Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 277 din 04 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

SFÂNTUL FRANCISC - MODEL PARADIGMATIC ÎN URMAREA LUI CRISTOS - recenzie la cartea pr.prof.dr. Ştefan Acatrinei
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
SPIRITUALITATE 
  
SFÂNTUL FRANCISC – MODEL PARADIGMATIC ÎN URMAREA LUI CRISTOS 
  
ŞTEFAN ACATRINEI, “Sfântul Francisc şi Sfânta Clara”, Editura “Serafica”, Roman, 2005 
  
Cartea de faţă ar putea fi numită “O incursiune în epopeea mişcării minoritice”. S-ar crede că nimic nu mai poate fi descoperit legat de universul franciscan. Cercetătorii au mult de colindat pe cărări uneori bătătorite încât îşi pot epuiza toate resursele de apă vie, trezindu-se totuşi pe urme ştiute, în hăţişurile istoriei, învăluiţi în ceaţa miturilor, a legendelor înflorite, exagerate şi uneori mistificate după dimensiunea admiraţiei şi pietăţii faţă de sfântul favorit. 
  
Cu toate acestea, mereu se vor găsi spirite cercetătoare, fascinate de filonul de lumină freatic care să aducă un plus de aer proaspăt printre prăfuitele manuscrise ale hagiografilor. 
  
Este ceea ce face autorul lucrării de faţă, părintele Ştefan Acatrinei, O.F.M.Conv. care, cu asiduitate şi răbdare, ne introduce în acest univers fascinant ce a dat naştere unuia dintre cei mai remarcabili sfinţi care şi-a pus amprenta definitiv, nu numai pe spiritualitatea Evului Mediu dar şi a timpurilor moderne. 
  
Urmărim dinamica dezvoltării numerice şi spirituale a istoriei Ordinului Franciscan pe parcursul a circa opt veacuri, în drumul său spre Cetatea din Ceruri, având ca suport promisiunea Testament a Seraficului Părinte Francisc, făcută tuturor acelor care vor intra în Ordin din timpurile sale până la sfârşitul veacurilor : “Cine ţine seama de acestea, să fie binecuvântat în cer de Tatăl preaînalt şi să aibă parte încă de pe pământ de binecuvântarea preaiubitului Său Fiu, împreună cu Sfântul Spirit Mângâietorul şi cu toate tăriile cerului şi cu toţi sfinţii” (Test, 40) – promisiunea transformată în binecuvântare şi care se regăseşte şi în Testamentul din Siena : “Scrie, că îi binecuvântez pe toţi fraţii mei, care sunt în ordin şi care vor veni până la sfârşitul lumii ... ” (Test. din Siena,1). 
  
Mesajul care se desprinde din lucrare este o propunere de viaţă, nu atât a diverselor comunităţi, cât a fiecărui creştin în parte, este o provocare la convertire, la schimbarea radicală a vieţii, de înaintare pe calea desăvârşirii. 
  
Se ştie, viaţa religioasă este o carismă, îmbrăţişarea şi statornicia în această condiţie de viaţă e un har deosebit. Un “Ordin” religios face parte din corpul social al Bisericii cu tot cu doctrina sa, constituţiunile sale organice, cu tradiţiile sale, iar aceasta nu anulează esenţa dinamică a “Ordinului”. Principiul reînnoirii dinamice – include şi revenirea repetată la izvoare, la “aspiraţiile originare, la spiritul şi idealul fondatorului” (Mesagerul Sfântului Anton, iulie 1995, “Carisma franciscană”). 
  
Fără îndoială că spiritualitatea franciscană este una dintre cele mai fascinante forme de înaintare pe calea cunoaşterii şi desăvârşirii religioase, după exemplul reprezentantului său, formă care exercită o atracţie deosebită nu numai în rândul creştinilor, de aproape opt secole, dar şi al necreştinilor. Ea se întemeiază pe carisma celui care a propus contemporanilor său un mod de viaţă atât de simplu în aparenţă, încât, nu numai că uimea, dar această uimire se transforma aproape întotdeauna în perplexitate. În realitate însă, a te apropia de Dumnezeu pe calea simplităţii, nu este un lucru atât de lesne de înfăptuit, cu atât mai mult cu cât oamenii, îndeobşte, caută lucruri care nu au nimic de-a face cu simplitatea şi smerenia franciscnaă. 
  
Calea propusă de Sfântul Francisc constituie o adevărată răsturnare de valori şi ierarhii, aşa cum este şi calea propusă de Isus Cristos şi, nu e de mirare că Francisc însuşi s-a socotit “Novellus pazzus in mundo”. Calea simplităţii şi a smereniei reflectă originalitatea şi specificitatea vocaţiei sale. 
  
Impactul pe care acest mod de slujire l-a avut asupra contemporanilor ca şi a generaţiilor succesive demonstrează, dacă mai era nevoie, viabilitatea demersului său spiritual, cel mai răspândit în întreaga lume. Însă, în ce măsură carisma franciscană este un “modus vivendi”, pentru tânărul creştin şi cum poate fi actualizată această carismă în condiţiile de specificitate puse la dispoziţie omului de societatea de consum, şi în chip deosebit, cât de fideli pot rămâne votului de sărăcie – fraţii franciscani -, la aceste întrebări şi încă la altele, la fel de incitante, încearcă să ne răspundă şi să ne convingă cu stăruinţă, autorul lucrării. 
  
Teolog şi pedagog totodată, având menirea, nu numai de a enunţa precepte, dar şi de a le face înţelese, a le transpune în viaţă, dându-le formă şi conţinut, părintele Ştefan Acatrinei a înţeles că opera teologică, dincolo de canoanele în care este încadrată, rămâne un edificiu durabil la temelia căruia se află pietrele rare ale înţelepciunii, cunoaşterii, înţelegerii, spiritului de jertfă, răbdării, iubirii creştine, şi îndeobşte a celorlalte virtuţi. În sanctuarul de sine, autorul a păstrat trei nestemate : sărăcia, castitatea şi ascultarea, aceste carisme atât de scumpe Seraficului Părinte Francisc. Ele îi împodobesc trupul şi sufletul, îi înnobilează spiritul, răsfrângându-şi razele în afară spre luminarea semenilor şi a discipolilor. 
  
Şi poate că ceea ce e cu adevărat valoros, rămâne tensiunea între ceea ce este spus şi ceea ce este tainic, de neexprimat în cuvinte, de rostit cu “şoaptele Duhului”. Şi aceste taine se află încrustate printre rânduri, în spaţiile dintre cuvinte, în sugestiile de reflexivitate, în întrebările care îţi încolţesc, nechemate în minte. 
  
Un astfel de demers – pertinent şi responsabil e menit, nu numai să edifice, dar şi să ilumineze sufletele. 
  
Abordarea în cheie teologică a vieţii şi carismei autentic franciscane sporeşte şi suscită interesul de lectură. Iar rezultatele acestei cercetări şi exegeze teologice, alcătuindu-se într-un tot semnificativ, servesc comunitatea, avându-şi izvorul în trecut, activând în prezent şi proiectându-şi efectele în viitor. 
  
Se cuvine o mică precizare : rândurile de faţă sunt doar un punct de vedere personal al cititorului însetat şi nu se constituie într-o referinţă critică, întrucât nu pot emite judecăţi de valoare ferme asupra unei lucrări teologice de o asemenea anvergură. Această prezentare poate cel mult să constituie un îndemn la o lectură fundamentală, necesară, plăcută, utilă, constructivă în procesul de edificare a persoanei şi pentru înaintarea pe o cale luminoasă spre atât de râvnita desăvârşire creştină. 
  
Lucrarea de doctorat a părintelui Ştefan Acatrinei este precum o torţă aprinsă, purtată de sportivul elen, flacără care va dăinui şi care, transmisă din mână în mână, face ca focul sacru să dăinuie din generaţie în generaţie, ca un arc peste milenii. Importanţa şi originalitatea ei constau tocmai în transpunerea în viaţă a carismei franciscane şi aducerea ei la zi (aggiornare), astfel încât să nu mai rămână încremenită în hotarele secolelor XII, XIII, ci, înaintând în câmpul dinamic al Duhului Sfânt, să răspândească parfumul inefabil al acestei simplităţi şi comuniuni dintre vorbă şi faptă, făcând din orice ocazie, prilej de sfinţenie. 
  
“Dă-ţi seama că, oricine ai fi, eşti iubit” – poate că de la aceste cuvinte, transformate în motto, ale Papei Paul al II-lea, ar trebui începută intervenţia de faţă, căci această carte îţi conferă un sentiment tainic de încredere dacă nu în tine, cel puţin faţă de uriaşa forţă care se degajă din starea de copil al lui Dumnezeu şi sentimentul stenic al apartenenţei la marea familie. Şi ţie, nu-ţi va rămâne altceva de făcut decât să te laşi condus de mână prin această lume, în acest univers, către noi poteci care ţi se deschid şi te cheamă. 
  
Pentru a ne face o imagine adecvată, cât mai aproape de adevăr, se cuvine o trecere în revistă a principalelor teme abordate de autor, care vizează trăsăturile specifice ale spiritualităţii franciscane reflectate în viaţa şi Scrierile Sfântului Francisc şi ale Sfintei Clara şi, în mod deosebit, carisma sărăciei, a ascultării, a castităţii, a umilinţei, urmarea lui Cristos în suferinţă, legătura cu Sfinţii Părinţi şi cu mediul monahal al timpului respectiv, dimensiuni majore ale spirtualităţii primei minorităţi franciscane. Autorul nu se mulţumeşte cu o privire exhaustivă, panoramatică, ci încearcă să pătrundă în miezul fenomenului franciscan care a dat naştere unui Ordin atât de răspândit în lume. 
  
O astfel de întreprindere laborioasă, a necesitat, fără îndoială, o documentare amplă şi minuţioasă, o cercetare obiectivă, din care izvorăşte încă, o căldură inefabilă din iubirea faţă de acest sfânt Patron, atât de carismatic şi de îndrăgit. Francisc însuşi a fost un miez de foc care a ars continuu şi s-a mistuit până la sfârşit din iubire faţă de Acela pe care dorea să-L imite şi cu care voia să se identifice în suferinţă. Nu e de mirare, aşadar, că el continuă să împrăştie scântei de iubire pentru Isus şi acum şi, neîndoios, până la sfârşitul veacurilor, atrăgând ca un magnet, zeci de generaţii de creştini evlavioşi. 
  
Autorul vrea să explice în paginile cărţii în ce constă, de fapt, această uimitoare forţă de atracţie. 
  
Sfântul Francisc este o apariţie marcantă în istorie într-o perioadă de mari transformări pe toate planurile în lumea europeană. Aspectele istorice în care s-a dezvoltat Ordinul sunt legate de Evul Mediu, respectiv sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea, perioadă marcată de un profund progres la toate nivelurile, după opinia comună a istoricilor acestei perioade fecunde. 
  
Sfântul Francisc nu poate fi rupt din contextul timpului său, de arealul în care s-a născut şi a crescut, cu toate că nimbul său străluceşte peste timpuri şi spaţii, transgresând istoria, lumea aceasta şi lumea de dincolo. 
  
Secolul XII – epocă zbuciumată şi foarte încordată din istoria Europei şi a Bisericii orientale obosită de scindări şi lupte intestine pentru glorie şi putere, are la bază o societate caracterizată pe de o parte de mentalitatea profitului imediat, a acumulării de capital, de abuzul banilor, iar pe de altă parte, de noi forme de sărăcie şi violenţă. Paralel cu dezvoltarea socio-economică se poate vorbi şi de o dezvoltare a spiritualităţii şi pietăţii populare concretizată în pelerinaje, schimburi de idei, creşterea nivelului cultural al întregii societăţi. 
  
Pentru a-l integra în acest context ca şi pentru a sublinia nota de prospeţime, noutatea stilului de viaţă, fascinaţia şi puternica atracţie pe care o exercita el ca persoană ca şi Ordinul proaspăt înfiinţat, autorul lucrării oferă o panoramă a situaţiei socio-politico-ecleziastice a Europei acelei epoci, după cum mărturiseşte în Capitolul I şi, în chip deosebit, aspectul convertirii atât de spectaculoase a lui Francisc, devenit, dintr-unul din cei mai înstăriţi tineri ai oraşului, în scurt timp, un om dezlipit total de cele materiale, dispreţuind tot ce-l îndepărta de Isus Cristos Răstignit, modelul suprem al sărăciei şi nimicirii de Sine. 
  
Noul stil de viaţă, atât de uimitor, prin simplitatea şi naturaleţea sa, a avut ca urmare o schimbare radicală de mentalitate în societatea acelui timp, determinând pe mulţi tineri la alegeri radicale şi definitive precum şi focalizarea în jurul persoanei lui Francisc a nucleului primei fraternităţi. 
  
Nici că se poate fenomen mai paradoxal în esenţa sa, dar Dumnezeu, care conduce cu grijă paternă paşii tuturor, de aşa ceva avea nevoie, în timpurile acelea, când se punea atât preţ pe bunurile şi prosperitatea materială – o dezlipire totală de acestea. Şi Francisc a fost omul providenţial, venit la timp să schimbe viaţa multora dintre semenii care se îndepărtaseră de mesajul Evanghelic. Şi această întoarcere la izvoarele creştine a fost fără precedent. 
  
Toate acestea pe fondul unui progres rapid în toate domeniile vieţii sociale care a creat premisele unei îmbogăţiri rapide a păturilor feudale, făcând trecerea de la sistemul feudal la cel burghez. Ne este oferită, aşadar, o amplă frescă istorică, socială şi politică vizând amurgul epocii feudale şi zorii unei noi epoci: burghezia, cu tot ceea ce a adus ea – înflorirea comerţului, renaşterea oraşelor, schimbarea raporturilor sociale şi acel iz de libertate care nu incumbă neapărat descătuşarea de vechile forme de aservire, ci, dobândirea unor noi forme de subordonare, tot mai subtile, dar la fel de nedrepte, de inumane, bazate pe supremaţia banului şi a bogăţiilor materiale, de fapt, tot un fel de relaţii de dominare, sub altă haină. Puternica piramidă de raporturi umane sprijinită integral pe proprietatea feudală, atât de înrădăcinată, pare că se năruie în faţa acestui nou tip de relaţii. Şi schimbarea nu se face fără un ţipăt de sfâşiere. Este o răsturnare de ierarhii cu totul spectaculoasă, căci stăpânul de drept, feudalul, pare că nu mai are nici o putere, devenind ceva mai jos decât sclavul. Iar la întrebarea : “Francisc, pe cine vrei să slujeşti, pe stăpân sau pe slugă?” – acest spirit clarvăzător întrevede răspunsul menit să-i schimbe total viziunea asupra vieţii. Niciunul nu e atât de vrednic de slujire precum Acela care s-a făcut pe Sine însuşi sclav, din dragoste pentru oameni. 
  
În aceste condiţii, pământul de care eşti legat, oamenii pe care-i slujeşti, sistemul de relaţii căruia îi eşti subordonat, nu mai înseamnă nimic, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi chiar spectaculoasă, aşa cum vedem din lepădarea de către Francisc a veşmintelor părinteşti în faţa episcopului şi a asistenţei, acest gest uimitor şi insolit pentru acea epocă, în care sistemul de relaţii era bine statornicit, capătă valoare de simbol, semnificând lepădarea totală de sine pentru a-L urma pe Cristos şi recunoaşterea dependenţei filiale numai faţă de Tatăl ceresc. 
  
Este aceasta o altă formă de libertate într-o vreme când fiecare om era subordonat sistemului ierarhic structurat, cu reguli înţepenite, rigide, încât o astfel de lepădare era echivalentă cu un act aproape nebunesc? Da, este o formă de libertate nouă, la care acced doar sufletele alese, în dorinţa lor de a ajunge pe culmile cele mai înalte ale spiritualităţii şi desăvârşirii. 
  
De altminteri, spiritualitatea monastică era centrată, tot pe exaltarea îndepărtării de lume (fugit mundi), aceasta devenind cea mai înaltă aspiraţie creştină. 
  
Autorul prezintă succint câteva trăsături principale ale fizionomiei istorico-spirituale a Sfântului Francisc. Temperamentul cavaleresc era mai adecvat ambientului feudal specific trubadurilor care lăudau virtuţi cum ar fi : libertatea, loialitatea, compasiunea faţă de cei neajutoraţi, politeţea, ş.a. Francisc purifică şi transformă aceste valori naturale în spiritul credinţei, în căi evanghelice pe care le propune tuturor celor care se simt îndemnaţi să-l urmeze. 
  
Evenimentele decisive din viaţa lui Francisc, cum ar fi întâlnirea cu leprosul, întoarcerea din drum de la Puglia după ce auzise vocea care-l întreba pe cine vrea să slujească pe stăpân ori pe slujitor, colocviul cu Răstignitul de la San Damiano, deşi par de o simplitate cuceritoare, sunt rodul unei perioade lungi şi zbuciumate de maturizare interioară, de acumulări şi meditaţii, conştientizarea de sine şi de ceea ce reprezintă în ochii celorlalţi, etc. Autorul lucrării pune accent pe momentul central al convertirii lui Francisc şi anume înţelegerea suferinţei sufletului şi a trupului ca pe o reflexie a patimilor lui Cristos şi ca o participare la ele – şi acest moment reprezintă cheia de boltă a întregii lucrări. Convertirea constituie pentru Francisc o schimbare progresivă, de fapt, închis în intimitatea sa, după care face pasul radical : “Şi-apoi, am cugetat o vreme şi am părăsit lumea” – spune el în Testament 4. 
  
Adevăratul izvor al convertirii lui este însuşi Dumnezeu şi Francisc recunoaşte primatul iniţiativei lui Dumnezeu în Testamentul său : “Domnul mi-a permis mie, fratele Francisc, de a începe să fac pocăinţă astfel” (Test, 1 : FF 110). 
  
Departe de a constitui scopul suprem, părăsirea lumii este doar o condiţie indispensabilă pentru a căuta voinţa lui Dumnezeu. Abandonarea totală în braţele Providenţei divine este pentru Francisc şi, mai târziu pentru fraţi, un mijloc de dezlipire totală de sine şi un motiv de preamărire a bunătăţii Dumnezeiescului Tată, care pe toate le are în grijă. 
  
Consecinţele convertirii se concretizează într-o angajare apostolică de caritate, exercitată printr-o sărăcie absolută, ca dăruire de sine aproapelui în Cristos şi în aceasta constă noutatea formei sale de viaţă. 
  
“Francisc alege – spune autorul – viaţa de peregrin şi străin, găsind în ea un mod potrivit pentru a realiza intima sa propunere spirituală, aceea de a-L imita pe Isus Cristos sărac, umil, răstignit, care a venit să-i slujească pe oameni şi să-i mântuiască de păcatele lor.” 
  
Este foarte interesant de pătruns în acest univers, în acea atmosferă de tranziţie dintre vechi şi nou, pentru a percepe cum se cuvine, cum a irumpt ca o flacără în înalt, acel suflet arzător şi însetat de Dumnezeu, Francisc de Assisi. 
  
Părintele Ştefan Acatrinei ne conduce cu mână sigură în atmosfera, pe cât de înfloritoare în aparenţă a noii burghezii, pe atât de şubredă în realitate. Căci, ce e mai înşelătoare şi mai supusă deşertăciunii, decât opulenţa clădită rapid şi pripit, pe truda şi pe sudoarea celor mai slabi? Şi totuşi, numărul celor puţini care deţineau mult, tindea să se mărească, şi mulţumirea lor de ei înşişi înflorea direct proporţional cu averile dobândite. 
  
Pietro Bernardone era unul din aceşti noi stăpâni care, în virtutea banilor, aveau impresia că pot dobândi orice. Premisele erau întemeiate deja şi pentru tânărul Francisc. Şi chiar părea că va urma întrutotul idealul patern de a spori averea familiei. Când şi unde şi-a dat seama Francisc că toate acestea nu sunt decât amăgire, goană după vânt, nimicnicie? Mulţi hagiografi fixează momentele cheie ale trezirii conştiente la viaţă, fie în visul în care o voce l-a întrebat pe cine vrea să slujească, pe stăpân ori pe slugă, fie în convorbirea cu Isus Răstignit în Crucifixul de la San Damiano, fie mult mai devreme, în închisoarea de la Perugia, când, timp de un an, a meditat asupra trecutului său frenetic şi asupra viitorului care încă plutea în mintea sa în nebuloasă, dar care deja era în mâinile sigure ale lui Dumnezeu. 
  
Cert e că Francisc, după întoarcerea din prizonierat, nu mai era acelaşi. Dorea să-şi schimbe total modul de viaţă, chiar dacă nu ştia încă, în ce direcţie. Materializarea acestui gând încolţit în nopţile de nesomn, avea să se producă, la timpul potrivit, şi într-un mod atât de neaşteptat, încât, se poate afirma că a şocat nu numai tânăra generaţie din care Francisc făcea parte integrantă, ci întreaga societate a assisienilor, ba chiar şi comunele dimprejur, iar mai târziu, întreaga Italie, pentru ca în cele din urmă, să depăşească toate graniţele. 
  
Ce are mai spectaculos convertirea sa, faţă de cea a marilor convertiţi de-a lungul veacurilor? Şi cum a putut să zguduie mii de conştiinţe, mai puternic decât orice cutremur, iar puterea sa de atracţie continuă să crească peste veacuri, fără îndoială până la sfârşitul lumii? La aceste întrebări încearcă să dea un răspuns documentat şi pertinent autorul lucrării “Sfântul Francisc şi Sfânta Clara”, apelând la hagiografi cunoscuţi timpurilor medievale cum sunt Celano, Sfântul Bonaventura, ca şi la “Izvoarele Franciscane” reuşind să surprindă trăsăturile cele mai pregnante ale personalităţii celui care va deveni “piatra unghiulară a fraternităţii”. 
  
A te dărui total lui Dumnezeu, urmându-L pe Cristos după învăţătura Evangheliei, contemplarea profundă, sărăcia trăită în umilinţă, efortul continuu de a converti propria inimă – iată dorinţele ce-l animau pe Francisc, imediat după convertire precum şi strădania de a descoperi chipul lui Cristos în cei mai săraci şi în fraţi, pentru a-L imita – deziderate care trebuiau concretizate într-o regulă. Iată pe scurt miezul, esenţa trăirii franciscane, pentru cei care încă n-au cunoscut acest ideal de viaţă fraternă, dar doresc să ştie câte ceva despre ea. Apostolatul penitenţial itinerant început cu doi fraţi discipoli, Bernardo de Quintavalle şi Pietro Cattani, avea să fie primul experiment de viaţă franciscanaă, sămânţa noii comunităţi creştine ce a dus la formarea nucleului celor 12 fraţi (precum cei 12 Apostoli ai lui Isus Cristos), pentru care Francisc a scris Regula, a mers la Papă ca să i-o aprobe. 
  
Un adevărat dar făcut de Dumnezeu, nu numai acelui Ev şi acelui spaţiu geografic, dar şi nouă, celor de azi, care dorim să-i ducem mai departe flacăra pe culmi. O dovadă în plus că Dumnezeu, la timpul potrivit, se foloseşte de oameni pentru a-i continua opera de iubire. 
  
Punctat semnificativ, acest moment, al constituirii fraţilor în primul nucleu franciscan, reprezintă un punct de referinţă în istoria fracniscanismului. Sărăcia totală, trăită în spirit de umilinţă, pocăinţa concepută ca mortificare şi austeritate având ca scop convertirea inimii şi rugăciunea care-i unea atât de intim, în spirit de credinţă – iată principalele trăsături ale vieţii primei comunităţi franciscane. O atmosferă de caritate, de slujire reciprocă şi de seninătate însoţea raporturile dintre ei, toate acestea derivând din dorinţa profundă şi din efortul continuu de a se identifica în mod total cu Domnul Cristos. Cunoscute fiind acestea, fraţii au început să le transpună în practică, prin predicarea itinerantă cu caracter penitenţial. 
  
Nedispunând de structuri ierarhice formate ori de o legislaţie precisă, persoana lui Francisc inspira cu toate acestea şi focaliza alegerea valorilor substanţiale pentru fraternitate. O constantă a atitudinii lui Francisc a rămas fidelitatea faţă de carisma primită şi adeziunea totală faţă de Biserică, păstrarea credinţei în comuniune de ascultare faţă de clerici, în special faţă de Papa : constantă care se regăseşte şi astăzi în fraternitate. 
  
Francisc însuşi a scos în evidenţă cele două izvoare de unde îşi află originea comunitatea : inspiraţia divină şi autoritatea Bisericii (Cf. Test. 16-18 : FF 116). 
  
Francisc mărturiseşte că nu-l învăţa nimeni, nimeni nu-i spunea ce trebuie să facă, nu se ghida după nici un model precedent, tot ceea ce făcea fiind rodul unei spontaneităţi şi a unei libertăţi de gândire care nu putea fi însufleţită decât de Duhul Sfânt. Şi – deloc întâmplător – în momentele de cumpănă – Francisc şi însoţitorii apelau cu evlavie la Cuvântul divin prin deschiderea Sfintei Scripturi, pentru a găsi răspuns la neliniştile sau la întrebările privind viitorul fraternităţii, ritual cunoscut încă de la începutul creştinismului.. 
  
Limpezită într-o astfel de manieră, noutatea intenţiei sale se concretizează în expresia : “a trăi după forma Sfintei Evanghelii” (Cf. Test.17 : FF 116) – care va străbate întreaga viaţă franciscană, carismă vizibilă şi astăzi. 
  
Dar ce înseamnă : a trăi după forma Sfintei Evanghelii, aşa cum a făcut Francisc? Aşa cum rezultă din paginile cărţii, rod al cercetării asidue a principalelor izvoare franciscane, înseamnă “a urma” în simplitate şi sărăcie acest ideal de viaţă care a fost modelat de către Isus împreună cu apostolii”. (Cf. 1 Cel.29 : FF 336). 
  
Şi ca o caracteristică principală a noii forme de viaţă evanghelică propuse de Francisc este renunţarea totală la ceea ce i-ar fi revenit sieşi, cât şi la ceea ce ar fi revenit comunităţii şi nu aşa cum se întâmplase până atunci cu cei care alegeau viaţa călugărească, renunţând la bunurile personale, dar nu şi la cele ale mănăstirii. 
  
Refuzând siguranţa – precizează autorul lucrării – Francisc opta pentru sărăcia adevărată, care pentru el trebuia să fie totală, precum cea a lui Isus sărac, umil şi răstignit. “Voia să trăiască integral, fără nici o excepţie mereu împreună cu fraţii.” 
  
Un alt punct major caracteristic carismei franciscane era solidaritatea şi iubirea frăţească acţionând ca o puternică legătură de unire în diferite dificultăţi. Francisc, punct de referinţă şi sufletul fraternităţii, îşi propune el însuşi : “să suport orice, cu răbdare şi umilinţă” (Cf. 3 Comp. 36 : FF 1440.) 
  
Marcant este şi momentul când, la San Damiano, se va forma o altă comunitate de viaţă evanghelică, o comunitate de femei care va urma carisma lui Francisc, trăind într-o manieră proprie femeilor. 
  
Capitolul II - are în vedere contactul Sfântului Francisc cu Sfinţii Părinţi. Ca referinţă cunoscută şi punct de plecare fundamental, autorul lucrării foloseşte Scrierile Sfântului Francisc. Cercetător minuţios, el caută imagini, limbaj, simboluri, idei care-l leagă pe Sfântul Francisc de precedentele experienţe spirituale, în chip deosebit cele patristice. 
  
Primul element al legăturii existente între Sfinţii Părinţi şi gândirea şi spiritualitatea Sfântului Francisc, este nivelul cultural al Sfântului. Sunt reliefate influenţa şi aportul pe care liturgia şi experienţele altora le-au exercitat asupra gândirii lui Francisc. În Evul Mediu, societatea clericală avea ca bază a propriei culturi, îndeosebi liturgia, Biblia şi Sfinţii Părinţi. Clerul fiind mediatorul între credinţa cultă şi cea populară, transmite poporului noţiunile esenţiale ale credinţei şi concluziile conciliilor. 
  
Este fără îndoială că Francisc şi-a format o cultură religioasă datorită contactului cu credinţa populară din zonele pe care le-a frecventat ca laic : Assisi, Foglino, Spoleto. Prin intermediul liturgiei a putut cunoaşte modele de viaţă ascetică. Se ştie că modelul unor sfinţi devine patrimoniu cultural şi bisericile dedicate cinstirii lor, devin locuri unde se formează deprinderi de devoţiuni particulare. Şi Francisc a fost influenţat în pietatea sa de cultul dedicat sfinţilor. Legendele populare şi aşa numitele Passiones care făceau referinţă la misiunile efectuate de apostoli, au înflăcărat mintea şi inima Sfântului Francisc. Adânc înrădăcinată în conştiinţa poporului, credinţa populară l-a influenţat. De asemenea, prezenţa fraţilor studioşi în fraternitate a facilitat transmiterea orală a culturii – concretizată în culegeri de predici, meditaţii şi alte texte patristice, printre care şi Breviarul, care erau citite de fraţi în comunitate. 
  
Confruntările dintre teologi lasă să se întrevadă faptul, demn de remarcat, că Francisc, la începutul convertirii sale, apela la preoţi pentru a-şi lămuri unele pasaje biblice. Nu e de neglijat faptul că Francisc a frecventat Şcoala parohială San Giorgio. Contactul cu lumea monastică şi cu ambientul benedictin, centrele monastice de influenţă romualdiană, cum ar fi: Camaldoli şi Fonte Avellana, au avut rolul lor, ca şi contactul frecvent cu mănăstirile şi bisericile parohiale unde participă la Liturgia Orelor, oficii care-l pun în contact cu ambientul liturgic şi cultural monastic, atât de puternic legat de tradiţia patristică. 
  
O influenţă deosebită în formarea Sfântului Francisc l-au avut fraţii docţi, titlu generic pentru literaţi, oratori, intelectuali intraţi în Ordin, contribuţia lor teologică, biblică şi patristică fiind de un real folos progresului cultural, nu numai al Sfântului Francisc, dar şi al celorlalţi fraţi. Şi aici trebuie amintiţi : Toma de Celano, Giordano da Giano, Giovanni din Pian di Carpine, Cesario da Spira, Bonaventura şi Anton de Padova care, din necesitatea de a oferi fraţilor o formare adecvată, au contribuit la instituirea Noviciatului, cu texte patristice, cu literatură monastică şi o bogată tradiţie de modele literare de referinţă. 
  
Văzută de Francisc ca o ocazie prielnică pentru a formula mai bine propriul proiect de viaţă, sosirea în fraternitatea minoritică a aşa-zişilor sapientes trebuia folosită cât mai optim, însă doar pentru a alimenta duhul rugăciunii şi al pietăţii, aşa cum reiese din Scrisoarea către fratele Anton. 
  
Un sub punct al Capitolului II – referitor la Breviarul folosit de Sfântul Francisc – este de natură să emoţioneze cititorul, care fiind pus în faţa cărţii de căpătâi a Sfântului Francisc şi a unuia dintre cele mai vechi Breviare portabile, nu poate să nu tresalte la gândul că această veche carte, păstrată la Assisi este într-o strânsă şi tainică legătură cu viaţa Sfântului Francisc şi are istoria sa, fiind, după moartea Sfântului, folosit de către fratele Leon iar apoi dăruit surorii Benedicta, cea care i-a urmat Clarei la conducerea comunităţii clariselor. 
  
Iar menţiunea fratelui Leon de la prima pagină este un document preţios “în amintirea şi din pietate faţă de Sfântul Părinte, care a citit de multe ori din ea” (Il Breviario di San Francesco. Nota di Frate Leone : FF 2296). 
  
Nu trebuie uitat că liturgia a fost un element important în formarea culturală a lui Francisc, contribuind la formarea unei conştiinţe evanghelice. Iar referinţa la modul propriu de a se ruga, pe care o face Sfântul Francisc la începutul Testamentului, este de natură să descopere chiar rugăciunile folosite de Sfânt : 
  
“Iar Domnul mi-a dat în biserici o asemenea credinţă, încât mă rugam în mod simplu şi ziceam :”Te adorăm, Doamne, Isuse Cristoase, în toate bisericile din lumea întreagă şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea” (Test. 4-5 : FF 111). 
  
Capitolul III – se referă la urmele prezenţei Sfinţilor Părinţi în Scrierile Sfântului Francisc. Scrierile sunt prezentate în contextul conceptelor prezente în timpul său care i-au influenţat modul de gândire. 
  
Notabilă este analizarea Capitolului III al Regulei Neconfirmate, text ce conţine citate patristice, apoi primele versete ale Testamentului, Îndemnul I şi Parafrazarea Rugăciunii Tatăl Nostru. 
  
Demn de remarcat este faptul că Francisc şi fraţii săi au trăit în perioada uneia dintre reformele cele mai semnificative ale istoriei Liturgiei Orelor. 
  
Considerat un maestru al vieţii spirituale, Papa Inocenţiu al III-lea a dat Curiei Romane un instrument potrivit pentru viaţa liturgică şi anume un nou Breviar. Prima fraternitate minoritică şi viitorul Ordin Franciscan au trăit această reformă spirituală şi liturgică, adoptând şi răspândind Breviarul în întreaga Biserică, dovedind astfel legătura existentă între Ordin şi Curia Papală. 
  
Ca idee centrală a acestor documente este cea potrivit căreia munca are, înainte de toate, o finalitate ascetică : a învinge lenea prin intermediul muncii manuale, pe lângă aceea de a întreţine persoana cu propriile puteri, după exemplul Sfântului Paul, care, în pofida faptului că avea din ce să trăiască, prefera să muncească. 
  
Consideraţii similare sunt făcute şi în ceea ce priveşte Testamentul lui Francisc – ca referinţă la Sfinţii Părinţi, în chip deosebit Ambroziu, Origene, Augustin, în ceea ce priveşte tema amărăciunii păcatului şi a dulceţii milostivirii. 
  
Influenţa exercitată de vieţile Sfinţilor Părinţi a fost pentru Francisc şi fraternitate un stimul pentru a putea urma cât mai fidel Evanghelia. 
  
Transformarea primei fraternităţi minoritice în Ordin religios a pus în faţă necesitatea confruntării stilului de viaţă cu Regulile precedente. Exegeza principalelor teme care se regăsesc în Testament în lumina literaturii patristice ca şi a biografilor lui Francisc, ne face să înţelegem semnificaţia termenilor “facere misericordiam” şi “facere poenitentiam”, cu referinţă la întâlnirea lui Francisc cu leproşii, urmată de retragerea lui din lume. 
  
O analiză temeinică este făcută, tot în acest capitol Îndemnului I, nu ca o reflecţie sistematică a unui teolog, dar ca o expunere largă a credinţei din partea unui om credincios pentru care Cuvântul lui Dumnezeu este, în mod esenţial, “duh şi viaţă”. 
  
De precizat că Îndemnurile (Admonitiones) – sunt o culegere de expresii şi cuvinte cu un caracter didactic sapienţial, în sintonie cu Apoftegmele Sfinţilor Părinţi, atât în ceea ce priveşte structura cât şi conţinutul pedagogico-salvific. 
  
Consideraţii originale face autorul şi asupra operei Expositio in Pater Noster. Sunt trecuţi în revistă autorii principali care au făcut comentarii asupra Rugăciunii Domneşti, care ocupă un loc central în credinţă şi devoţiune, iar pentru laici constituie o substituire a Breviarului, considerată de Tertulian drept sinteza întregii vieţi creştine. Printre aceste comentarii, un loc central l-a avut acela al lui Ciprian. Părerea autorului este că Francisc şi-a însuşit tradiţia patristică într-o manieră creativă iar parafrazarea acestei rugăciuni în viziunea lui Francisc are originalitate creativă. 
  
Fiind unul dintre fiii timpului său, ideile Sfântului Francisc nu erau străine de ambientul socio-cultural al Evului Mediu, aşadar, nu este posibil să înţelegem în totalitate experienţa lui Francisc fără a lua în consideraţie moştenirea patristică. 
  
Capitolul IV – face referire la Kenoza lui Dumnezeu, mai precis la revelarea lui Dumnezeu în kenoza sa, conform concepţiei Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara. 
  
Autorul încearcă să scoată la iveală o imagine cât mai autentică, aşa cum rezultă din Scrierile celor doi Sfinţi. 
  
Logica crucii – prototip al oricărui efort ascetic omenesc – este răspunsul omului la iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Autorul ne conduce în urma crucii lui Cristos şi acest itinerar începe în biserica San Damiano, punct decisiv în alegerea Sfântului Francisc. 
  
A-ţi face din cruce oglindă, aşa cum a făcut Sfânta Clara întreaga viaţă la San Damiano, într-o continuă contemplaţie a pătimirii lui Cristos, înseamnă că ai înţeles măreţia jertfei şi te-ai identificat cu ea, urmându-L pe Cristos pe calea străbătută până la Calvar, că ai asistat cu ochii măriţi la acest groaznic supliciu, mai mult, ai simţit în carne supliciul cuielor, înţelegând totodată că numai prin jertfă şi moarte se poate ajunge la triumful iubirii adevărate, la înviere şi la viaţa în Cristos. 
  
Francisc înţelege că drumul crucii nu se termină în durere, ci în Înviere, iar crucea este itinerariul obligatoriu pentru a ajunge la triumful Învierii. Nu e de mirare, aşadar, că rugăciunea euharistică şi a adorării Sfintei Cruci, va deveni de-a lungul secolelor, rugăciunea comunităţii franciscane. 
  
Din Scrierile celor doi Sfinţi se întrevede cum spiritualitatea lor îl are în centru pe Isus Cristos răstignit şi înviat, care şi-a dat viaţa pentru oile sale; întreaga lor viaţă a fost atât de marcată de misterul crucii, încât nu poate fi separată de acest semn al răscumpărării. Cea mai bună “lectio divina” pentru aceşti corifei ai suferinţei, este Isus Cristos răstignit. 
  
O altă imagine scumpă lui Francisc este cea a Bunului Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale. 
  
Capitolul V – are în vedere traseul spiritual al Urmării lui Cristos reflectat în Scrierile Sfântului Francisc şi ale Sfintei Clara – urmare văzută ca şi dovadă de compasiune, care constă în a merge pe urmele sale, după exemplul şi viaţa sa, pe de o parte şi doctrina sa, trăind conform Evangheliei, pe de altă parte. Autorul reliefează aspectul sărăciei evidenţiat în itinerariul spiritual al Urmării lui Cristos, în viaţa Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara. 
  
Sărăcia, unul din aspectele cele mai caracteristice ale spiritualităţii Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara, condiţia esenţială pentru a-L urma pe Cristos se exprimă, nu numai prin sărăcia materială, dar şi prin cea spirituală. Aceasta presupune renunţarea la egocentrism şi îndepărtarea de la toate simbolurile lui. Renunţarea la sine însuşi, la propria voinţă, devine pentru Francisc cea mai autentică răstignire şi experienţă evanghelică în urmarea lui Cristos. 
  
Momentul cheie când începe această renunţare, în viaţa lui Francisc este îndreptarea atenţiei către cei leproşi. Este proba decisivă a disponibilităţii sale în a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu. Ascultând sugestiile Sfântului Francisc, “micuţa plantă” – Sfânta Clara realizează că misiunea ei în această viaţă este de a-L urma pe Cristos pe drumul pocăinţei. Ea pătrunde astfel în mod profund în misterul lui Cristos sărac şi răstignit, îmbrăţişând urmarea Evangheliei. Cât priveşte sărăcia exterioară, deosebit de interesantă este optica Sfântului Francisc care înţelege că se poate îmbogăţi dacă devine sărac din dragoste pentru Cristos, în favoarea celor săraci, deoarece numai în crucea lui Cristos se poate găsi adevărata bogăţie. 
  
Autorul citează din Regula confirmată, Elogiul sublimei sărăcii, un adevărat imn al sărăciei care, din dragoste faţă de Dumnezeu trebuie să-l însoţească pe orice frate. 
  
Interesant de remarcat este şi modul cum Sfântul Francisc uneşte virtutea sărăciei de cea a umilinţei. Doar sărăcia trăită în umilinţă poate da viaţă unei adevărate sărăcii. Sărăcia exterioară fără umilinţă ar deveni ostentaţie şi fariseism. 
  
Şi în spiritualitatea profundă a Sfintei Clara, sărăcia este văzută ca element esenţial al căsătoriei mistice, pusă în contrast cu căsătoria pământească şi nu este numai o renunţare, ci, înainte de toate, o alegere fundamentală făcută din dragoste : o opţiune pentru iubirea sponsală a lui Cristos în locul iubirii creaturilor, alegerea Împărăţiei lui Dumnezeu în locul împărăţiei pământeşti, aşa cum rezultă din Scrisoarea către Agneza de Boemia care a renunţat la a se căsători cu un împărat îmbrăţişând sfânta sărăcie. 
  
Fidelă vocaţiei franciscane, Sfânta Clara cere “Privilegiul Sărăciei” şi insistă până ce îi este acordat oficial, lucru despre care vorbeşte Testamentul său: 
  
“M-am străduit să mă adresez papilor ... ca să confirme şi să întărească cu privilegiile lor papale profesiunea de a trăi Sfânta Sărăcie” (Test.sC 42 : FF 2840). 
  
Un expozeu edificator face autorul privind denumirea de fraţi minori şi surori sărace, sintagme care se identifică între ele, deoarece amândouă se referă la vocaţia evanghelică pe care şi-au ales-o în comun, la urmarea lui Cristos sub forma slujitorului Domnului, care se face ultimul dintre toţi, adică cel mai mic. 
  
În ceea ce priveşte ascultarea perfectă a lui Isus Cristos faţă de Tatăl, constituie pentru Sfântul Francisc şi Sfânta Clara – fundamentul propriei ascultări, altă expresie concretă a urmării lui Cristos. 
  
Adevărat spirit evanghelic al ascultării, aşa cum l-a înţeles Sfântul Francisc şi cum s-a transmis peste veacuri ca o adevărată carismă franciscană este mai mult decât o structură juridică limitativă şi devine o adevărată cale evanghelică în urmarea lui Cristos, ce are puterea de a elibera de sclavia cărnii, a lumii şi a diavolului şi de a mări în om capacitatea de a iubi şi a-l readuce la starea de fiu al lui Dumnezeu. Această ascultare îl duce pe Francisc până acolo încât este dispus să-şi dea şi viaţa, numai să nu lezeze comunitatea fraternă. 
  
Expresia profundă a imitării până la identificarea pe care Sfântul Francisc a practicat-o faţă de modelul său suprem, Isus răstignit, reiese din Rugăciunea Sfântului în care arată că el vrea să fie una cu persoana iubită : 
  
“O, Domnul meu, Isuse Cristoase, te rog ca tu să-mi îndeplineşti două favoruri înainte ca eu să mor : primul, ca în timpul vieţii mele eu să simt în sufletul şi trupul meu, cât îmi este posibil, acea durere pe care tu, dulce Isuse, ai suportat-o în ceasul pătimirii tale dureroase; al doilea, ca eu să simt în inima mea, cât îmi este posibil, acea excesivă iubire de care tu, Fiul lui Dumnezeu, ai fost cuprins pentru a suporta de bunăvoie atâta suferinţă pentru noi, păcătoşii” (Fior : FF 1919). 
  
Capitolul ultim – are în centrul atenţiei crucea ca mijloc de trecere de la realitatea pământească la realitatea eternă. Autorul ia în considerare suferinţa ca participare din partea Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara la durerile lui Cristos şi la misterul mântuirii, înfăptuit prin cruce. 
  
Răul fizic şi răul moral sunt privite prin prisma evenimentului pascal al lui Cristos care a realizat misiunea mesianică nu prin forţă, ci prin slăbiciunea Slujitorului lui Yahve. 
  
Este subliniată atitudinea spirituală pe care o asumă Sfântul Francisc şi Sfânta Clara în faţa suferinţei. Ei acceptă durerea ca mijloc necesar de purificare. Boala a fost un mijloc de identificare progresivă cu Cristos răstignit şi de constantă asceză spre sfinţenie. Multiplele boli de care au suferit, u-au făcut mult mai umani însă, faţă de fraţii şi surorile aflate în suferinţă şi au avut pentru ei sentimente însufleţite de dragoste, înţelegere şi compasiune. 
  
Autorul are în vedere şi aspectul moral al suferinţei în optica operei De vera laetitia precum şi atitudinea celor doi sfinţi în faţa suferinţei. Francisc, identificat în istorisire cu “dreptul care suferă” – are puterea de a se învinge pe sine, până acolo încât să se bucure de acea zdrobire fizică şi morală şi aceasta pentru Isus cel răstignit, fapt ce îi conferă adevărata şi perfecta bucurie. 
  
Carisma franciscană împărtăşită plenar se întrevede în rândurile cărţii care face obiectul acestui studiu şi se constituie într-o pledoarie pentru trăirea în simplitate, smerenie şi ascultare, după iniţiativa şi idealul Seraficului Părinte. 
  
Stilul limpede, îngrijit, elevat, concis, frumuseţea expresiei, eliberată de balastul unor cuvinte de prisos, asociaţiile de idei surprinzătoare, sintagmele originale, mijloacele de expresie plastice, dau un plus de valoare acestei lucrări de doctorat, făcând-o accesibilă şi interesantă pentru categorii de cititori diverse. 
  
Cu scopul mărturisit de a te ajuta la cunoaşterea personalităţii şi operei Sântului Francisc şi a discipolilor săi, lucrarea degajă o căldură interioară, o frumuseţe pură izvorâtă din dragostea pentru Isus Cristos şi pentru acela care e considerat “cel mai aproape de inima lui Isus” – aşa cum i s-a revelat sfintei Margareta Alacoque. 
  
Capitolele sunt egale ca valoare şi ca dimensiuni, bine închegate, curg limpede, structurarea este făcută cu grijă şi discernământ şi minuţie iar tema este deosebit de generoasă şi atrăgătoare. Nimic superfluu, rigurozitatea exprimării fiind o trăsătură specifică stilului autorului dotat cu un simţ al măsurii şi cu o putere de sugestie vrednice de marile cauze spirituale pe care le slujeşte. 
  
Maniera de lucru este aceea a cercetătorului asiduu şi neobosit care, cu migală de artizan porneşte în căutarea filonului sfânt care-l conduce la adevăr şi nu renunţă până nu-l află, oricâtă strădanie ar necesita acest demers. 
  
Lucrarea se înscrie în categoria acelora cu un solid fundament biblic, liturgic, dogmatic, patristic exegetic, impregnat de o spiritualitate profundă, cu valenţe specifice moral-didactice şi educative. 
  
Autori prestigioşi şi de notorietate teologică incontestabilă precum: A.Vauchez, R. Brown, J.K. Goff, G. Dubby, Yves Congar, F. Iglesias, E. Perroy, P. Brazzi, A. Terzi, P.Rivi, E. Leclerc, Th. Desbonnets, M. Sensi, F. Cardini, R. Manselli, I. Baldelli, dar şi hagiografi medievali ca Toma de Celano şi Bonaventura, sunt citaţi frecvent în lucrare, contribuind la construirea acestui edificiu spiritual – o mărturie de iubire şi devoţiune faţă de patronul tuturor ramurilor Ordinului Franciscan. 
  
Finalul lucrării se constituie într-o exaltare apoteotică a lui Cristos înviat care este certitudinea victoriei asupra adevăratei suferinţe. Aportul spiritual al cărţii de faţă este grăitor şi ne face să cunoaştem să respectăm, să ne uluim în faţa miracolului numit Francisc, cel care s-a identificat în suferinţă cu Cristos. 
  
Lucrarea părintelui Ştefan Acatrinei este un imn adus frumuseţii spirituale şi iubirii, cu toate valenţele ei, iubire perpetuată în timp dincolo de orice frontieră pământească sau cerească. Cititorul poate dobândi prin ea un profit spiritual real şi o lumină în drumul desăvârşirii proprii, lumina victoriei lui Isus Cristos, Lumina Lumii, fapt pentru care ne permitem, cu reverenţa de rigoare, să o recomandăm călduros oricărui creştin. 
  
Şi, dincolo de toate aceste cuvinte, să lăsăm inefabilul să vorbească ...  
  
4 OCTOMBRIE 2010 
  
ZIUA SFÂNTULUI FRANCISC 
  
PATRONUL ECOLOGIEI 
  
Cezarina Adamescu 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
SFÂNTUL FRANCISC - MODEL PARADIGMATIC ÎN URMAREA LUI CRISTOS - recenzie la cartea pr.prof.dr. Ştefan Acatrinei Sfântul Francisc şi Sfânta Clara / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 277, Anul I, 04 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!