Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 233 din 21 august 2011        Toate Articolele Autorului

Sfântul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Într-una din zile s-a zvonit în sat că Sfântul, de fapt nimeni nu ştia exact cum îl cheamă, găzduia de câteva zile la Tudor al lui Bacalu şi ştirea a produs senzaţie. Nu erau rudă, foarte puţini săteni se bucuraseră de privilegiul de a-l fi întâlnit o dată sau de două ori prin pădure şi veştile acestea întreţineau o legendă îmbogăţită ad-hoc despre acest personaj pe cât de straniu, pe atât de controversat. Prima dată s-a auzit despre el imediat după terminarea războiului când fusese reperat prin zona Pădurenilor un tânăr blond, desculţ şi îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă peste care era legat cu sfoară de sac. Nu l-au luat în seamă şi l-au numit Pustnicul.  
 
Anii au trecut, a îmbătrânit şi el, au îmbătrânit şi locuitorii care deveniseră subit mai curioşi şi... cam atât. Ori de câte ori avea loc o astfel de întâlnire, Pustnicul le dădea bineţe, îi binecuvânta, avea glasul blând ca un balsam iar din ochii săi cobora o pace interioară care te însoţea multă vreme şi de care nu te-ai mai fi despărţit toată viaţa. Evita cu delicateţe să dea alte amănunte decât: Sunt pustnic, şi mă rog la Dumnezeu toată ziua. Pentru păcatele mele. Dar şi pentru lume. Binecuvânta din nou şi se depărta plutind parcă pe deasupra mărăcinilor cu aerul cel mai firesc.  
 
Nu ştia nimeni cum îl cheamă, de unde vine, unde îi este coliba căci trebuia să aibă una, şi nici alte amănunte din viaţa sa. L-au descusut şi pe pădurar că acesta umbla toată ziua prin zonă dar nici el nu ştia nimic mai mult decât ei.  
 
S-a creat astfel o aură în jurul acestui personaj, mai ales de când odată, dând faţă în faţă cu Pustnicul, doi săteni - şi vorba lor nu mai putea fi pusă la îndoială - l-au întâlnit din nou şi de data aceasta au stat mai mult de vorbă. Era într-o vară târzie şi secetoasă, culturile se uscaseră, iarba nu mai avea vlagă să se înalţe deasupra pământului, vitele începuseră să sufere, gospodarii terminaseră proviziile de fân şi coceni de peste iarnă, vitele înţărcau prematur sau sterpiseră, caii nu mai aveau cu ce să fie hrăniţi ca lumea, pentru a fi puşi la ham.  
 
I-a ascultat în tăcere şi pe urmă i-a întrebat:  
 
- V-aţi rugat pentru ploaie?  
 
- Da, da, dar degeaba.  
 
- Hai să ne rugăm împreună a zis el şi a căzut primul la rugăciune, exact pe locul unde se afla.  
 
Au îngenuncheat şi ei molfăind câte ceva în gândul lor. La un moment dat unul dintre săteni a ridicat privirea pe furiş şi a zărit cu coada ochiului cum degetele Pustnicului înălţate deasupra capului, erau înconjurate de un halou luminos, s-a înspăimântat şi nu a mai avut curajul să-şi ridice ochii.  
 
Nu ştie nimeni cât timp a durat rugăciunea, ei nu aveau curajul să mai facă nici o mişcare, respectându-i cu pietate atitudinea.  
 
Mai târziu aveau să povestească, fiecare cu alte cuvinte, cum au simţit un fel de fior, de căldură interioară binefăcătoare pe toată durata rugăciunii şi pe care nu o mai cunoscuseră în alte împrejurări. Cert este că la un moment dat, cerul s-a întunecat aproape dintr-odată, ia uite ce repede s-a făcut seară şi-au zis ei, pustnicul a mai continuat să se roage un timp în tăcere, apoi s-a sculat primul zicând scurt:  
 
- Să ne adăpostim undeva.  
 
Ei rămăseseră fără grai, n-au mai îndrăznit să deschidă gura, îl priveau ca pe un sfânt coborât dintr-o frescă, totul părea de domeniul miracolului, un miracol la care doar să întinzi mâna ca să-l atingi, şi i s-au alăturat sub coroana unui stejar viguros pentru că în clipa următoare primii stropi de ploaie şi aduseseră o aromă specifică, reconfortantă pe care o sesizezi numai în mijlocul pădurii.  
 
Apoi a început să toarne cu găleata şi de-abia atunci cei doi au căzut ca la un semn cu genunchii la pământ şi să se închine plângând.  
 
Pe urmă mulţi ani la rând nu a mai ştiut nimeni nimic despre el, şi tuturor ne-ar fi părut rău să aflăm că s-a depărtat din preajma noastră. Noi toţi ne obişnuiserăm cu gândul că el, sfântul, ne iubeşte şi se roagă pentru noi.  
 
După socotelile mele acum ar fi trebuit să aibă în jur de optezeci de ani şi ardeam de nerăbdare să-l cunosc. Sau măcar să-l văd de la distanţă.  
 
Iar vestea că el se afla acum la numai vreo sută de metri de locuinţa mea, nu-mi dădea pace. M-am îmbrăcat în grabă şi am ieşit în stradă, fără să ştiu ce motiv aş fi putut invoca pentru o vizită care putea trece ca inoportună.  
 
Pe stradă, mişcare neobişnuită de oameni şi toţi se îndreptau spre casa lui Tudor Bacalu. Asta însemna că nu mai era nevoie de nici un pretext, de nici o formalitate justificatoare. Am păşit în vârful picioarelor, am intrat în curte, el se afla pe prispă şi sta de vorbă cu oamenii.  
 
Era slab, ochii adânciţi în orbite, barba scurtă, părul rar şi alb îi orna cu nobleţe tâmplele, tras la faţă încât fără să vrei te gândeai cu care din sfinţii Patericului să-l asemeni. Privirea blândă, glasul cald, îmbietor care te învăluia prietenos şi contrar firii lui plăpânde, destul de puternic. Purta un mintean ros de vreme, legat peste mijloc cu sfoară şi tot desculţ. Semăna cu un profet trimis de Dumnezeu să zgâlţâie conştiinţele adormite ale neamului.  
 
Oamenii puneau întrebări la care răspundea răbdător. Avea ochii umezi, lăcrimaseră de curând iar mai apoi avea să plângă aproape fără reţinere.  
 
- Oameni buni, numai de la optzeci şi nouă încoace, românii au omorât aproape douăzeci de milioane milioane de prunci curaţi şi nevinovaţi ca îngerii şi mai ales lipsiţi de orice apărare. Adică încă odată populaţia României! Aţi înroşit pământul ţării cu sângele lor şi acest sânge strigă întruna către Dumnezeu. Cum să nu fie supărat Dumnezeu pe noi românii care am fost creştini altădată?! Mai rău ca în camerele de gazare de la Auschwitz. O cruzime şi un sadism care întrec orice închipuire. O ruşine pentru noi ca naţiune care ne pretindem civilizată! Şi masacrarea aceasta barbară, nedemnă de vremurile pe care le trăim continuă fără oprelişti. Pruncii pe care îi naşteţi acum şi de care vă bucuraţi vor duce în spate păcatele voastre şi dacă ei vă vor blestema, nici în morminte nu veţi avea parte de linişte! Să ţineţi minte lucrurile acestea că nu sunt vorbe goale. Ne aşteaptă vremuri grele, grele, din ce în ce mai grele. Domnul va arde recoltele pe câmpuri, veţi semăna dar nu veţi avea ce culege, vă veţi ruga dar nu veţi fi ascultaţi, vitele nu vor mai avea ce mânca, apele vor trece peste multe din satele voastre, pământul se va scutura şi ne va scutura şi pe noi de pe spinarea lui că netrebnici am ajuns! Tinerii voştri se vor stinge în floarea vârstei, vă veţi uita la ei cum mor şi nu-i veţi putea ajuta cu nimic. Veţi vedea cum se usucă mădularele voastre de carne şi vi se vor usca lacrimile. Şi mai ales cutremure! Oamenii vor suferi de boli noi şi necunoscute pentru care nu se există antidot. De toate acestea nu aveţi cum să vă feriţi pentru că sunteţi chiar în calea lor. Tropotul urgiei îl aud de pe acum, eu v-am prevenit! Şi furtuna care va devasta totul s-a pus deja în mişcare. Lumea nu se mai închină la Dumnezeu ci la ban.Tinerii nu se mai căsătoresc cu preot în faţa altarului ci trăiesc, mai degrabă se împreunează ca vitele pe apucate şi pe urmă se despart şi caută fiecare pe altcineva cu care să se culce. Mânia lui Dumnezeu fierbe ca un cazan care este gata să dea în clocot. Se culcă bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie făcând de râs neamul omenesc, lucruri de care şi animalelor le-ar fi scârbă să privească. Degenerarea a muşcat cu colţi de fier din măduva neamului. Vă veţi ruga la Dumnezeu şi Dumnezeu nu va lua aminte la plânsul vostru pentru că şi-a întors mila de voi.  
 
Lacrimile îi brăzdează faţa fără încetare iar el nu-şi mai dă osteneala să le oprească. Oamenii nu mai au curajul să-l privească şi se uită în jos. Mulţi dintre ei fac semnul crucii: - Are dreptate, aşa este.  
 
Vorbele lui cădeau ca un potop căruia nu i te poţi opune. Avea ceva maiestuos şi imperativ în rostirea lor, cu toată îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă.  
 
- Nu vă mai rugaţi pentru trai bun că osânda voastră este mult mai mare decât suferinţele de care aţi avut parte până acum. S-a umplut lumea de case de pierzanie, de îndemnuri la desfrânare, de nelegiuiri din ce în ce mai păcătoase şi sminteala celor care zic că propovăduie dreptatea nu se mai opreşte. Nimeni nu mai munceşte cu drag şi frică de Dumnezeu ca altădată. Toată lumea vrea numai privilegii: bani, bani şi iar bani! Daţi-ne bani că ocupăm strada, daţi-ne bani că vă punem foc!  
 
M-am scărpinat în cap, suntem gata să o luăm şi pe politică.  
 
Când am ridicat ochii, m-a strigat pe nume şi am tresărit ca un şcolar prins copiind.  
 
- Eu o să termin imediat şi mă trag să mă odihnesc. Dar să vii şi dumneata înăuntru că am să-ţi spun ceva.  
 
M-am înroşit până în vârful urechilor de parcă toţi mă arătau cu degetul.  
 
Înăuntru gazda i-a oferit o gustare de măsline, prăjituri de casă şi vin. A mâncat puţin iar firea mea nesuferită nu s-a sfiit să observe că înghiţea şi sâmburii. Probabil că starea lui de permanentă asceză ajunsese să-şi spună cuvântul fără să-şi dea seama. Un pustnic, numai el ştie cât se roagă, cât posteşte,  
 
cât veghează, aşa că nu era de condamnat. Şi fiindcă discuţia alunecase pe generalităţi, l-am auzit la un moment dat răspunzând la o remarcă a gazdei:  
 
- Toţi păcătuim... Părinte. Nu a îndrăznit să-l numească Sfânt. Ne vine timpul la fiecare, închidem ochii şi, Judecata! Ori jos la gheena ori sus în sânul lui Avraam. Dar nu ajungem alde noi ăştia de aici, acolo cu păcatele pe care le ducem în spate.  
 
- Hm,... Dumnezeu ne iubeşte. Pe toţi. Fără osebire. Numai din cauza celor mai păcătoşi suferă cel mai mult. Nu doreşte nici osândirea, nici moartea lor. Ci numai să se întoarcă şi să fie vii. Un om adult însă, nu-şi mai aduce aminte de toate păcatele sale săvârşite în cursul vieţii şi rămâne numai cu o idee vagă: cam atât m-am străduit, în rest sunt dator cu sumedenie de păcate, dar asta aşa la modul general. Ori Dumnezeu nu judecă per global. Atâta plus, atâta minus, tragem linie şi ce obţinem: mai multe rele sau mai multe bune?  
 
Tot ce a considerat Dumnezeu că trebuie să ştie omul despre viaţa viitoare, ne-a lăsat scris în Biblie. Dar la fel cu o scară la care lipsesc câteva trepte, trebuie să ne străduim să ni le închipuim dacă vrem să înţelegem mai mult. Iar cine se preocupă, continuă să-şi pună întrebări şi se roagă pentru arătare. Din această cauză eu îmi închipui – şi aici a accentuat: eu îmi închipui – că din nemăsurata iubire a lui Dumnezeu pentru noi, Judecata nu are loc imediat. Dincolo nu mai există timp. Ieşind din lumea aceasta, omul a intrat în veşnicie. Altă lume, alte unităţi de măsură. Şi îşi vede dintr-odată cu toată claritatea, mai limpede ca la un calculator de ultimă generaţie toate greşelile de toate felurile începând să zicem de la vârsta de câţiva anişori când înţelege ce este bine şi ce este rău, când iese voit de sub ascultarea părinţilor, când aude de Dumnezeu şi se îndepărtează voit, până în clipa când se cere de la el sufletul. Adică: în 15 ianuarie a anului cutare, am avut atâtea gânduri-vorbe-fapte bune sau rele pe care le retrăieşte instantaneu şi nu are nici cum să le modifice, nici cum să le măsluiască. Şi la fel fiecare zi în parte, clipă de clipă că poate să-şi calculeze singur şansele de mântuire când vede că are la minus să zicem peste 300 de mii gânduri-vorbe-fapte rele faţă de numai treizeci să spunem de gânduri-vorbe-fapte bune.  
 
M-am scuturat violent şi fără să vreau.  
 
- Am discutat despre asta şi cu preoţi, ne-am contrazis dar am rămas la părerea mea. Sună prea eretic, mi-au zis. Am contraargumentat că peste 99,9 la sută din oameni ar trebui să meargă în iad pentru curăţirea sufletelor lor. Am cunoscut în viaţa mea câteva zeci de călugări, pustnici şi nevoitori de toată curăţenia, aproape sfinţi. Pe aceştia Dumnezeu îi primeşte cu toată bucuria în Rai, acoperindu-le cele inerente, păcatele lor care sunt puţine şi în general mai mici ca ale celorlalţi. Dar ce înseamnă aceştia la cele câteva milioane de laici întâlniţi de mine in cursul vieţii şi pe care diavolul aproape că nici nu-i mai ispiteşte, aşa sunt de căzuţi şi înrobiţi lui?  
 
- Bine dar..., m-am pomenit eu intervenind, apoi m-am ruşinat de îndrăzneala mea, odată trecuţi dincolo, cum pot ei să-şi mai ajute loruşi?  
 
- Tot din marea Sa milostivire, iarăşi îmi închipui, pentru că nu am fundament scripturistic la ce voi spune acum, că ei au la îndemână milosteniile pe care le vor fi făcut sau nu le vor fi făcut în timpul vieţii. Dar şi milosteniile pe care cei rămaşi în urmă lor le vor fi făcut pentru sufletele lor, plus rugăciunile Bisericii pentru mântuirea lor. Şi pot oferi celor care nu au nici un pic de zestre duhovnicească din mâncarea, băutura, hainele de care dispun ei acolo.  
 
- Bine dar, ei sunt de-acuma duhuri, nu mai mănâncă, nu mai beau, nu mai au trebuinţă de haine...  
 
- Eu aş zice să nu ne grăbim. Când unui om i se amputează un picior, o anume perioadă de timp el simte mâncărimi în piciorul care-i lipseşte! Nimic din ce se petrece în jurul nostru nu este întâmplător. La fel cred că un om trecut dincolo, va avea o anume perioadă senzaţia de foame, de sete, de anume dureri de care a suferit înainte să închidă ochii. O altfel de foame, sete sau dureri faţă de cele pe care le cunoaştem noi aici. Un beţiv îmi închipui la fel că va cere de băut şi va suferi dacă nu i se dă. Oferind celor cu lipsuri, fiecare astfel de duh să zicem, punctează şi zestrea lui duhovnicească va creşte iar el vede concret cum i se înclină balanţa, cum se modifică raportul dintre cifrele bilanţului propriu, după fiecare astfel de binefacere. Duhul acesta care a fost aici un om, primind o farfurie cu mâncare, va simţi aroma, căldura, gustul şi de asemenea senzaţia de saturaţie la fel ca pe pământ deşi lucrurile nu sunt identice. Şi această farfurie cu mâncare nu se va goli niciodată. De acord cu mine?  
 
- Sunt derutat, nu ştiu ce să zic.  
 
- Mai departe. Cred că fiecare om va trebui să ia iertare de la toţi cei cărora le-a greşit iar el la rândul lui să-i ierte pe toţi cei care i-au greşit lui. Numai dacă va vrea. Voinţă liberă. Şi după aceea va intra la Judecata Domnului. Şi iarăşi zestrea lui duhovnicească este supusă modificării dar sub ochii lui, astfel că el ştie în fiecare moment cum stă din acest punct de vedere.  
 
- Bine dar se spune că aşa cum vei fi găsit, aşa vei fi luat şi aşa cum vei fi luat, aşa vei fi judecat.  
 
- Aici mi se pare că este una din treptele lipsă în raţionamentul meu.  
 
- Vreţi să spuneţi că sufletele îşi continuă evoluţia şi dincolo?  
 
- Obligatoriu. Aurul trebuie să-şi recâştige vechea sa strălucire. Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul tuturor oamenilor. Sufletele nu se întorc la Dumnezeu decât în starea de curăţenie absolută, aşa au fost primite de la Dumnezeu.Toţi adică se vor mântui dar nu în acelaşi timp şi nu în acelaşi fel. Şi nici în iad suferinţa nu este aceeaşi pentru toţi. Iar ei, oamenii, ajunşi aici, se vor ruga. Se vor ruga necontenit iar Domnul care vede totul, ştie totul, poate totul, Se va milostivi de ei pe măsură ce căinţa lor va fi mai arzătoare şi făcută din inimă. Şi încă ceva. În acest, hai să zicem staţionar, pentru că nu am alt termen, se va face distincţie între cei care după Judecată merg în gheenă şi ceilalţi. Iar ei văd şi se îngrozesc. Îi văd şi pe cei care suferă acolo jos precum bogatul nemilostiv, lucru de care se vor îngrozi şi mai mult şi ca atare, mai vârtos se vor ruga. Ceea ce le va fi benefic în final.  
 
- Un sistem întreg.  
 
- Nu am terminat încă. Tot dintre ei, cei îmbunătăţiţi, sfinţi, sfinţiţi vor fi luaţi şi ridicaţi în Rai şi ei iarăşi vor asista la înălţarea lor. Motiv în plus pentru ca rugăciunile lor să fie cât mai stăruitoare şi convingătoare, îmbunătăţindu-le palmaresul pe măsura creşterii lor duhovniceşti. Şi îi vor putea zări şi recunoaşte pe cei care s-au învrednicit de dumnezeiasca răsplată.  
 
- Concepţiile dumneavoastră sunt extrem de curajoase. În gheenă focul este veşnic.  
 
- Exact. Dar după cuvenita curăţire, Domnul îi va ridica pe aceşti osândiţi în obezi, psalmii 67.7 şi 145.7 că şi aurul stă în topitoare doar cât se curăţă, ăsta este scopul.  
 
- Atunci veşnicia nu mai este... veşnicie? Nu înţeleg.  
 
- Dincolo nu mai avem unităţi de măsură a timpului.  
 
- ...  
 
- Şi mai e încă ceva ce n-am amintit: Biblia precizează că viermele lor nu moare şi focul nu se stinge, Marcu 9.44. Mare atenţie la acest cuvânt care e deosebit de greu: viermii trebuie să aibă ce roade! Mai departe mi se obturează şi mie propriile viziuni despre iad.  
 
Am rămas tulburat. Poate ar fi fost mai bine să rămân acasă.  
 
- Şi ce voiam să-ţi spun este aceasta: de câteva ori ai fost în cumpănă, în mare cumpănă. Ai simţit fâlfâierea morţii pe la ureche şi de fiecare dată Domnul S-a milostivit şi te-a scăpat de la moarte. Adu-ţi aminte de i-ai promis Domnului că vei face dacă te scapă de la moarte.  
 
Nu am mai zis nimic. Eram k.o.  
 
Când am ajuns acasă, trecând prin faţa oglinzii m-am privit fără să vreau. Îmbătrânisem subit.  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Sfântul / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 233, Anul I, 21 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!