Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1105 din 09 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

Sfânta Euharistie – Taina Nemuririi. Rolul ei în creşterea duhovnicească a credincioşilor...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Sinteză – Rezumat – Teză de doctorat...  
  
Sfânta Euharistie – Taina Nemuririi. Rolul ei în creşterea duhovnicească a credincioşilor... 
  
Lumea de astăzi trece printr-o profundă criză religios – morală. Începutul de secol XXI s-a arătat profund marcat de acest fenomen. Din această situaţie decurg toate celelalte crize social – economice şi politice ale omenirii. Lumea contemporană, chiar şi cea creştină, adesori numai cu numele, îşi duce existenţa, de foarte multe ori, în afară de Dumnezeu şi de Biserica Lui. Soluţionarea acestei crize majore, existente în lume se poate face şi printr-o regenerare sau revigorare spirituală, generată sau provocată de creştinism. Însă nu unul doar teoretic, declarativ-speculativ, ci un creştinism trăit în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului, al Înţelepciunii şi al Iubirii. Nu avem nevoie doar de teorie despre Dumnezeu şi despre Iisus Hristos, ci, mai ales, de o întâlnire vie cu Dumnezeu şi trăire întru El, cunoscând că „toate sunt de la El, prin El şi pentru El” (Rom. 11, 36). Realitatea acestei întâlniri şi trăiri ne este oferită – în dar – în Biserica lui Iisus Hristos, în Sfânta Liturghie prin Taina Sfintei Euharistii. Pentru creştinul primelor secole, care trăia credinţa sa, Liturghia era Euharistie, adică însemna să intre prin împărtăşire în Împărăţia Domnului Său. Omul, definit de multe ori Homo sapiens, Homo faber, este şi trebuie să fie mai întâi şi mai presus de toate Homo adorans. Lumea a fost creată ca „materie”, ca material al Euharistiei, iar omul a fost creat ca preot al acestei Taine cosmice. În poziţia lui verticală, el este în centrul lumii şi dă acestei lumi unitatea ei, binecuvântând şi mulţumind lui Dumnezeu.  
  
În Taina Euharistiei ne întâlnim real cu Mielul Iisus Hristos, înjunghiat şi aflat în permanentă stare de jertfă. Euharistia este Taina Tai¬nelor, taina supremă în care se întâlnesc şi se intersectează toate Tainele Bisericii. Dacă celelalte Taine ne acordă harul dumnezeiesc să ne apropiem de Iisus Hris¬tos, aceasta ne uneşte cu El în chip deplin, şi, în acelaşi timp, ne adună pe toţi laolaltă, ca membrii ai Trupului tainic al Său. Prin Dumnezeiasca Euharistie se acentuează şi consolidează bazele Sfintei Biserici, aceasta în sensul de comuni¬tate a tuturor celor deveniţi fraţi de credinţă prin apa binecuvântată şi acţiunea lui Iisus Hristos, în drumul eshatologic spre Împărăţia lui Dum¬nezeu, unde deja pregustăm bunătăţile şi frumuseţile Cerului şi Pămân¬tului celui nou (Apoc. 21, 1). Fără înţelegerea şi trăirea cu ade¬vărat a Sfintei Liturghii - care presupune împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine, dar numai cu pregătirea necesară - viaţa creştină nu poate fi au¬tentică şi nu poate spori. Un creştinism fără Sfânta Euharistie nu-i de¬cât o iluzie iar o Euharistie la care nimeni nu se împărtăşeşte, un non sens. Astăzi tot mai mulţi sunt aceia care cred că pot fi cre¬dincioşi şi fără Biserică, deci fără Euharistie (căci Euharistia contribuie în mod esenţial la alcătuirea şi întărirea Bisericii), sau că pot participa la Liturghie (Euharistie) ca simpli spectatori, fără pregătirea necesară pentru a se apropia de Sfintele Taine. Viaţa creştină se reduce, după o astfel de abordare, la un pietism golit de conţinut şi un individualism distrugător al comuniunii reale şi vii a tu¬turor credincioşilor cu Dumnezeu - Treimea, care se realizează numai prin „Unul din Treime”: Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, prezent în Euharistie şi împărtăşit tuturor spre unirea cu Dumnezeu. Fără Iisus Hristos Euharistic, care ne dă certitudinea credinţei (Sf. Irineu al Lyonului (sec. II) zice că „credinţa noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă credinţa” (Adv. Haer. IV, 18, 5), Creştinismul se transformă într-un sentimentalism neluminat, capabil oricând să schimbe credinţa după bunul plac al unuia sau altuia. Toate rătăcirile şi ereziile, care se revendică a exista şi a-şi asuma, fiecare pe seama ei, adevărul Scripturii, au apărut atunci când s-a slăbit legătura cu Dumnezeiasca Euharistie, când Cuvân¬tul lui Dumnezeu n-a mai fost înţeles şi trăit liturgic, ci scos din contextul său natural care este Biserica, deci Liturghia. Căci Bi¬blia sau Sfânta Scriptură nu este a fiecăruia, ci a Bisericii, şi nu poate fi înţeleasă decât de cel care se află în Biserică, în comuniune şi unire cu Iisus Hristos din Sfânta Euharistie.  
  
Nu se poate imagina o renaştere duhovnicească a credin¬ciosului şi a obştii bisericeşti decât pornind de la Sfânta Liturghie, care ne constituie în Trupul tainic al lui Iisus Hristos, făcându-ne deci mădularele Sale şi mădulare unii altora prin împărtăşirea din aceeaşi pâine (1 Cor. 10, 17). Numai uniţi cu Iisus Hristos, care ni se face mân¬care şi băutură permanentă, şi uniţi unii cu alţii prin El, putem avansa pe drumul comuniunii tot mai desăvârşite cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, care este esenţa vieţii creştine. Şi cum de Iisus Hristos nu ne putem apropia oricum, ci numai cu conştiinţa cu¬rată, fiecare Dumnezeiască Liturghie ar însemna pentru noi, un urcuş duhovnicesc: pe de o parte prin pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine, iar pe de alta, prin însăşi această primire, care se face în noi izvor de şi mai multă curăţie, de mai multă osteneală pentru o viaţă tot mai sfântă. Dar, dacă la Sfânta Liturghie participăm oricum, fără exigenţa pregătirii pe care o reclamă primirea Sfintelor Taine, este de înţeles că Sfânta Liturghie devine numai o slujbă oarecare printre altele, iar viaţa noastră duhovnicească va lâncezi.  
  
În altă ordine de idei, trebuie subliniat şi reţinut adevărul de nezdruncinat "Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni, XI, 29). Plecând de la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, ne întrebăm care este adevăratul înţeles al lor. Pentru că nici Biserica primară şi nici Sfinţii Părinţi nu au tălmăcit ca alternativă la "mâncarea şi băutura cea cu nevrednicie" abţinerea de la Sfânta Împărtăşanie, în sensul că respectul pentru Taină şi teama de a nu o profana să aibă ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident că nu aceasta a dorit Sfântul Apostol Pavel să spună. Într-adevăr găsim în Epistolele sale, în îndemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care în realitate constituie baza "eticii" creştine şi izvorul spiritualităţii creştine. "Sau nu ştiţi", scrie Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, "că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ: slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neîncetate adresate de Sfântul Apostol Pavel creştinilor: noi trebuie să trăim în conformitate cu ceea ce s-a "întâmplat" cu noi în Iisus Hristos; tocmai de aceea putem trăi astfel, doar pentru că aceasta a avut loc în noi, pentru că mântuirea, izbăvirea, împăcarea şi "cumpărarea cea cu preţ" ne-au fost deja dăruite iar noi nu suntem "ai noştri". Noi putem şi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră numai pentru că am fost mântuiţi. Este necesar ca în tot locul şi timpul, să devenim şi să fim ceea ce, în Iisus Hristos, suntem deja: "Iar voi sunteţi ai lui Iisus Hristos, iar Domnul Hristos al lui Dumnezeu" (I Corinteni III, 23). Această învăţătură a Sfântului Apostol Pavel este de o importanţă crucială pentru viaţa creştină în general, şi pentru viaţa sacramentală în particular. Ea descoperă tensiunea esenţială pe care se bazează această viaţă, de unde ea îşi trage seva şi care nu poate fi îndepărtată, fiindcă aceasta ar însemna părăsirea şi, în acelaşi timp, mutilarea majoră a credinţei Bisericii însăşi: încordarea ce se află în fiecare din noi între "omul cel vechi care este corupt de poftele cărnii" şi "omul cel nou, înnoit după chipul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om" prin moartea şi învierea Botezului " ; între darul vieţii noi şi efortul de a ne apropia de El şi de a-L face al nostru; între harul "ce nu este dat cu măsură" (Ioan III, 34) şi măsura neîncetat deficitară a vieţii duhovniceşti. 
  
Este bine ştiut şi de necontestat faptul că în Biserica primară comuniunea tuturor credincioşilor la fiecare Dumnezeiască Liturghie era o regulă. Totuşi, ceea ce trebuie subliniat este faptul că această comuniune obştească periodică era înţeleasă şi trăită nu doar ca un act de evlavie personală ci, mai presus de toate, ca un act ce izvorăşte din apartenenţa la Biserică sau mai precis ca împlinire şi actualizare a acestei apartenenţe. Sfânta Euharistie era în egală măsură definită şi trăită ca Taină a Bisericii, Taină a comunităţii, Taină a unităţii. "S-a amestecat cu noi", scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, "şi ne-a împărtăşit de trupul Său, astfel încât noi să putem fi deplinătate şi un trup unit cu Capul". De fapt, Biserica primară nu cunoştea nici un alt semn ori criteriu pentru participarea mântuitoare a obştii la Taină: "era o regulă faptul că cel ce nu primeşte Sfânta Împărtăşanie timp de câteva săptămâni să se excomunice şi să se anatematizeze singur faţă de Trupul Bisericii". Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos era desăvârşirea Botezului şi a Mirungerii, şi nu existau alte condiţii pentru primirea împărtăşaniei. Toate celelalte Taine erau de asemenea "pecetluite" cu împărtăşirea din Sfintele Daruri. Şi aşa de evidentă era această legătură dintre apartenenţa la Biserică şi împărtăşanie, încât într-un text liturgic timpuriu găsim alungarea înaintea sfinţirii a acelora "care nu se pot împărtăşi cu aceste Taine dumnezeieşti". Este limpede că oricât de tainică şi de complicată, a devenit mai târziu această înţelegere şi trăire iniţială a împărtăşaniei ea nu a fost niciodată înlăturată, rămânând pentru totdeauna norma esenţială a Bisericii – după cum susţine şi Alexander Schmemann în lucrarea sa, menţionată mai sus. 
  
Ar trebui sa ne întrebăm, deci, nu ceea ce presupune această regulă, ci ce anume s-a întâmplat cu ea. De ce s-a uitat atât de mult ca o simplă pomenire a împărtăşaniei mai dese (nu mai vorbim de aceea cu regularitate) pare multora (şi în special clerului) o noutate fără precedent, tulburând şi distrugând, în concepţia lor, temelia Bisericii? Cum a fost posibil ca în multe împrejurări şi situaţii, Sfintele Liturghii să fie fără credincioşi, care să primească împărtăşania? De ce acest lucru incredibil nu provoacă uimire şi fiori, în timp ce dorinţa de împărtăşire mai deasă provoacă teamă, opoziţie, rezistenţă? Cum a putut să apară această ciudată doctrină de primire a împărtăşaniei o singură dată pe an? Cum a putut fi considerată "normă" orice îndepărtare de la ceea ce-ar putea fi nu mai mult decât o excepţie? Cu alte cuvinte, cum a devenit înţelegerea Bisericii atât de profund individualistă, atât de detaşată de învăţătura Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos, atât de adânc contradictorie cu rugăciunea euharistică însăşi: "iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşania Aceluiaşi Sfânt Duh ..."? – din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. 
  
Răspunsul obişnuit dat acestor întrebări este că dacă practica primară a trebuit să fie întreruptă - spun adversarii împărtăşirii frecvente şi regulate - dacă o distincţie radicală a trebuit să fie introdusă între clerici (a căror primire a Sfintei Împărtăşanii constituie în mod evident parte a slujirii lor) şi laicat (care astăzi poate primi Sfânta Împărtăşanie numai în anumite condiţii - necunoscute Bisericii primare) dacă, în general, Sfânta Împărtăşanie pentru laici a devenit mai degrabă excepţie decât regulă, atunci aceasta se întâmplă din cauza unei temeri bune şi sfinte - aceea a desacralizării sau profanării Sfintei Taine. Profanarea s-ar realiza doar prin împărtăşirea nevrednică cu aceasta, primejduind astfel propria mântuire; în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni XI, 29). Acestui răspuns trebuie, la rândul său, să i se dea o replică pentru că, de fapt, acesta ridică mai multe probleme decât cele pe care le rezolvă. Mai întâi, chiar dacă a fost adevărat ca, de facto, excomunicarea laicilor şi-a avut originea în această mântuitoare temere şi în acest sentiment de nevrednicie, ea nu mai este valabilă astăzi. Pentru că, dacă ar fi aşa, cei care nu primesc Sfânta Împărtăşanie ar putea, în cele din urmă, să se întristeze în timp ce urmăresc Sfânta Liturghie, ar putea să le pară rău pentru păcătoşenia şi nevrednicia care-i separă de Sfintele Daruri, ar putea, pe scurt, să se simtă "excomunicaţi". Dar, în realitate, nici una dintre acestea nu este adevărată. Generaţii peste generaţii de creştini ortodocşi au participat la Sfânta Liturghie cu o conştiinţă perfect limpede, fiind total convinşi că nu este nevoie de nimic mai mult din partea lor, ca, pur şi simplu, Sfânta Euharistie nu este pentru ei. Apoi, în acele ocazii foarte rare şi excepţionale când sunt împărtăşiţi, ei primesc Sfânta Euharistie ca pe o "obligaţie ce trebuie împlinită", prin care, pentru un an întreg, ei se consideră din nou "în bună rânduială". Dar de unde, într-o astfel de atitudine care, din păcate, a devenit o regulă în Biserică, se poate găsi - fie doar şi într-o mică măsură - smerenia şi pocăinţa, evlavia şi frica lui Dumnezeu? 
  
De fapt, atunci când această atitudine şi-a făcut apariţia prima dată în Biserică - aceasta s-a întâmplat imediat după convertirea la creştinism a Imperiului Roman şi a rezultat din creştinarea ulterioară a populaţiei sale şi din scăderea, direct proporţională, a vieţii religioase şi morale printre creştini - Sfinţii Părinţi au văzut în aceasta nu un rezultat al smereniei şi al fricii lui Dumnezeu, ci al neglijenţei şi al delăsării duhovniceşti. Şi, îndată ce se "denunţau" ca păcătoşi, amânarea Botezului din motive de "nepregătire" şi "nevrednicie" apărea ca o lipsă de grijă faţă de Sfintele Taine. Este pur şi simplu cu neputinţă să găseşti un text patristic pe care să se sprijine ideea ca acela care nu se poate împărtăşi cu vrednicie este mai bine să se abţină de la aceasta. Sfântul Ioan Casian scrie: "Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici... Să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru că această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin însă este mai drept, ca din momentul în care în această umilinţă a inimii, în care credem şi mărturisim, că niciodată nu putem să ne atingem pe drept cuvânt, de acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un medicament al tristeţii noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine... Stăpâniţi de deşartă trufie!" Sfântul Ioan Casian accentuează aici abilitatea ciudată a unora de a găsi un motiv sau pretext pentru toate greşelile duhovniceşti, de a se îmbrăca pe sine într-o pseudosmerenie, care constituie cea mai subtilă şi cea mai periculoasă formă a trufiei. Aceasta, conform părerii unanime a Sfinţilor Părinţi, după ce apare ca neglijentă devine curând justificată prin argumente pseudo-duhovniceşti şi a fost acceptată, încetul cu încetul, ca regulă. 
  
Aici a apărut, de exemplu, ideea - absolut necunoscută şi îndepărtată de tradiţia primară - că, privitor la Sfânta Împărtăşanie, există diferenţe duhovniceşti şi chiar mistice între cler şi laici, încât primii nu doar că pot, dar trebuie să primească des Sfânta Împărtăşanie, în vreme ce laicilor nu le este permis. Încă o dată, aici, îl putem cita pe Sfântul Ioan Hrisostom, care a apărat, mai mult decât oricine altcineva, sfinţenia Sfintelor Taine şi a insistat asupra pregătirii cu vrednicie pentru Sfânta Împărtăşanie. Astfel, marele păstor ("Păstorul lui Herma") scria: "Sunt împrejurări când preotul nu se deosebeşte de cel supus, adică de cel mai jos decât dânsul, de pildă când trebuie a se învrednici de tainele cele înfricoşate, fiindcă toţi ne învrednicim de aceleaşi taine, nu ca în Legea Veche, când pe unele le mănâncă preotul, iar pe altele cel ce nu era preot, aşa că poporului nu-i era slobod de a se împărtăşi din cele ce se împărtăşea preotul. Acestea însă nu mai sunt acum, ci tuturor le stă în faţă un trup şi un pahar... O mie de ani mai târziu, Nicolae Cabasila, vorbind despre Sfânta Împărtăşanie în lucrarea sa "Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii" nu face nici o distincţie între cler şi credincioşi, referitor la Sfânta Împărtăşanie. El scrie: " ...dacă însă cineva are putinţă de a se apropia de Sfânta Masă, dar nu se apropie, nu va dobândi nicidecum sfinţirea Sfintelor Daruri; şi aceasta nu pentru că nu s-a apropiat, ci pentru că i-a stat în putinţă... Şi cum putem să credem că iubeşte Sfintele Taine cel care, având posibilitatea să le primească, nu se osteneşte să le primească?", se întreabă Nicolae Cabasila. Şi totuşi, în pofida acestor atât de limpezi mărturii, această idee ciudată şi eronată, a rămas şi rămâne în continuare o parte, dacă nu a învăţăturii, cel puţin a evlaviei liturgice în Biserica noastră. 
  
Adevărata biruinţă a acestei atitudini asupra Sfintei Împărtăşanii a venit atunci când, după sfârşitul perioadei patristice şi după căderea spaţiului bizantin, teologia ortodoxă a intrat în lunga perioadă a "captivităţii scolastice şi apusene" (George Florovsky), a influenţei radicale a Apusului. Sub această influenţă a scolasticii apusene şi a teologiei legaliste privitoare la Sfintele Taine, acestea din urmă au continuat în chip vădit să rămână în Biserică, dar au încetat să mai fie privite şi trăite ca împlinire sau, în cuvintele Părintelui George Florovsky, "să constituie Biserica". Pe de o parte, Sfânta Împărtăşanie a fost identificată ca mijloc al evlaviei individuale, personale, şi a sfinţirii, excluzând aproape total înţelesul sau "eclesiologic", iar pe de altă parte, apartenenţa la Biserică a încetat să mai fie înrădăcinată şi măsurată prin participarea la Taina Unităţii Bisericii în credinţă, dragoste şi viaţă. S-a întâmplat apoi că laicului i-a fost nu doar "îngăduit", dar chiar silit să se confrunte cu împărtăşania într-o perspectivă total subiectivă - aceea a nevoilor sale, a duhovniciei sale, a pregătirii sau nepregătirii sale, a posibilităţilor sale, etc. El însuşi a fost criteriul şi judecătorul duhovniciei sale şi a celorlalţi. Şi a devenit astfel, în contextul unei teologii şi a unei pietăţi care, în ciuda mărturiei clare a Tradiţiei Ortodoxe autentice - a girat acest statut de ne-împărtăşiţi al laicilor, l-au transformat într-o normă, aproape într-o "marcă populară şi comercială" a Ortodoxiei. 
  
Este, într-adevăr, un miracol faptul că influenţa combinată a acestei teologii sacramentale venită din Apus şi a acestei pietăţi extraecleziale, individualistă şi subiectivă, nu a reuşit eradicarea completă a setei şi a foamei pentru Sfânta Împărtăşanie, pentru o participare adevărată şi nu una formală în viaţa Bisericii. În toate vremurile, dar cu precădere în era noastră tulburată şi confuză, fiecare renaştere ortodoxă şi-a avut izvorul în "redescoperirea" Sfintelor Taine şi a vieţii sacramentale şi, mai presus de toate, în renaşterea euharistică. Aşa s-a întâmplat în Rusia, când persecuţiile au îndepărtat atitudinile moderate, formale şi nominale - denunţate cu pasiune de Părintele Ioan de Kronstadt. Astfel s-a întâmplat şi cu Europa şi Orientul Mijlociu, cu apariţia mişcărilor ortodoxe de tineret, cu înţelegerea lor înnoitoare şi profundă asupra Bisericii. Iar dacă astăzi această renaştere euharistică şi sacramentală bate la uşile Bisericii noastre, ar trebui să ne încurajeze, ca semn că această criză fundamentală a "secularizării" slăbeşte şi mai pierde teren. 
  
În altă ordine de idei, scopul acestei teze de doctorat este acela de a aduce câteva contribuţii noi în cadrul abordării Sfintei Euharistii, reiterarea şi reevaluarea cunoştinţelor despre apariţia, rolul, locul şi importanţa ei, însuşirea, asimilarea şi împărtăşirea ei, precum şi credinţa şi respectul cu care trebuie tratată. Aceste contribuţii sunt canalizate pe două direcţii: prima fiind pentru acceptarea tuturor celor care se întâlnesc cu Sfânta Euharistie de a o trata cu respect pentru ceea ce reprezintă şi a doua direcţie fiind reducerea folosirii acesteia fără discernământ şi dreaptă socoteală. 
  
În altă ordine de idei, voi spune că prezenta lucrare de doctorat este structurată pe şase capitole, având la început cuprinsul şi introducerea, iar la sfârşit concluziile, anexe şi bibliografia. Lucrarea cuprinde două părţi (partea întâi – capitolele I, II şi III; partea a doua – capitolele I, II şi III), 335 pagini, inspirate de o bogată bibliografie, studiată pentru fixarea în timp şi spaţiu a Sfintei Euharistii, bibliografie care cuprinde 275 de repere bibliografice din care 115 cărţi, 95 reviste, 30 articole în domeniu, 25 contribuţii personale publicate şi 7 cărţi tipărite.  
  
Toată această lucrare, în ansamblul ei, caută şi încearcă să arate importanţa Sfintei Euharistii în viaţa creştinilor, altfel spus, în viaţa Bisericii. În acest context ea arată rolul Sfintei Euharistii – Taina nemurii şi a vieţii celei veşnice, în creşterea spirituală sau duhovnicească a credincioşilor, totodată subliniază faptul că această Sfântă Taină este una indispensabilă dobândirii mântuirii în Împărăţia cea Sfântă şi Veşnică a Împărăţiei Cerurilor. 
  
Prezentând, în cele ce urmează, structura acestei lucrări de doctorat, voi arăta că în Introducere am prezentat motivul efectuării studiilor, a cercetărilor şi obiectivele iniţiale ale lucrării, astfel mi-am propus aducerea la cunoştinţa şi în conştiinţa credincioşilor, de la mirean la cleric, a reperelor despre Sfânta Euharistie, localizată în timp şi spaţiu, de la prima instituire până în ziua de azi.  
  
În primul capitol am prezentat primele indicii despre cum a apărut Sfânta Euharistie, unde şi când, pentru a o putea pune în legătură cu ceea ce reprezintă şi pentru ce a fost ea instituită. Am arătat, de asemenea, câteva elemente din cadrul şi contextul istoric al apariţiei creştinismului, pentru a observa puţin cum a fost împlinită legea veche de către Domnul nostru Iisus Hristos, dăruindu-ne o nouă viaţă prin propriul sacrificiu şi tot în acest prim capitol, pentru a vedea o legătură strânsă între jertfa Sa pe cruce şi Sfânta Euharistie am realizat o retrospectivă a acesteia de la Cina cea de Taină până la repetarea ei la Emaus, pentru a fi recunoscut de către Apostolii, care îl credeau mort, în condiţiile în care ei Îl vedeau ca pe un Mesia, fie el şi pământesc. „Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei.” (Luc. 24, 13-35). Această Sfântă Euharistie de la Emaus este prima Dumnezeiască Euharistie după Învierea lui Iisus Hristos. Este o Euharistie pascală. Sfinţii Ucenici Luca şi Cleopa devin astfel primii ucenici care se împărtăşesc cu Iisus Hristos Cel înviat. (După cum afirmă (şi) Părintele Profesor Dumitru Megheşan, în lucrarea sa „De la Ierusalim la Emaus ... ”) Această experienţă s-a cerut propovăduită, iar aceşti ucenici încep să meargă pe „acel drum”. Drum pe trebuie să îl parcurgem şi noi, dar ca să îl parcurgem este nevoie ca să Îl cunoaştem sau să Îl recunoaştem pe Iisus Hristos, Cel ce este mereu lângă noi şi ne tratează ca un Dumnezeu, care ne iubeşte şi ne vrea mereu lângă El. 
  
Capitolul al doilea l-am consacrat prezentării unei periodiocizări a Sfintei Euharistii pentru a vedea perpetuarea ei de-a lungul întregii existenţe a Creştinismului şi totodată pentru a vedea continuitatea credinţei prin aceasta.  
  
Astfel, pe tot parcursul acestui capitol, am încercat să surprind modul de înţelegere şi creştere duhovnicească prin încreştinarea realizată de cei trimişi în lume pentru propovăduirea Sfintelor Evanghelii şi deschiderea ochilor spre credinţă. Am pornit această incursiune de la primii oameni, de la oprirea lor de a nu mânca din Pomul Vieţii, pentru a înţelege totodată şi rostul postului instituit în vederea împărtăşirii Sfintei Euharistii, continuând cu profeţiile care au prevăzut acest fapt şi prezenţa ei în psalmii lui David. Apoi am ajuns la Noul Testament, pentru a vedea realitatea, de atunci până astăzi, precum şi felul în care a fost ea prezentată, pe parcursul istoriei, desigur, în mod succint, după ce Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a poruncit a se împlini şi săvârşi, în tot locul şi timpul, întru pomenirea Sa. ,, ... Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea Nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea” (I Cor. 11, 23-25). 
  
După prezentarea în Sfintele Evanghelii, am trecut la Sfintele Epistole, la Faptele Apostolilor şi perioada apostolică pentru ca spre finalul acestui capitol să prezint teologia Sfintei Euharistii în perioada patristică, postpatristică şi neopatristică, încheind acest capitol cu expunerea câtorva puncte de vedere, din perioada contemporană, încercând să surprind credinţa mereu actualizată prin împărtăşirea Sfintei Euharistii. Dumnezeiasca Euharistie este Sfânta Taină, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos în Joia cea Mare, prin care se realizează unirea (comuniunea) reală, dintre Iisus Hristos şi credincioşii Săi şi care asigură statornicia, trăinicia şi unitatea Bisericii. Însă această unire nu se poate realiza decât numai dacă există unitate de credinţă şi de viaţă între toţi membrii Bisericii. Euharistia devine Taina Comuniunii numai în măsura în care membrii Bisericii înţeleg ei înşişi să fie uniţi în modul cel mai deplin şi să păstreze permanent această unitate. La realizarea statorniciei şi unităţii ei desăvârşite trebuie să îşi aducă aportul şi contribuţia fiecare credincios în parte şi toţi laolaltă, în trupul Domnului Iisus Hristos. 
  
Capitolul trei din partea întâi abordează unele aspecte legate de locul Sfintei Euharistii în cultul divin din punct de vedere moral şi pastoral. Aici am prezentat însemnătatea de necontestat a acestei Sfinte Taine pentru viaţă, precum şi corecta înţelegere a credinţei în aceasta. Sfânta Euharistie, prin elementele sale de pâine şi de vin, reflectă unitatea Bisericii. Fiind Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, pline de Duhul Lui, care este Duhul comuniunii, Euharistia realizează comuniunea şi unitatea eclezială a tuturor mădularelor lui Iisus Hristos, descoperind şi arătând în mod plenar Biserica, ca Trup al lui Iisus Hristos din toţi cei botezaţi şi pecetluiţi de El în Duhul Sfânt, iar Domnul nostru Iisus Hristos Cel comunitar şi sobornicesc se dăruieşte fiecărui mădular al Trupului Său. Căci, zice Sfântul Apostol Pavel: „Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea cu sângele lui Iisus Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Iisus Hristos? Căci o pâine, un trup suntem noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine (I Cor. X, 16-17;). „Dacă noi formăm un singur trup pentru că participăm la aceeaşi pâine care este Trupul lui Iisus Hristos, este pentru că această pâine euharistică, care este Trupul lui Iisus Hristos, face unitatea întregului Trup tainic, care este Biserica” . 
  
În capitolul întâi din partea a doua am ajuns, în cele din urmă, la dorinţa de a stabili modul în care este bine şi corect a fi administrată Sfânta Euharistie, încercând în cele două subcapitole să stabilesc o legătură între ideea că aceasta este un moment deosebit, special în viaţa persoanei şi care este adevăratul folos spre a ne împărtăşi cât mai des respectând toate canoanele necesare pentru a realiza acest lucru cu profundă şi autentică evlavie şi de ce unii susţin că totuşi este bine a ne împărtăşi mai rar. Sfânta Euharistie a fost rânduită pentru toţi credincioşii creştini, având să se împărtăşească, nu numai la Sfintele Paşti. Sfinţii părinţi şi scriitori bisericeşti ne oferă bogate mărturii despre folosirea pâinii dospite şi a vinului curat din struguri, efectele sau roadele Sfintei Împărtăşanii nu depind de numărul de împărtăşiri sau de intervalele la care primim Sfânta Euharistie, ci de dispoziţia sau pregătirea sufletească cu care o primim.  
  
De aceea pentru ca Sfânta Împărtăşanie să devină cu adevărat leac al nemuririi, şi, antidot împotriva morţii, cum o numeau Sfinţii Părinţi (capitolul trei), trebuie eliminat din suflet tot ceea ce constituie păcat şi patimă, deci trebuie să ne pregătim în mod cu totul deosebit pentru a putea desăvârşi acest act de o însemnătate covârşitoare. De aceea, Sfinţii Părinţi subliniază regula aplicată totdeauna şi cu mare respect în practica Bisericii Ortodoxe care nu încurajează pe nimeni să vină la împărtăşanie fără pregătirea necesară şi mai ales fără curăţirea inimii, care se face prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Aici, am consacrat un spaţiu deosebit dezbaterii problemei şi importanţei Sfintei Euharistii, din perspectiva învăţăturii Sfântului Ioan Gură de Aur. 
  
În continuare am stabilit că Euharistia este cea mai mare Taină, spre viaţa de veci – Taina nemuririi şi a dobândirii Harului Duhului Sfânt – potrivit afirmaţiilor Sfântului Serafim de Sarov.. Am ales câteva afirmaţii din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe despre aceasta. „Mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva” (Sfântul Nicolae Cabasila). „Este taina care cuprinde în sine mulţimea darurilor şi leacurilor dumnezeieşti” (Sfântul Teodor Studitul). Prin această taină se primeşte „însuşi Vistiernicul acestor daruri, comoara întru care încape toată bogăţia darurilor” (Sfântul Nicolae Cabasila). „Prin această Sfântă Taină, Dumnezeu se uneşte cu firea noastră cea stricăcioasă pentru a îndumnezei, în acest fel, omenirea, prin primirea ei la părtăşie cu Divinitatea” (Sfântul Grigore de Nyssa). 
  
În ultimele două capitole am vorbit despre Problema desei sau rarei Împărtăşanii în Spiritualitatea ortodoxă contemporană şi despre Sfânta Euharistie ca Taină a desăvârşirii creştine. 
  
În finalul lucrării am prezentat toate rezultatele obţinute în urma studiilor întreprinse pentru realizarea acestei lucrări astfel încât am ajuns la concluzia personală că, în orice context sau împrejurare, Sfânta Euharistie trebuie asumată, însuşită şi asimilată cu multă credinţă şi total respect. 
  
La capitolul Anexe am prezentat patru interviuri despre Sfânta Liturghie şi Dumnezeiasca Euharistie, realizate cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Mitropolit Serafim Joantă şi Părinţii Duhovnici Arsenie Papacioc şi Ioan Iovan. 
  
Bibliografia lucrării în cauză este alcătuită din 795 note bibliografice, 275 de referinţe sau repere bibliografice, din care 115 cărţi, 95 reviste, 30 articole în domeniu, 25 contribuţii personale publicate, precum şi 7 cărţi tipărite. 
  
Aşadar, lucrarea de doctorat pe care o prezentăm, intitulată „Sfânta Euharistie – Taina nemurii. Rolul ei în creşterea duhovnicească a credincioşilor”, doreşte să se înscrie pe linia tuturor celor prezentate mai sus. Adică, această alcătuire de citate, de referinţe bibliografice şi principii teologice, adunate în lucrarea de faţă, abordează, cu precădere, aspecte diverse legate de Duhovnicie şi de Taina Euharistiei, care este şi rămâne Taina Tainelor, Taina Nemuririi, Taina prin excelenţă în Spiritualitatea noastră Ortodoxă.  
  
Prin urmare, această teză de doctorat se adresează deopotrivă slujitorilor Bisericii, credincioşilor, studenţilor teologi, dar şi tuturor acelora care doresc să cunoască mai multe în privinţa Sfintei şi Dumnezeieştii Euharistii, altfel spus, ea se adresează celor care doresc un sincer şi real progres duhovnicesc. Voi încheia aceste rânduri cu un citat luat dintr-un capitol al tezei, care mi s-a părut sugestiv, şi anume: „Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea, adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul Domnului Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit” ...  
  
Dr. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Sfânta Euharistie – Taina Nemuririi. Rolul ei în creşterea duhovnicească a credincioşilor... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1105, Anul IV, 09 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!