cursul barbarelor evenimente, apoi le-a stocat, pentru câteva decenii, în memorie (o memorie foarte bună). În textul lui nu există „schiţa” războiului. Pe aceasta o deţine colonelul Iulian Patca; Domnia Sa are la îndemână şi programul, şi modalitatea de realizare, şi rezultatul acelui întins conflict armat. Este un joc de registre, în carte, rezultat din succesiunea dintre amintire şi documente.

Nu mai mergeam spre Caucaz, unde credeam că-i cald şi bine, ci spre nord-est, în direcţia Cotului Donului şi Stalingrad. Acolo se găseau germanii, aliaţii noştri, pe care trebuia să-i ajutăm la trecerea marelui râu Volga. Tot ceea ce ştiam din auzite despre destinaţia marşului nostru era că vom ajunge într-o zonă de stepă semipolară, cu ierni timpurii, cu multă zăpadă şi foarte geroase. Acolo, undeva, trebuia că se află şi inamicul, pentru că din Braşov până la Rostov am venit timp de o lună fără luptă”.

Ceva mai obiectiv decât subiectivitatea aceasta, nu există. Pentru că se regăseşte în hârtiile oficiale rămase de-atunci: „Ordinul primit la 31 august 1942 pentru Armata a 3-a Română era acela de a prelua de la trupele germane şi italiene apărarea pe Donul mijlociu, între Kletskaia şi Suhoi Doneţk. Armata a 3-a Română urma să înlocuiască cinci divizii italiene şi două divizii germane. Pentru această misiune avea să dispună de nouă divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, constituite în patru corpuri de armată, totalizând 164.000 de militari. La acea dată, Comandamentul Armatei a 3-a Române se găsea în Caucaz, unde conducea operaţiile trupelor române din zonă.

Cele trăite de-aproape coincid cu cele văzute din distanţa timpului. Ioan Patca: „Pe măsură ce se răcea vremea, ne plângeam la şefi pentru două lucruri: îmbrăcămintea şi mâncarea”. Iulian Patca (extras din jurnalul generalului Constantin Sănătescu): „Vremea s-a stricat, vântul rece bate de 24 de ore, vai de bieţii oameni din linia întâi care au numai mantaua şi foaia de cort. Strig în toate părţile să-mi trimită ceva din efectele de iarnă. Pentru moment aşi avea nevoie de flanele şi pături, dar nu primesc nici o satisfacţie, nici de la Armată, nici de la Marele Cartier General. [...] Ministerul de război a găsit cu cale să adopte pentru trupă chiloţi în locul izmenelor lungi de pânză care acopereau gleznele. Ministerul a făcut această substituire ca să facă economie, fără să se gândească că soldaţii vor tremura de frig. Am găsit soldaţi care şi-au tăiat mânecile de la cămăşi pentru a-şi înnădi chiloţii, ca să-şi acopere gleznele”.

Cei cu decizia (luată la căldură)! Ceilalţi – cu povara şi cu rezistenţa. La faţa locului: „În dimineaţa următoare trebuia să fim pregătiţi cu tunul ori de înaintare, ori de retragere, iar servanţii să aibă tot echipamentul aranjat în raniţe. Nu ştiu nici acum dacă ordinul venea de mai sus, de la regiment, divizie, corp sau armată, ori a fost doar o precauţie a căpitanului Lungu Viorel. [...] Apoi, către ziuă, s-a zguduit deodată tot pământul şi peste noi a căzut tot cerul. Era dimineaţa la ora 6 când au început ruşii atacul cu toate forţele.

Şi în documentele de arhivă: „Marea ofensivă sovietică a început după o puternică pregătire de artilerie, la care au participat 3.500 guri de foc, executată pe întreg frontul Armatei a 3-a Române, dar cu intensitate deosebită la corpurile 2 şi 4 armată, care a durat o oră şi jumătate în sectoarele de rupere şi trei ore pe restul frontului.” Aliaţii, cu spuza pe turta lor: „Dimineaţa am ieşit din pădure şi am coborât pantele ca să trecem Siretul lângă Roman. Podul peste Siret era distrus de bombardamente şi trecerea se făcea pe un pod de vase. Era gardă germană la pod, nu ne-au dat voie să trecem până nu trec mai întâi toţi nemţii. Când ne-a venit şi nouă rândul să trecem, surpriză, nemţii ne-au spus să trecem fără şeniletă, că le stricăm podul improvizat. Am tras maşina pe marginea drumului şi chiar în acel moment am fost atacaţi de avioane care ne-au secerat cu mitralierele. Siretul era plin de maşini, tunuri, oameni şi cai morţi.

Indiferent care aliaţi: „Dimineaţa am ajuns pe Valea Tazlăului, lângă Buhuşi, dar am fost ajunşi din urmă de o unitate sovietică cu foarte mulţi militari călare, au trecut în lungul coloanei şi ne-au somat să aruncăm toate armele în şanţ. Colonelul Ciochină a încercat să explice că de acum luptăm alături de ei împotriva nemţilor, dar i s-a vorbit foarte urât, ruşii l-au luat cu ei la Roman, unde era punctul lor de comandă, de unde colonelul Ciochină a dispărut pentru totdeauna. Cât despre noi, am rămas dezarmaţi şi fără comandanţii noştri. Ruşii ne-au spus că armistiţiul e valabil pentru armata română aflată în ţară, toţi militarii de pe front fiind consideraţi prizonieri. Aşa că şi noi, militarii din Regimentul 41 Artilerie am fost trimişi sub escortă în lagăre.

Dar, pentru astea, „mici”, nu prea mai sunt acte. Seamănă, însă, bine cu împărţelile post bellum cu care ne-au „obişnuit” vecinii. „Aşa ne-au furat  - spunea generalul de brigadă Gheorghe Ionescu-Sinaia, în Ordinul de zi nr. 269 al Diviziei 13 Infanterie din 20 septembrie 1942 - Basarabia la 1812 şi 1940. / Aşa ne-au vândut Bucovina la 1775 şi apoi ne-au furat-o în 1940, iar în ultimul timp voiau să ne cotropească şi restul Ţării.” Gentila Românie s-a sacrificat pentru toţi, nu numai teritorial. „În Ungaria însă era mare dezordine, crime, incendii, dezastre şi devastări, era mare haos în toată ţara. Noul guvern provizoriu a cerut ajutor de la armata română pentru a menţine ordinea în Ungaria. S-a aprobat pentru aceasta două divizii, fiind repartizaţi prin sate câte două grupe şi uite aşa am stat în Ungaria până în 10 august 1945.” 

Impresiile autorului s-au format în spaţiul agresiv ale cărui puncte cardinale sunt evenimente cardinale. Când, ştiinţific zis, două divizii româneşti de infanterie se aflau la 40-50 km nord-est de Odesa, pentru cel aflat în toiul hazardului, n-are importanţă dacă atacul inamicului vine din est sau din nord sau din nord-est. Contează locul pe care-l atinge. „În noaptea zilei următoare, 22/23 septembrie, în spatele frontului nostru [s.n.] au fost lansate trupe ruseşti de paraşutişti care au făcut mare prăpăd până au fost nimicite, către amiaza zilei următoare.” Zenitul este şi el determinat de aceste incidente de proporţii când, de pildă, verticala locului se intersectează, înainte de boltă, cu şase bombardiere tip Hurricane.

Ioan Patca nu se abate, în istorisirile lui, de la mersul cronologic al lucrurilor, dar şi timpul are, uneori, alte motoare de precizie. „De abia peste o lună de la prima ninsoare [s.n.], cred că era 16 noiembrie, am primit câte o haină groasă, ciorapi de lână şi mănuşi.” Ioan Patca notează cu exactitate sau cu aproximaţie datele calendaristice, însă le subordonează totdeauna (cum a fost!) datelor destinului. „Să tot fi fost orele două după miezul nopţii (ne orientam după «găinuşă» şi alte stele) când am intrat pe poziţie şi am schimbat o unitate germană. Ni s-a spus că nemţii vor merge în sudul Italiei, unde englezii şi americanii s-ar putea să debarce în Sicilia şi în talpa cizmei italiene. Noi, românii de pe front, aveam însă multe alte griji.

Chiar şi în organizarea militară intervine elementul soartă. Anexele volumului conţin, între altele, şi desfăşurarea reprezentată grafic a operaţiilor la flancul sudic al frontului sovieto-german în vara şi toamna anului 1942. Săgeţile acelea care, pe hartă, par atât de ferme, nu codifică numai direcţii. Ele au şi alte chei: „Au trecut zilele una după alta, şi mai bine şi mai rău, dar mai mult rău au trecut.” Înseamnă şi că „Pe toată întinderea aia albă era numai haos şi sânge, morţi şi răniţi [...]. De două ori am fost acoperit complet, adică îngropat sub pământ şi zăpadă în urma exploziilor. Ne-am retras în dezordine, răniţii rămâneau în urma noastră împreună cu morţii.

Obiectivul militar a fost când Odesa, când Rostov, când Stalingrad, când altul. Neschimbat a rămas numai obiectivul viaţă. „Dacă treceai în fugă pe lângă un rănit, acesta se agăţa cu mâna de tine, rugându-te cu disperarea înecatului: «fraţilor, nu mă lăsaţi, luaţi-mă cu voi». Trebuia să-i dai cu baioneta peste mână pentru a te elibera, că abia puteam să mergem noi înşine.” 

S-a făcut pace. Şi iar a fost când bine, când rău. Să fi fost, acum, mai mult bine? Cifrul este umorul de printre rânduri. Mai mult amar. 
Aşa a fost calvarul şi trecutul meu în cel de-al Doilea Război Mondial, de la Prut la Cotul Donului, împotriva comunismului, şi de la Braşov până la Podişul Boemiei, împotriva fascismului, trecut foarte încurcat şi foarte greu scris de un veteran de război în mari linii. Pentru a descrie zi de zi prin ce am trecut şi mi s-a întâmplat, ar trebui timp îndelungat şi gândire multă, dar şi foarte mare linişte sufletească pe care nu am avut-o în toţi aceşti ani. În 20 aprilie 1966 mi-a murit soţia, la numai 40 de ani, rămânând singur să-mi cresc cei patru copii: Iulian, Maxim, Lucica şi Lenuţa. Pentru ei şi pentru nepoţii şi nepoatele mele am scris aceste rânduri, pentru a şti cine am fost, prin ce am trecut şi a mă înţelege.” 
De cinci ori pe frontul front, în linia întâi! Dar şi pe urmă, în frontul vieţii, tot în linia întâi... 
  
Şapte tineri – patru sub 18 ani – din Ardealul „cedat”, înrolaţi în Armata Română numai pe baza inimii lor române şi a dorinţei de a da ajutor la câştigarea victoriei, se vor reîntâlni, la sfârşitul războiului, în formaţie de... doi: Ioan Patca şi Ioan Cozma. Ioan Deac Râtanul, Ioan Deac Ciucu, Vasile Deac Cotroschi, Vasile Andreica Bandor, George Mureşan, dintr-un motiv bine întemeiat, nu au putut fi prezenţi... Sunt împrejurări în care vremea, în uragan, cere cap de om. Dar nu se linişteşte, ca marea, cu unul. Vrea mări de capete. 
  
Angela Monica Jucan 
Referinţă Bibliografică:
Si eu am fost la Stalingrad. Memorii din refugiu si razboi. 1940-1945 / Angela Monica Jucan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 88, Anul I, 29 martie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Angela Monica Jucan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Monica Jucan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!