Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Aspiratii > Mobil |   



Şi cam ce lăsam în urmă, oare?
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MOTTO: Schimbarea României se poate face doar prin schimbarea noastră, a românilor. Trebuie să înţelegem că noi toţi, cei care suntem, ...câţi suntem şi pe unde suntem, SUNTEM ROMÂNIA! 
  
Copilul adormise întins pe scaunul său lăsat pe spate la maxim. Călătoream cu un Rapid către sfertul de Est al Oraşului Berlin, pe unde trebuia să încerc a-l trece măcar pe el către o lume nouă, pentru noi, prin necunoscutul ei, însă spre care eu tânjeam de 25 de ani aproape, ...o lume ruptă complet de neglijenţa tipică balcanică şi asiatică a politicii, cărora traiul cetăţenilor le încape în ecuaţii ca o necunoscută fără soluţii, ...o lume fără străzi murdare, cu bene de gunoi urât mirosiroare de-ţi rupeau nasul când treceai pe lângă ele şi aşezate special parcă afară, la scările blocurilor, pentru a-i deranja pe toţi, de la locatari la trecători, ...o lume ruptă de „societatea socialistă multilateral dezvoltată” a Blocului Est-European, care ştie să-şi împodobească grijuliu peisajele urbane cu gropi înfloritoare în asfalt, în care îţi intra roata de la maşină până la planetare uneori, dacă nu erai un şofer dibaci, ...o lume care i-a născut pe duşmanii întregii lumi şi ai României, Marx şi Engels, dar care i-a şi „exportat” imediat ce aceşti rebelizaţi au încercat să cheme lumea la răzmeriţă, ...o lume care şi-a păstrat cu înverşunare o înaltă conduită morală şi o mentalitate specifică, nearătându-se prea amatoare să şi-o schimbe sub ameninţările regizorilor experţi în rebeliuni, ...o lume care mi-a crescut un frate relativ vitreg cu nişte principii de viaţă total diferite de ale mele, dar care au încolţit imediat în mintea mea atunci când am dat pentru prima dată mâna cu el, ...pe când aveam doar 14 ani, timp după care tata mi le-a „udat” mereu cu semnale magnetice de „dor de libertate” trimise spre noi de posturile româneşti de radio „clandestine” ale Trans-Oceanicului său: Europa Liberă, Vocea Americii şi Deutsche Welle.  
  
Şi cam ce lăsam în urmă oare? Îmi puneam această întrebare şi îmi răspundeam tot eu, în gând, ca să nu-l trezesc, căci altfel, aş fi urlat tare, ca unul apucat de nebunie, ...cât aş fi putut, dacă aş fi fost undeva afară, pe un câmp, ca să pot zgudui şi cerurie nu numai ce-aveam prin jur...  
  
„Ce să las? Mai nimic! În cei 38 de ani ce-i aveam ca şi împliniţi, înghesuiam acum la repezeală: ...o copilărie fericită petrecută într-un adevărat Rai românesc, dar care avea şi „şerpi”, ...anii de şcoală primară, de profesională, de armată, de liceu, de facultate, ...mulţimea de prieteni buni, ...cei câţiva prieteni de suflet foarte buni a căror lipsă îmi frângea inima acum, ...o mână de colegi extraordinari de vârsta mea, ...tot o mână de şefi care m-au iubit ca pe copilul lor, ca pe o speranţă a lor viitoare, ...doi colegi (tineri în primul an de facultate) care au venit cu toată încrederea la mine – nu la altcineva! – să mă roage în şoaptă să le semnez un bilet de voie pentru ca să poată vedea şi ei acasă, pe furiş, filmul lui Franco Zefireli „Isus din Nazareth”(şi credeţi că nu m-am dus şi eu cu ei ca să-l văd?), film care mi-au trezit imediat un interes neţărmurit ce cercetare a tot ce există în jurul nostru, căci lucrul acesta se întâmpla după întâlnirea cu Valeriu Popa, mai ales că îndată ce am ieşit din blocul lor, pe cer mi-a apărut ceva ca o „cometă”, de la care nu-mi mai puteam lua ochii, lovindu-mă de lumea de pe stradă din cauza ei; mă loveau, ridicau contrariaţi privirea către direcţia ce-mi fura mie atenţia, nu vedeau nimic şi plecau mai departe, unii bodogănindu-mă chiar, ...o căsătorie din „dragoste”, credeam eu, cel puţin din partea mea, ...alta pentru a o scăpa pe vară-mea cu doi copiii de foametea instaurată la sate de dictatura comunistă, ...o a treia poate în perspectivă, ...şi, nu în ultimul rând, pe mama. Pe mama şi pe cea de a treia căsătorie „în perspectivă” le puteam recupera: credeam cu o aşa putere acest lucru, încât nici nu prea mă frământam.  
  
Dar pe celelalte? Anii mei de studiu şi preocupări? Totuşi, trebuie să mărturisesc că, la această contabilizare fulgerătoare, mi se părea că pierd puţin în comparaţie cu alţii, care şi-au pierdut copiii în măcelurile dirijate de noii criminali care se postaseră în fruntea Ţării noastre libere. Chiar şi faţă de studenţimea bătută şi violată de fiarele deghizate la repezeală în mineri, mi se părea că pierd puţin...  
  
Aveam copilul cu mine viu şi sănătos, şi asta-mi crea convingerea că am TOTUL...”  
  
După moartea neaşteptată a copilului Alin, care mi-a facilitat întâlnirea cu OMUL Valeriu Popa, eu mi-am venit practic în fire şi m-am apucat de studierea fiinţei mele din perspectiva cea nouă, cale ce mi-a arătat-o el, o cale pe care eu aveam să-l cunosc chiar şi pe Isus Hristos! În realitate, nu în închipuiri „omiletice”... 
  
Cărţile „deocheate”, ...copiate la xerox, ...care pe vremea comuniştilor se vindeau doar prin talciocuri, ...pe sub mână şi tejghea, acum, în libertate, erau expuse în văzul tuturor. Lumea trebuia să ştie doar ce să cumpere ca să se poată deştepta mai mult decât era înainte de a le răsfoi! 
  
Aşadar, mai lăsam în România şi o culegere cu cărţi interesante, nu de porcării întunecate ale creatorilor „anilor lumină” prin de neguri ...până la refuz. 
  
... Şi între aceste cărţi atâta de dragi mie acuma, mai erau trei caiete de 200 de pagini: două cu poezii, cugetări şi copieri scrise de mâna mea după scenetele marilor noştri comici: Mircea Crişan, Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Nicu Constantin etc., ...iar al treilea, tot de 200 de pagini, cu desene în cărbune făcute lângă mama, care-mi asista toate încercările . Trebuia să-ţi pui mănuşi ca să-l răsfoieşti, dar eu tot nu-l aruncam, chiar dacă ieşea mereu din el praful negru...”  
  
Cu toate că îmi plăcea să scriu, la Literatură nu am fost strălucit de loc, din cauza faptului că eram obligaţi în şcoli să memorăm, ...poemele şi citatele mincinoaselor congrese, ...şi ...etc., obligare care m-a făcut un fel de „rebel”, în această privinţă. Dacă nu mă învredniceam eu pe-atunci să citesc cu pasiune „Amintiri din copilărie”, cu atât mai mult nu sufeream manifestele şi idioţeniile „filozofice” ale târziului Marx.  
  
De scris însă, scriam în general tot cam la fel de tendenţios, critic şi condamnator ca el, însă la adresa comuniştilor. Mama le citea, dădea din cap şi-mi zicea: „Scrie de scris, dar nu intra în hora nebunilor, mămică! Cum eu l-am ascultat pe tata Bogosky, ascultă-mă, te rog frumos, şi tu pe mine. Măcar tu, că Gey...! Scrie şi păstrează-le...” – şi începea să plângă. 
  
Le vorbeam profesorilor cu „domnule sau doamnă” fără să-mi dau seama, pentru că aşa se vorbea în casă. Uneori uzam şi lacrimile necesare ...pentru „decor”, când eram mustrat pentru „nebăgarea minţilor mele în cap”.  
  
La Română spuneam că este bine să memorăm doar regulile ştiinţelor exacte: de matemetici, de fizică şi de chimie. A învăţa „Luceafărul” pe dinafară, spre exemplu, eu mărturiseam că e o mare prostie. Şi, vai, ce se mai supărau! Dar îi înseninam repede adăugând: 
  
Un astfel de poem, ...aşa de frumos, trebuie să ne străduim să ştim a-l citi aşa cum trebuie, dându-i înţelesul original al Poetului, ...”cosmic” adică. Pentru asta trebuie să-l cunoaştem mai întâi pe Eminescu! Eu cred că el a compus Luceafărul „de sus”, de-acolo de unde a văzut mai întâi, şi apoi a scris ceeace a văzut...  
  
Ideea aceasta am „furat-o” de pe dedicaţia ce i-o făcuse bunicul Bogosky, pe prima pagină a singurei „biblii” de care mama nu s-a despărţit în toţi anii cât i-a durat refugierea: o „Carte de poezii” a lui Eminescu, tipărită după caligrafia excepţională a Poetului! Care deasemenea era acum acasă... 
  
Trebuie să fim învăţaţi în şcoli „cum să-l citim” pe Eminescu, astfel încât să-l „introducem” cu grijă pe ascultător în odaia Cătălinei, să-i nu distorsionăm acea imagine eminesciană de ...copilă naivă, ...pe cât de uşor coruptibilă de un „Cătălin” şiret, pe atât de neîncrezătoare în sinceritatea stranie a Geniului, deşi chiar ea îşi dorea defapt, în subconştient, să fie „luminată” şi iubită sincer de o astfel de Creatură. Apoi citindu-i ascultătorului, trebuie să-l „luăm” cu noi la plimbare printre aştri, către Stăpânul stelelor Cerului nostru şi al întregului Univers...  
  
Era o „teorie” extraordinară şi nouă pentru mine, care-mi provoca imaginaţii şi vise ilimitate! Toţi marii noştri scriitori necesită o citire atentă, pentru a putea intra „în pilea lor”, prin intonaţie şi semne.  
  
Dar mai era poate pe-atunci, şi o lene a mea − ...poate zic şi eu azi, cu ochii umeziţi, ...ridicând din umeri −, din cauza vârstei prea fragede? ...poate din cauza restricţiilor scolare al căror sens eu oricum nu-l prea sesizam bine pe-atunci? ...sau poate din cauza inexistenţei libertăţii de exprimare a gândurilor noastre?  
  
Labiş, de ce-a murit? Cum pot omorâ unii ca-n junglă în Ţara mea şi pretutindeni aproape? Nu pot şti multe şi, nici nu mai vreau să mai acuz în acest moment pe nimeni, pentru că simt că-mi plesneşte capul! Mai bine revin la lenea mea din anii de şcoală, pentru că nu-mi puteam explica − dacă tot era! −, cum de nu se manifesta şi atunci când trebuia să memorez atâtea teoreme şi legi matematice sau fizice?  
  
În privinţa nememorării poemelor, unii profesori mă certau, alţii mă mai şi chelfăneau (prin şcoala generală), însă mama, acasă la „spovedania” zilnică de seară, îmi spunea: „aşa este mintea ta făcută”!!! − explicaţie ce mă reconforta imediat şi o tratam pe-atunci ca „înţelegere”, că de ... e mama, nicidecum ca pe o chestiune de „logică perfectă”.  
  
...Peste ani şi ani, în mult prea căldurosul Israel, am plecat cu Ştefan într-o Sâmbătă − care acolo era pentru noi ca şi o Duminică −, la Biserica din Yeruşalaim.  
  
Eu eram, ca de obicei, şi cu nedespărţita mea agendă în mână, în care-mi notam „inspiraţiile” de moment, ce mă năvăleau peste tot pe unde mă prindea clipa de linişte, dar în special în maşinile cu care călătoream cei 50 de kilometri poate, spre Cetatea lui David sau spre Tel-Aviv, căci Kibuţul nostru, în care locuiam, era aşezat cam la jumătatea drumului dintre Cetate şi Metropolă. 
  
Am ajuns! Şi, după obiceiul locului, Pastorul Eugen − un român misionar evanghelist de o rară fineţe şi bun simţ, stabilit în Statele Unite −, a făcut invitaţia celor care doreau să contribuie la program, spunând o poezie sau cântând un cântec pe care îl aveau pregătit. Eu nu aveam nimic pregătit, ca de obicei, pentru că îmi plăcea să ascult, să judec şi să înţeleg ceeace este de înţeles, dar aveam mereu agenda cu mine ...la o adică. În Israel eu am studiat religia de pe băncile tuturor religiilor şi cultelor lumii, căci găseai orice acolo, dacă-ţi doreai. Trebuia doar să ai interes pentru un aşa studiu... 
  
Şi chiar s-a întâmplat să nu se înscrie nimeni la program în acea zi!  
  
Când nevoit, Pastorul a făcut o a doua chemare, eu am scris repede un bileţel şi l-am trimis din mână în mână spre el. Ştefan, văzându-mă, mă şi luă repede în căruţă: 
  
─Da ce Tomiţă, ...chiar ai de gând să „reciţi” şi tu o poezie, ...de-a ta? 
  
─Păi nu vezi că nu vrea nimeni să se înscrie azi? 
  
─Şi cum ai de gând să o spui: recitând ...pe-di-na-fa-ră, sau ...citind-o ...din a-gen-da-aia-a-ta? 
  
Eh, ...ce să-i fac? Eram în Biserică şi ...l-am iertat! Pe moment...  
  
Pe mine nu m-au afectat niciodată ironiile de acest gen, ba chiar le gustam şi le şi comentam cu poftă şi cu mult haz, minimalizându-le astfel efectul de „fină badjocură”, până ce amatorii renunţau, înţelegând, în final, că nu au pe cine să „oftice”. 
  
Fiind aşadar singurul, Pastorul m-a şi invitat repede. Şi când am ajuns la microfon, l-am întrebat: 
  
─Aş purea să transmit sălii un gând, înainte de a CITI poezia mea? – am zis eu accentuând şi arătându-mi sălii cu mândrie agenda. 
  
─Da! Cum să nu! Poftiţi! 
  
Şi, ţintindu-mi spre Ştefan o privire „laser”, plină de rezonanţă, în timp ce el se foia în bancuţa lui zâmbindu-mi şi amuzându-se de mama focului a la „Mamă ce i-am tras-o!”, am început să vorbesc: 
  
─Ceeace voi spune acum este foarte bine venit pentru aceia care au fost înzestraţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu cu o aşa de mare memeorie încât îi auzim cum spun câte-odată pe la aceste microfoane nişte poezii „kilometrice”, dar şi foarte frumoase, încât, deşi sunt foarte lungi recitalurile lor, nu ne deranjează pe nici unul faptul că nu se mai termină... 
  
Cine nu a auzit de Shakespeare − de William Shakespeare? Ştim cu toţii că a fost un foarte mare dramaturg! Cine nu a auzit de „Romeo şi Julieta” lui? Mai ales tinerii, cred că ştiu cu toţii acea melodie frumoasă a cântecului „Aşa moare un tânăr!” Pentru mine el este un mare „creator”, dar în Literatura engleză el este considerat ca fiind cel mai mare scriitor. Ca poet, este numit „bard” precum Bardul nostru de la Mirceşti, sau „mare Poet naţional” precum Eminescu etc. Însă eu vreau să-l consider mai întâi „creator”, deşi nu a creat cât Ceru şi Pământul precum Creatorul. Dar şi o singură poezie, dacă ar fi făcut, eu tot „creator” l-aş fi considerat, pentru simplul motiv că A FĂCUT CEVA, indiferent cât, mai mare sau mai mic, mai important sau mai puţin important, mai frumos sau mai urât pentru unii poate: Dar A FĂCUT! 
  
Pe de altă parte deşi nu avem o cifră exactă, ne putem închipui cu toţii, cam cât de mare poate fi mulţimea de actori care s-au întrecut în a-i memora scrierile frumoase, a-i juca rolurile pasionante, sau a-i recita poeziile splendide, multe − tot aşa ...„kilometrice”.  
  
Un bun prieten de-al meu mă mai „mustră”, ...aşa câteodată, că eu nu mă „sinchisesc” să învăţ nici măcar o poezie de-a mea pe dinafară, darămite de-a altuia. Astăzi însă, m-am gândit să tragem cu toţii o linie şi să adunăm, pentru a ne forma o imagine, ...măcar aproximativă, despre „câţi Shakspeare-i care crează” şi „câţi actori care recită”, are această lume umană, ...a noastră, în istoria ei! 
  
De ce fac această propunere? Pentru că ştiu că Îl căutăm cu toţii pe Dumnezeu prin „Cer” – o noţiune aşa de înaltă şi misterioasă(!), spre care gândim fără cunoştinţă, ...uneori bătând câmpii chiar aiurea, căci nu ştim încă, până azi, nici măcar cum arată şi pe unde se află acesta – în loc să căutăm a înţelege mai întâi aceste lucruri, mai mărunte dar reale, care ne stau în jur, ...ne-clin-ti-te de atâta amar de vreme, vrând săracele să ne reveleze Adevărul, ...ca unor orbi, aşteptându-ne răbdătoare veacuri şi veacuri la rând să ne trezim odată-şi-odată, să ne venim în fire, să le cercetăm şi să le înţelegem pe ele mai întâi, pentru ca abia apoi să putem înţelege şi CERUL către care năzuim mânaţi de dragostea pentru Hristos... 
  
Calea, Adevărul şi Viaţa! 
  
Atât de multe căi par bune, şi-aşa de-atrăgătoare-ţi sunt,  
  
încât îţi vine greu s-alegi o „cale” bună pe Pământ... 
  
Când apasat de îndoieli, simţind minciuna în sfârşit, 
  
adu-ţi aminte, Calea-i Una: Isus Hristos cel răstignit! 
  
Atât de multe adevăruri, auzi şi-ţi par că bune sunt, 
  
încât ţi-e greu a înţelege: Ce-i „adevărul” pe Pământ? 
  
Când ameţit de ne-nţelesuri, te vezi minţit la nesfârşit, 
  
să nu uiţi, Adevăru-i Unul: Isus Hristos cel răstignit! 
  
De viaţă-ţi spun religii multe, şi toate-ţi par că bune sunt,  
  
încât ţi-e greu să poţi afla: Ce este „viaţa” pe Pământ?  
  
Când îţi vei pierde şi valoarea, şi-ţi zici: "...de nu m-aş fi născut!”, 
  
adu-ţi aminte, Viaţa-i Una: Isus Hristos cel răstignit! 
  
Aşa de mulţi învăţători, auzi şi-ţi par toţi că ...buni sunt,  
  
încât ţi-e greu să-ţi pui nădejdea în vre-o „credinţă” pe Pământ...  
  
Şi-auzi de-aceşti învăţători, cum rând pe rând, toţi au murit... 
  
Doar Unul a-nviat din morţi: Isus Hristos cel răstignit! 
  
Acesta, despre care-ţi spun, a fost bătut şi condamnat... 
  
Ne-având păcat, i-au făcut vină: ...au spus: „Se crede Împărat!”  
  
L-au răstignit între tâlhari, şi-apoi L-au pus într-un mormânt... 
  
Dar, după numai vreo trei zile, a înviat: Nu-I în pământ! 
  
Iar după ce-a 'nviat Isus, a fost văzut de multă lume... 
  
I-a învăţat, le-a explicat ce-nseanmă moartea Lui, o vreme... 
  
Adeseori cu ucenicii, cum e normal a şi mâncat... 
  
Şi-n faţa lor, lângă Cetate, e scris că „El S-a înălţat!” 
  
Aceasta e dreapta credinţă, ce-arată clar şi desluşit: 
  
Cale, şi Adevăr, şi Viaţă-I: Isus Hristos cel răstignit! 
  
(poem religios) 
  
(07.03.1997, Neemia St. 17) 
  
...Atâta de tare l-a inspirat pe Pastor acel gând al meu, încât toată predica sa, numai în Ştefan „a bătut”, deşi el nu avea de unde să ştie pe cine vizasem eu. 
  
...La, pecare, în drum spre Autogară, ...după o foarte lungă tăcere pe care eu am îndurat-o cu stoicism, Ştefan îmi spune într-un târziu: 
  
─Am mai luat eu „sub centură”, dar azi a fost parcă prea de tot! 
  
─Nu-i nimica Ştefane: Bucură-te! 
  
─Să mă mai şi bucur? 
  
─Da: Bineînteles că da! Sări în sus de fericire chiar! Ia gândeşte-te puţin: Dacă unde dau părinţii „creşte” – după cum ne ziceau ei când ne mai chelfăneau! – dapăi unde dă Domnul, Ştefane: Unde dă El, acolo ÎNFLOREŞTE!... 
  
─Ce? 
  
─Înţelepciunea măi Ştefane, ...măi! 
  
Gramatica, desigur datorită legilor, ...regulilor, ...semnelor, ...analizelor sintactico-morfologice, avea o logică care te ghida puţin. Nu te lăsa „să o iei” chiar în ce parte vrei, şi mi-a plăcut! Dar cu Literatura Română eu am avut mult de furcă. Numai până în clasa a X-a!  
  
Atunci s-a produs un lucru extraordinar: Când eu copiam „normal” la teză, profesorul m-a văzut... S-a apropiat de mine şi, în loc să sară cu apostrofările şi cu ameninţările pe mine, el, cu o blândeţe ieşită din comun şi în şoaptă, mi-a zis: 
  
─Ştii măcar ce să copii şi de unde? 
  
...A căzut cerul pe mine, căci eu eram „elev la seral” pe-atunci, nu copil „la zi”. Dar profesorul continuă: 
  
─Nu te mai chinui: scoate Cartea de Română pe bancă! Vă rog să scoateţi toţi Manualele pe bancă şi să copiaţi fiecare de unde ştiţi că trebuie. Aveam subiecte unice. 
  
Din acel moment orele noastre de Limbă şi Literatură Română s-au transformat în adevărate „cenacluri”. Nu mai aveam timp de gramatică. 
  
Dar ce păcat? Un astfel de profesor, care ajunsese să se facă cu adevărat iubit de noi, căci ne-a dezlegat limba practic şi ne-a dat fiecaruia frâu liber imaginaţiei, avea actele depuse pentru a emigra în Statele Unite ale Americiii, şi în anul următor a plecat acolo împreună cu familia sa... 
  
Eu am suferit după dispariţia bruscă a acestui om din viaţa mea. În primul rând pentru că era un adevărat îndrăgostit de Eminescu, de la „şoaptele” lui frânte începând să se nască în minţile noastre multe semne de întrebare şi curiozităţi, care înţeleg că se adeveresc azi din ceeace se scrie prin ziare despre marele nostru Poet şi Patriot. Dar ne mai spunea şi alte lucruri despre el, mai „bărbăteşti”, cum ar fi „de ce a lăsat el aşa brusc studiile din Germania?” Nu voi dezbate acest subiect, căci le-aş lua pâinea jurnaliştilor de la gură, şi nu am astfel de scopuri...  
  
Orele de Română ale anului ce trecuse, discuţii libere şi temele acelea „noi”, ...cenzurate, toate la un loc, adunau în noi mari regrete în anul următor când ne-am trezit fără el, mai ales că diriginta săraca, ne-a rugat frumos să fim „înţelegători” cu următorul profesor care va veni: un bătrân de 67 de ani, căruia nu-i ajungea pensia de 8.000 (opt mii) de lei ce o avea, conform mărturisirilor sale. Tot anul cât ne-a stat la catedră, ne-a povestit cum „a bătut el cu pumnul în poartă la ciocoi” şi „de câte ori a fost arestat” până la „izgonirea Regelui” şi instaurarea primului regim „democrat comunist” condus de „tovarăşa Ana Pauker”...  
  
Când îl mai luam peste picior − căci majoritatea eram oameni în toată firea şi ne cam deranja minciuna −, el se enerva pe noi şi devenea „dur”. Dar colegii mai tineri îl rugau repede să ne mai povestească întâmplări „cu ciocoii” şi se calma instantaneu... 
  
„Vai de Ţara noastră, săraca, ce-a ajuns!” – îmi aminteam eu de răbufnirile lui tata – Dumnezeu să-l odihnească! − ...un „incult” dealtfel, care a învăţat după Biblie patru limbi, dintre care una i-a şi salvat viaţa, în timpul războiului. Eram însă seralişti şi trebuia să suportam şi astfel de profesori „intelectuali”, criminali notorii de neam pentru instaurarea comunismului, iar după instaurare, veşnic nesătui, indiferent cât de mari le-ar fi fost pensiile sau salariile... 
  
* 
  
(Menţionez că pe Ştefan l-am cules de pe plaja Tel Aviv-ului, unde dormea, pe lângă un restaurant, şi l-am luat cu mine la lucru, la Kibuţ, deşi nu ştia nici să strângă un şurub, căci pe vremea „anilor lumină” fusese arbitru de football, adică un incult cam ca Becali, plin de bani şi... de cam atât. Întâlnindu-ne într-o zi cu un evreu-american, acesta ne arată că, deşi este evreu, deoarece s-a convertit la creştinism, pentru a intra în Ţara lui, are nevoie de viză de-acuma! În acel moment Ştefan a zis: „Ei, dacă un evreu are nevoie de viză, doar pentru că s-a făcut creştin, atunci am să mă fac şi eu creştin! Şi s-a făcut! Azi el este Pastor Evanghelist, prin Arad cred. La venirea în Ţară, după 7 ani, s-a înscris la două facultăţi odată, şi le-a şi absolvit.)  
  
Alexandru Tomas-Cervesy 
  
*** 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Şi cam ce lăsam în urmă, oare? / Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 355, Anul I, 21 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!