Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 746 din 15 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Semnal editorial şi publicistic – Pr. Dr. Ioan Mircea Ghitea, Episcopul Martir Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei (1903 – 1960). Monografie Istorică, Editura “România în lume”, 2012, 410 pag
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Semnal editorial şi publicistic – Pr. Dr. Ioan Mircea Ghitea, Episcopul Martir Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei (1903 – 1960). Monografie Istorică, Editura “România în lume”, 2012, 410 pagini ...  
  
Lucrarea de faţă, a Părintelui Ioan Mircea Ghitea, este demnă de salutat şi de apreciat, fiindcă este o realizare pe cât de merituoasă şi valoroasă, pe atât de necesară şi de importantă, ea fiind şi constituind prima lucrare monografică de anvergură, dedicate şi închinată unei personalităţi de excepţie a Bisericii Ortodoxe Române, din secolul al XX – lea – Episcopul Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei (1903 – 1960), o figură reprezentativă, emblematică şi de prim rang în ceea ce priveşte rolul, rostul şi contribuţia de mare însemnătate a Bisericii noastre Naşionale, în perioada interbelică. După anul 1945, Episcopul Nicolae Popviciu a fost cel mai vădit şi făţiş adversar al regimului communist, apărând, cu vehemenţă, intransingenţă, curaj şi implicare responsabilă fără egal, valorile bisericeşti şi naşionale tradiţionale. 
  
Tocmai de aceea, în lumina, întărirea şi confirmarea celor afirmate şi susţinute (până) aici, aş dori să reţinem, în cele urmează, spicuind din cartea Părintelui Ioan Mircea Ghitea (pe care ţinem să-l felicităm în mod special pentru realizarea acestui măreţ deziderat şi împlinirea acestui nobil demers), referinţe şi relatări despre Episcopul-martir Nicolae Popoviciu, al Oradiei sau despre curajul său de a rosti ... Căci, “personalitatea complexă şi dinamică a Episcopului Nicolae Popoviciu se statuează pe puternicul său character, curat şi nobil, conturat pe principia creştine, morale şi patriotice, de la care n-a abdicat niciodată cu nici un preţ şi n-a cedat nici o iota şi nici o cirtă, cu un rar simţ al conştiinţei şi responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor deopotrivă. Face parte di aleasa categorie a sefletelor tari, cum le spunea Camil Petrescu, fiind neîncovoiat sub povara vicisitudinilor sau urgiilor vremurilor şi oamenilor, gata oricând, chiar şi în momente extreme, să-şi assume tăria convingerilor sale drepte şi legitime, şi a idealurilor bisericeşti şi româneşti, pentru care a luptat şi s-a jertfit ca un martir şi mucenic ... ” (Pr. Dorel Octavian Rusu – Cuvânt Înainte, pag. 7-8). 
  
Altfel spus, fiind o pesonalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popoviciu este relativ puţin cunoscut, faţă de cum ar trebui şi merita să fie. S-a născut în anul 1903 în comuna Biertan, din fostul judeţ Târnava Mare, şi-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Saguna” din municipiul Braşov şi pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat - pe tema Epiclezei euharistice. Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în luna aprilie anul 1936, să fie ales Episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de Episcop, a dovedit că nu este numai un erudit ci şi si un om de acţiune, ştiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era, în acelaşi timp, stăpânul turmei dar şi slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. De pildă, din îndemnul şi sfatul său, 12.000 de concubini din Episcopia Oradiei, s-au cununat civil şi religios, primind astfel binecuvântarea Bisericii. Era, în acelaşi timp, un orator desăvârşit, ţinând adesea predici din amvonul Catedralei Episcopale – Biserica cu lună, din municipiul Oradea. Ştia exact ce să spună, pentru a mângâia şi întări inimile credinciosilor şi, în acelaşi timp, cum să spună, pentru ca toţi să înţeleagă învătătura Domnului nostrum Iisus Hristos. De aceea, Catedrala cu lună era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor. 
  
În vara anului 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord şi nord-vestul Ardealului. O parte importantă a Episcopiei Oradiei era, în aceste condiţii şi împrejurări, ruptă de ţară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa Episcopului Nicolae Popoviciu, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromâneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească, să spere şi să nădăjduiască. Recucerirea Basarabiei, Bucovienei de Nord şi crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria, în anul 1941, l-au făcut pe Episcopul Nicolae Popoviciu să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca, vreme de aproape şase luni, în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renaşterea vieţii crestine. Dacă Basarabia şi Bucovina au fost numai un an sub ocupatie sovietică, Episcopul Nicolae Popovici a observant, remarcat şi constatat în Transnistria, urmările, consecinţele şi efectele devastatoare, pe care le-a făcut comunismul, pe toate planurile, după douăzeci de ani de acţiune meschină, perversă şi permanent. De aceea el nu a obosit să denunte această plagă a umanitătii, deopotrivă prin cuvâtări şi prin scris.  
  
Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar şi machează începutul comunizării ei. În aceste împrejurări şi condiţii, Episcopul Nicolae Popovici se întoarce, în sfârşit, la Oradea, dar vederea răspândirii unei ideologii inumane şi ate, chiar în propria lui ţară, nu-l poate lăsa pasiv şi indiferent. Atunci, dintre toţi el a ales calea unei opoziţii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mulţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În acţiunile sale el a respectat permanent canoanele şi tradiţia Bisericii. După cum se ştie, Biserica Ortodoxă nu se amestecă, de obicei, în treburile interne ale statului, ocupându-se de dezvolatrea vieţii religioase şi spirituale. Cu toate că respectă statul, uneori prea mult, Biserica Ortodoxă are autonomia ei, în luarea deciziilor, în afacerile ecleziastice şi libertatea ei de a-si răspândi, propovădui şi mărturisi învătătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de către stat, Biserica are dreptul să reacţioneze, să se apere. Prin urmare, Episcopul Nicolae Popoviciu a insistat şi militat, cu multă perseverenţă şi tenacitate, pe toate căile şi în toate formele sau modurile, pentru a arăta şi opri abuzurile statului comunist faţă de Biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a numi pe protopopi, a cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea şi consultarea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor reţinuţi. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure liniştea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii Greco-catolice cu Biserica Ortodoxă, considerând că lucrurile făcute prin forţă nu au trăinicie şi durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenţa sindicatului de la episcopie, calul troian al comuniştilor în viaţa Bisericii şi multe altele, toate acestea fiind amplu şi serios prezentate de către Părintele Ioan Mircea Ghitea, în cuprinsul acestei bogate şi generoase lucrări. 
  
Cu alte cuvinte, Episcopul Nicolae Popoviciu “s-a aplecat spre înalta misiune arhipăstorească, la care a fost chemat, cu o osârdie greu de egalat şi cu o pilduitoare conştiinţă a responsabilităţilor de întâistătător, pe făgaşul unei slujiri integrale, implicânsu-se dinamic, adesea chiar volcanic, în vâltoarea atâtor momente şi evenimente, legate de cârmuirea vieţii bisericeşti, morale şi sociale, din vremea sa. Niciodată nu şi-a cruţat propria lui persoană. A fost un Episcop - misionar de vocaţie, mereu present şi înrâuritor în miezul vieţii bisericeşti din eparhie şi în tumultul intereselor naţionale” ... Altfel spus, “Episcopul Nicolae Popoviciu a fost un ierarh de o covârşitoare vocative pastoral şi misionară. Şi îndreptat mereu atenţia spre toate problemele, cu care se confrunta atunci Biserica şi naţia română, căutând soluţii şi rezolvări sănătoase şi durabile, luând măsuri energice, curajoase şi eficiente ... Harul, darul şi talentul ori talantul său de strălucit orator cucerea mulţimile şi întărea coeziunea românilor, întru înfăptuirea dezideratelor majore, spiritual ori administrative, pe care le prefigure, cu mare atenţie şi sporit realism, după cumpăniri serioase şi consultări competente ... A fost un foarte bun organizator şi supraveghetor al desfăşurării curente a vieţii şi activităţii bisericeşti ale Episcopiei şi a preoţimii. A întărit şi a amplificat structura instituţională a Episcopiei Oradiei, pe temeliile ctitorite de înaintaşul său – Episcopul Roman Ciorogariu, căutând (şi) implicarea Bisericii în sfera naţională”... (Pr. Dorel Octavian Rusu – Cuvânt Înainte, pag. 10-11). 
  
În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune minciuni neadevăruri în Biserică. Aşa stand lucrurile, el a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace şi alte aspect, pe care comuniştii le-ar fi dorit promovate de preoţi. În schimb, el vorbea de măreţia credinţei creştine, de speranţă în mai bine, de valorile noastre naţionale. Ca atare, “în cuvântările şi chiar în pastoralele sale simţea ca o sfântă datorie de conştiinţă, să demaşte pericolul ateismului şi să-I prevină pe credincioşi, pregătindu-i pentru o dârză şi neînfricată rezistenţă în faţa vitregiilor, ce veneau necontenit, din partea stăpânitorilor fără de Dumnezeu. Vânturile care bat – scria Episcopul, nu împrăştie niciodată grâul cel greu şi curat ca aurul, nici nu scot din rădăcini stejarii cei puternici, ci doar arborii cei găunoşi şi scorburoşi. În faţa vânturilor care vin, să rămâneţi grâu curat, să rămâneţi stejari puternici!” (Pr. Dorel Octavian Rusu – Cuvânt Înainte, pag. 15). 
  
Cu toate că “era pe depiln conştient de pericolelele, primejdiile şi de riscurile la care se expunea prin atitudinile sale, Episcopul Nicolae Popoviciu avea acea tărie de character, prin care a pus Biserica Domnului nostru Iisus Hristos, principiile lui şi datoria de adevărat şi autentic arhipăstor, mai presus de orice şi chiar mai presus de sine. Era cu totul pătruns de convingerea că ceea ce nu este de la Dumnezeu şi este potrivnic voinţei Lui nu poate dăinui decât o vreme, că oricât ar fi de nedrept tăvălugul ateu el nu putea fi decât trecător şi dacă neamul românesc rămâne în credinţa şi în vieţuirea creştinească, sub acoperământul Bisericii lui Iisus Hristos, nici porţile iadului communist şi nici emisariii săi cu steaua unui funest răsărit nu-l vor putea birui. Neîncovoiatul ierarh, potrivit preceptelor scripturistice, nu s-a ridicat împotriva regimului communist în sine, ci în mod şi în chip explicit împotriva ingerinţelor şi amestecului brutal, arbitrar şi dictatorial al autorităţilor fără Dumnezeu, cu scopul evident de a o minimalize şi a o distruge. El n-a acceptat în nici un fel ca puterea politică ate să afecteze drepturile fundamentale şi inalienabile ale Bisericii, printr-o cenzură grosolană şi ostilă, în activitatea şi misiunea ei” ... (Pr. Dorel Octavian Rusu – Cuvânt Înainte, pag.16). 
  
Pentru Securitatea care nota, constiincioasă, toate aceste predici, discursuri şi luări de titudine, ele nu erau altceva decât instigări contrarevoluţionare. În ochii autorităţilor, Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze “pa caz de boală” la data de 4 octombrie 1950. Toate eforturile Patriarhului Iustinian Marina de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s-au izbit de afirmaţia categorică a lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi Petru Groza, care au spus că, “dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.” 
  
Restul zilelor, un adevărat exil, Episcopul Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia - Prahova. Aici moare în ziua de 20 octombrie anul 1960, la doar 57 de ani. În anul 1992, trupul său este adus şi odihneşte în Catedrala Episcopală – Biserica cu Lună, din municipiul Oradea. “Sub supravegherea strictă a securităţii, exilul Episcopului Nicolae Popoviciu la Mănăstirea Cheia – Prahova a durat zece ani, până la moarte, cu multe privaţiuni şi umilinţe, pe care cel condamnat să nu mai poată face nimic, pentru slujirea căreia s-a consacrat cu întreaga fiinţă, i-a petrecut în însingurare şi mare tensiune interioară şi lăunitrică, un zbucium ce nu i-a îngăduit nici măcar terminarea unor lucrări teologice, de mare însemnătate, de care s-a preocupat, între care un amplu tratat mariologic. După cum am spus, Securitatea consemna toate predicile Episcopului orădean, astfel că în dosarele sale din arhiva CNSAS, se află dovezi consistente, bogate şi deosebite, ale curajului cu care acesta rostea adevărul. (George Enache – Revista “Rost”, Nr. 5/iulie 2003). 
  
În altă ordine de idei, aşadar, puţini sunt cei care ştiu că marele Episcop ortodox al Oradiei, Nicolae Popovici, a petrecut zece ani la Mănăstirea Cheia, din judeţul Prahova, la hotarul cu Ardealul, pe vechiul drum care lega Muntenia de Transilvania, în mijlocul munţilor, la poalele Zăganului, într-un ţinut aproape pustiu şi rareori cercetat de cineva în perioada anilor 1950-1960. Slujitorii Bisericii cunosc prestigiul de care se bucura tânărul Episcop al Oradiei (1936-1950), precum şi încercările prin care acesta a trecut odată cu instalarea în România a regimului ateu ostil Bisericii. Ierarhia şi chiar Patriarhul au căutat să-l apere pe ierarhul care nu admitea nici un fel de compromis faţă de principiile sale. Neînduplecatul Episcop n-a cedat. Atitudinea sa fermă faţă de vremelnicile stăpânii i-au creat numeroase probleme, cauzându-i, până la urmă, moartea la doar 57 de ani, în luna octombrie anul 1960. 
  
La 5 octombrie 1950, într-o lungă convorbire de taină, petrecută în curtea interioară a Reşedinţei Patriarhale din Bucureşti, Patriarhul Justinian ar fi încercat să-i propună câteva soluţii episcopului Nicolae pentru schimbarea atitudinii autorităţilor comuniste care cereau „capul lui Nicolae Popovici sau ruperea relaţiilor Statului cu Biserica“. Până la urmă, Episcopul a fost pensionat, fixându-i-se domiciliu la Mănăstirea Cheia, judeţul Prahova. 
  
Din cercetările unor tineri istorici aflăm că Episcopului i s-a pus la dispoziţie o maşină a Patriarhiei şi, însoţit de Ieromonahul Grigorie Băbuş, a văzut Mănăstirea Cheia pentru prima dată. Întors la Bucureşti, i-ar fi spus Patriarhului că mănăstirea-i prea izolată şi preferă un lăcaş din Moldova. În cele din urmă, la sfârşitul lunii octombrie anul 1950, se instala la Mănăstirea Cheia în casa care a aparţinut Părintelui Arhim. Grigorie Băbuş, fost stareţ al acestei mănăstiri pentru câteva luni în anul 1948. În starea aceasta învăţatul Episcop şi-a amenajat o gospodărie proprie în care creştea o vacă, un purcel şi mai multe păsări pentru hrana de toate zilele. Muncea din greu, aducând lemne din pădure şi pregătindu-le din timp pentru sezonul rece. Mărturisea unui preot cunoscut că l-a prins odată noaptea în pădure şi o ceaţă mare nu-i permitea vizibilitatea măcar la câţiva metri. Însoţea două care cu lemne şi se temea de atacul unei haite de lupi care-şi făcea apariţia în zonă noapte de noapte şi oferea, după cum mărturisea episcopul, „concerte simfonice“. Cu felinarul în mână a scăpat teafăr, ajungând acasă „mort de oboseală şi lac de apă“. 
  
În această perioadă a îndurat tot felul de privaţiuni, mai ales însingurarea şi permanenta urmărire din partea oamenilor securităţii. Aceştia au reuşit, se pare, să-l recruteze pe factorul poştal care aducea corespondenţa şi primea din partea episcopului epistolele proaspăt scrise pentru expediţie. În acest fel se ştia absolut tot, iar marele episcop se afla într-o grea încercare. Puţini cunoscuţi î-au rămas pe mai departe prieteni şi tot mai rar îl vizitau în casa de la Mănăstirea Cheia. Unii dintre ei veneau civili, deghizaţi şi rămâneau de vorbă noaptea, temându-se de repercusiuni. Ochi vigilenţi erau puşi să afle cine sunt persoanele cu pricina şi puţini scăpau de teroarea puternicilor vremii. Informatorii securităţii încercau să se infiltreze peste tot, sub chipul unor săteni de rând ori a foştilor colaboratori. 
  
În faţa acestor provocări, Episcopul Nicolae Popovici mărturisea: „...Eu sunt foarte liniştit. Ţintele vieţii mele sunt precise. Drumurile sunt croite până la capăt. Abaterea de la ele nu există, cu nici un preţ. Un lucru e de mirare. Astăzi nu stau în calea nimănui, nu râvnesc situaţia nimănui, sunt retras în creieri de munţi şi-n sărăcie - şi totuşi nu încap de mine, se împiedică mereu de mine, se ocupă cu o perseverenţă vrednică de lucruri mai bune de persoana mea retrasă de pe arena vieţii publice, în anonimat. De ce? Mai curând sau mai târziu va trebui să se dea bătuţi duşmanii mei de moarte, pentru că le va fi imposibil să zdrobească ceea ce am clădit cu darul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu, în conştiinţele zecilor de mii de fraţi ai mei. Nu am făcut lucru omenesc, ci lucru dumnezeiesc şi cine va îndrăzni să se facă luptător cu Dumnezeu?“ 
  
În zilele calde era adeseori văzut cu o carte în mână, cu vaca la păscut în vecinătatea mănăstirii. Aşa l-a întâlnit un grup de nemţi foarte miraţi că un monah păstor de vite vorbeşte fluent germana şi cunoaşte atât de multe amănunte legate de patria şi cultura lor. Ei nu ştiau istoria dramatică a episcopului care studiase şi în ţara lor. 
  
În timpul celor zece ani vlădica Nicolae Popovici a călătorit de câteva ori la Bucureşti, la Biertan şi în Bărăgan (pentru a cumpăra cereale trebuincioase în gospodăria sa). A avut câteva întâlniri cu Patriarhul Justinian şi cu Episcopul-Vicar Patriarhal Teoctist Arăpaşu. Cel din urmă l-a vizitat şi la Mănăstirea Cheia în anii surghiunului. La Bucureşti, Episcopul Nicolae a fost oaspetele Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, fost coleg de studii la Atena. Marele teolog îl considera „cel mai apropiat prieten din lumea bisericească“. 
  
Perioada exilului de la Mănăstirea Cheia s-a aflat în permanenţă sub semnul unor presiuni foarte mari concertate asupra lui şi a unor oameni din apropiere. În anii respectivi, Mănăstirea Cheia a fost condusă de stareţii Gherasim Negulescu (1948-1950), Iezechiel Preda (1950-1951) şi Emilian Andrei (1951-1965). Iezechiel a fost schimbat la cererea expresă a Episcopului adresată Patriarhului Justinian. Patriarhul a încercat de mai multe ori să-i ofere conducerea mănăstirii, dar episcopul a refuzat. Corespondenţa purtată cu un preot devotat dezvăluie faptul că Episcopul Nicolae Popovici a fost invitat de mai multe ori să primească demnităţi eclesiale înalte, cum ar fi postul de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei în anul 1956, sau cel episcopal de Cluj, Vad şi Feleac, după trecerea la cele veşnice a binefăcătorului său, Mitropolitul Nicolae Bălan, şi alegerea Episcopului Nicolae Colan ca Mitropolit la Sibiu. Se spune că însuşi Petru Groza l-a vizitat la Mănăstirea Cheia şi i-a făcut propunerea. Şi de data aceasta episcopul surghiunit n-a putut fi înduplecat: „Eu nu ştiu să fac metanie mare la răsărit!“ 
  
Eruditul ierarh îşi va fi alinat mâhnirile exilului cu scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, aflat altădată în aceeaşi încercare. Se bucura tare mult de scrisorile tot mai puţine care ajungeau până la Cheia. Unui preot i-a răspuns că-i mulţumeşte pentru faptul că el singur, dintr-o eparhie întreagă, i-a trimis urări de felicitare la sărbătorile mari şi la pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, ocrotitorul său. 
  
Din amintirile Părintelui Grigorie Băbuş reţinem faptul că şi-a construit la Mănăstirea Suzana o casă şi tot de acolo şi-a ales o călugăriţă, Arsenia, care l-a ajutat la treburile casei. Printre oaspeţii pe care i-a avut la Mănăstirea Cheia s-au numărat Arhimandritul Benedict Ghiuş, Părintele Vasile Coman, mai târziu Episcop al Oradiei, Părintele Gheorghe Liţiu, surorile lui, câţiva teologi şi cunoscuţi. Era uneori reticent şi sărac la vorbă, se temea de oricine, avea impresia că se încerca otrăvirea lui şi de aceea nu primea daruri de la nimeni. Abandonase şi scrisul, spunându-i cuiva „că le-a aruncat pe toate în foc“. Altădată a răspuns unui părinte că este timp pentru toate, dar timp n-a mai fost. 
  
Încercat de atâtea suferinţe, inima Episcopului a cedat după un tratament în staţiunea Buziaş, în luna octombrie anul 1960. A fost îngropat la Biertan, lângă biserica şi casa părintească, unde venise pe lume cu 57 de ani mai devreme. 
  
Mănăstirea Cheia, locul în care marele şi eruditul Episcop a petrecut zece ani, a însemnat timpul meditaţiilor şi al liniştii din tumultoasa-i viaţă. În împărăţia munţilor, dincolo de condiţiile modeste şi de sacrificiile numeroase, Episcopul a avut parte de bucuriile unui loc paradisiac: „Cu toate necazurile pe care le am, sunt, totuşi, plin de bucurie“ - spunea şi el aidoma marelui Apostol. Cine-i oferea lui bucurii într-o asemenea încercare? Hristos Domnul, mai marele Arhiereilor, prin Euharistie, prin negrăite trăiri şi prin această „răstignire pentru Biserică“. 
  
Din puţinele însemnări ale episcopului datate în acea vreme reţinem: „Pe zi ce trece, situaţia mea se înrăutăţeşte. Inspecţiile şi controalele se ţin lanţ. Iar în timpul din urmă am prins zvonul că ar fi vorba de o schimbare a domiciliului meu la un schit, cu condiţiuni reduse de viaţă. Abia am reuşit să-mi înjghebez viaţa cea nouă aici şi vrăjmaşii mei se gândesc deja la mutare. Dacă se va porunci, o voi face şi pe aceasta, căci eu bine ştiu că nu avem aici ‹‹cetate stătătoare›› şi că patria noastră adevărată şi definitivă este sus în ceruri, unde Domnul S-a înălţat cu mărire, înaintemergător pentru noi făcându-Se. 
  
Mai presus de vexaţiuni şi frământări, rămâne conştiinţa mea creştină, consecventă cu ea însăşi şi cu înfricoşatele juruinţe pe care le-am făcut în faţa altarului acum 15 ani, când la Praznicul de lumină al Rusaliilor am primit darul arhieriei. ...Este mare lucru să fii om de caracter! E greu să fii devotat până la moarte lui Hristos, Dumnezeul nostru. E mare lucru şi minunat să duci, în tine şi prin tine şi-n alţii, la biruinţă finală, Duhul lui Hristos împotriva duhului veacului acestuia, care pe atâţia îi amăgeşte şi-i duce la pierzare!“ (Păr. Arhim. Timotei Aioanei – Ziarul “Lumina” al Patriarhiei Române). 
  
“Şicanat, umilit, epurat din scaunul episcopal, exilat la o mănăstire, urmărit de Securitate, Dr. Nicolae Popoviciu va rămâne fidel valorilor laice, ecleziastice şi politice în care s-a format, le-a apărat cu convingere, s-a sacrificat pentru ele. În anul 1992, cum am mai spus, într-o reparaţie postumă firească, rămăşiţele pământeşti ale Episcopului Dr. Nicolae Popoviciu sunt reînhumate în Biserica cu Lună din Oradea, catedrala Episcopală, alături de înaintaşul său ilustru – Episcopul Roman Ciorogariu.” – după cum afirmă, remarcă şi subliniază, la pag. 22, Domnul Prof. Univ. Dr. Mihai Drecin – îndrumătorul şi coordonatorul ştiinţific al acestei teze de doctorat.  
  
În concluzie şi în încheierea acestui material, şi el unul comemorativ şi omagial, căci anul acesta – 2013, se împlinesc 110 ani de la naşterea sa pe acest pământ, vom reţine faptul că “Cu adevărat, Episcopul Nicolae Popoviciu rămâne pentru noi toţi o emblemă de referinţă, o călăuză statornică, un model şi însufleţitor de trăire, acţiune şi dăruire creştinească şi românească. Va dăinui de-a pururi, ca o lespede neclintită a sfântului altar al Bisericii şi al Neamului.” (Pr. Dorel Octavian Rusu – Cuvânt Înainte, pag. 20). 
  
Cu alte cuvinte, “lucrarea de faţă reliefează figura emblematică a acestui mare ierarh, în diferite ipostaze ale vieţii sale: student, professor, preot, episcop şi în diferite domenii ale activităţii sale: administrative, economic, cultural, dar, mai ales, national – politic” (Din Introducerea autorului – pag. 29). 
  
Aşadar, “Părintele Ioan Mircea Ghitea s-a aplecat cu multă trudă, răbdare şi pasiune, să adune şi să scoată la iveală mărturiile, care reconstituie, în bună măsură, chipul, viaţa, activitatea, eforturile, jertfele şi idealurile de strălucită vredinicie ale Episcopului Nicolae Popoviciu – un mare ierarh, care merită, cu prisosinţă, recunoştinţa şi veneraţia generaţiilor prezente şi viitoare ale Bisericii şi neamului nostrum. Este o lucrare monografică de amploare şi de certă valoare, cât se poate de necesară şi binevenită, care pune în lumina ce I se cuvine, personalitatea sa excepţie şi nimbul de martir, mucenic şi mărturisitor al credinţei noastre dreptmăritoare, apostol al naţiei române şi apărător dârz al idealurilor noastre naţionale.” (Pr. Dorel Octavian Rusu – Cuvânt Înainte, pag. 20). 
  
Prin urmare, “prezenta monografie, dedicată vieţii şi activităţii Episcopului Dr. Nicolae Popoviciu, este teza de doctorat, susţinută de Pr. Ioan Mircea Ghitea, în cadrul Departamentului de Istorie a Universităţii din Oradea. Bazată pe documente inedited de arhivă, inclusive din Arhivele Securităţii, presa locală şi ecleziastică a vremii, literatură edită, lucrarea fostului meu doctorand este şi va fi multă vreme, de aici înainte, cea mai serioasă monografie istorică, dedicate ilustrului Episcop de Oradea, de la cumpăna anilor 30 – 50, ai secolului trecut. 
  
Salutăm apariţia sa, într-o arhitectură academică şi conţinut ştiinţific, cerut de astfel de demers. Viaţa Episcopului Dr. Nicolae Popoviciu, poate să fie un exemplu de muncă şi comportament, pentru tinerii zilelor noastre, atât de frământate şi parcă lipsite de valori şi principii.” – după cum afirmă, remarcă şi subliniază, la pag. 22, Domnul Prof. Univ. Dr. Mihai Drecin – îndrumătorul şi coordonatorul ştiinţific al acestei teze de doctorat.  
  
Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Semnal editorial şi publicistic – Pr. Dr. Ioan Mircea Ghitea, Episcopul Martir Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei (1903 – 1960). Monografie Istorică, Editura “România în lume”, 2012, 410 pag / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 746, Anul III, 15 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!