Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 201 din 20 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Semnal editorial şi publicistic...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Semnal editorial şi publicistic: Adrian Lemeni, Adevăr şi comuniune, Editura „Basilica”, Bucureşti, 2011... 
  
Adevăr şi comuniune  
  
La Editura Basilica a Patriarhiei Române a apărut, în această perioadă, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, lucrarea intitulată „Adevăr şi comuniune” a domnului Dr. Adrian Lemeni, conferenţiar de Teologie dogmatică şi Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” din Bucureşti şi secretar de stat pentru culte în cadrul Guvernului României. 
  
Volumul de faţă adună, formează şi alcătuieşte o serie de studii, unele dintre ele publicate de autor în ultimii doi ani separat, dar beneficiind acum de o viziune unitară. Urmând o metodologie riguroasă şi serioasă, cartea este împărţită în trei capitole: 1. Aspecte ale întâlnirii perspectivei teologice, filosofice şi ştiinţifice în contextul epistemologic actual; 2. Relaţia dintre teologie şi ştiinţă, valorificată în contextul cosmologic actual; 3. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – teolog mărturisitor al tradiţiei eclesiale în lumea contemporană. Părintele Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii..., venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de astăzi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns. Prin urmare, vom susţine la unison cu autorul acestei lucrări, că teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intesitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru Stăniloae a scris şi a trăit. 
  
Primul capitol îşi propune familiarizarea cititorului cu noţiunile de dogmă şi tradiţie, realizând o prezentare atractivă şi concisă a diferitelor sensuri ale dogmei. Totodată, autorul lămureşte şi motivaţia demersului cunoaşterii, prin analizarea unor aspecte din filosofia lui Platon şi din teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Căci, potrivit domnului profesor Adrian Lemeni, Sfântul Maxim Mărturisitorul prezentând înţelesul duhovnicesc al lui Moise insistă asupra modului de contemplare a lumii. Fără să ne separăm de trup trebuie să ne despărţim de pornirile trupeşti, care proiectează în lucruri plăceri vinovate, ceea ce în fapt lucrurile nu conţin. Consistenţa lucrurilor rezidă în faptul că ele sunt porţi spre Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o consistenţă pe care o resimţim în momentul în care ne ridicăm mintea de la pământul de jos la pământul inteligibil al lui Iisus Hristos, moştenit de cei blânzi, aşa cum se precizează în Evanghelia Sfântului Apostol Matei, în Predica de pe Munte, în cele nouă Fericiri. Proorocul şi Profetul Moise este "...cel ce ca un păstor priceput conduce ca pe nişte oi, prin vieţuirea pustie de patimi, de materii şi de plăceri, apoi spre muntele cunoştinţei de Dumnezeu, Cel văzut pe înălţimea înţelegerii, gândurile ce înclină încă spre pământ şi caută plăcerea acestuia; cel ce ocupându-se acolo în chip încordat cu contemplaţii adecvate duhovniceşti, după părăsirea relaţiei minţii cu cele sensibile (căci aceasta cred că înseamnă trecerea timpului de patruzeci de ani) se învredniceşte să devină, prin înţelegere, văzător şi ascultător al focului dumnezeiesc, negrăit şi suprafiresc, sălăşluit şi adăăpostit în fiinţa lucrurilor ca într-un tufiş, adică al Cuvântului dumnezeiesc, Care în vremurile mai de pe urmă a strălucit din rugul Sfintei Fecioare şi a petrecut cu noi prin trup". Taina adâncă a fiinţei lucrurilor este inaccesibilă unei minţi robite de fascinaţia argumentărilor discursive, a demonstraţiilor analitice ce nu pot sesiza viul creaţiei, caracterul iconic al lucrurilor. Lumea este o icoană ce se cere contemplată, nu explicată prin legi ştiinţifice, iscodită cu o minte însetată de a cuprinde exclusiv rationalist arderile incandescente ale materiei îndumnezeite. O raţiune care caută să stăpânească creaţia prin forţa unei minţi neînduhovnicite provoacă şi generează gânduri moarte, închise în limitele propriei neputinţe, interpunându-se astfel ca o barieră în faţa unei asumări duhovniceşti a creaţiei, dechise unei vederi nemijlocite a prezenţei lui Dumnezeu în cosmos şi în univers. De aceea, Părintele Dumitru Stăniloae într-o notă la textul maximian prezentat anterior, precizează, cu referire la semnificaţia experienţei mistice a lui Moise: "Petrecând multă vreme pe înălţimea înţelegerii în contemplaţii duhovniceşti, după părăsirea relaţiei minţii cu cele sensibile, se învredniceşte să devină, prin înţelegere, văzător al focului şi ascultător al Cuvântului dumnezeiesc, aflător în fiinţa lucrurilor create (în tufiş), adică al Cuvantului dumnezeiesc, care ne grăieşte din lucruri, iar mai pe urmă va străluci din rugul Sfintei Fecioare". În acest context, Sfânta Scriptură este considerată o cale de experienţă a harului, dar care se cere explicată în cheie patristică, pentru a putea ajunge la dobândirea unui echilibru propriu minţii Sfinţilor Părinţi. 
  
Capitolul al doilea prezintă modul în care ar putea fi asumată în sens personal învăţătura Bisericii despre crearea lumii, dar şi cum trebuie să ne raportăm la diferitele teorii cosmologice care sunt vehiculate în mediul cercetării ştiinţifice de azi. În partea de final a acestui capitol este reliefată contribuţia Părintelui Profesor Dumitru Popescu cu privire la relaţia dintre teologie şi ştiinţă. În aceste context şi în aceste condiţii sau împrejurări constatăm şi observăm că raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, legătura paradoxală a celor opuse şi antinomice din creaţie, care asigură deodată unitatea şi diversitatea lumii, păstrând distincţiile fără separare şi departajare, nu pot fi sesizate printr-o cunoaştere discursivă (chiar dacă aceasta este justificată printr-o legitimitate academică şi o competenta ştiinţifică). Există ceva lăuntric, ceva interior şi adânc în fiecare lucru ce nu se lasă smuls prin erudiţia afişată cu aroganţă şi autosuficienţă. Idolatria conceptelor înlănţuite în diverse, variate şi stufoase demonstraţii ne orbeşte, făcându-ne să rămânem exteriori faţă de profunzimea ascunsă a creaţiei. Sfinţii Părinţi au insistat mereu că apofatismul creaţiei trebuie să fie coordonata majoră a preocupărilor noastre cosmologice. "Căci cine dintre marii înţelepţi, încrezându-se în uneltele raţionale şi bazându-se pe dovezile care nu există, va putea, folosindu-se de raţiune, să cunoască, să spună şi să înfăţişeze măreţia lucrurilor? Cine va putea să cunoască raţiunile sădite în fiecare dintre lucruri de la începutul existenţei lor, raţiuni după care există, procesează, operează şi procedează fiecare şi îşi are natura primind forma, chipul şi compunerea sa având putere să lucreze şi să pătimească?...Cine cunoaşte raţiunile lucrurilor aşa cum sunt, se deosebesc şi au o stabilitate statică, statornică şi nemişcată după fire şi o mişcare neschimbătoare între ele, având în mişcare stabilitatea şi în stabilitate mişcarea, lucru atât de uimitor?... Încercând să cercetăm raţiunile acestora ori a vreuneia din acestea, rămânem cu desăvârşire neputincioşi şi muţi în explicare, neavând pe ce să ne rezemăm cu siguranţă mintea, afară de puterea dumnezeiască". 
  
Tot autorul şi semnatarul acestui volum afirmă, remarcă şi susţine că Universul, Cosmosul întreg este unitar, printr-o împreună stabilitate a raţiunilor opuse. Raţiunile sunt distincte, dar după fire, dar ele sunt ţinute împreună, formând cosmosul unitar. După fire raţiunile sunt stabile şi distincte dar sunt unite printr-o relaţie dată de modul mişcării lor. Modernitatea a renunţat la apofatismul contemplării creaţiei, impunând praxisul ca şi criteriu al adevărului. Adevărul este totdeauna un lucru concret. În societăţile pragmatice a gândi, a pune problema unei finalităţi transcendente, a te întreba asupra sensului lucrului făcut sunt lucruri inutile, reprezintă o pierdere de timp care va afecta reuşitele şi succesele imediate. Francois Bacon a proclamat că a şti înseamnă a putea, iar de atunci cunoaşterea va însemna tot mai mult o dominare, o posesie. Omul modern cunoaşte doar posedând, luând în stăpânire realitatea cognoscibilă. A cunoaşte înseamnă a domina. Cunoştinţele determină un activism prin care putem cuceri întreaga realitate. Este o perspectivă diferită faţă de viziunea tradiţională. Înţelegerea şi cunoaşterea profundă aveau un înţeles contemplativ. Pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii a cunoaşte cu adevărat înseamnă a contempla lumea cu sensurile ei nebănuite, ancorate în Dumnezeu. Aşa stând lucrurile, noi toţi, dimpreună cu autorul Adrian Lemeni, (re)cunoaştem un adevăr fundamental şi anume că întreaga creaţie este legată de om, cu alte cuvinte, între om şi creaţie este o strânsă legătură, o relaţie bine consolidată. Doar că „refuzarea voii dumnezeieşti s-a făcut în lumea sensibilă de către (acelaşi) om, în care este recapitulată sau rezumată întreaga lume. Lumea sensibilă este trupul extins al omului. Este trupul care îl hrăneşte şi îl suţine, dar care, totodată, are nevoie de îngrijirea şi dragostea lui” . Mai cunoaştem faptul că Domnul Iisus Hristos este Logosul creator şi mântuitor al lumii. În Domnul Iisus Hristos – Logosul divin se cuprinde astfel începutul, dar şi scopul întregii creaţii; din cauza acestui fapt lumea, în concepţia creştină, nu poate fi abordată decât prin raportare la Iisus Hristos, la lumina Sa care luminează tuturor 
  
În aceste context şi în aceste condiţii sau împrejurări constatăm şi observăm că raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, legătura paradoxală a celor opuse şi antinomice din creaţie, care asigură deodată unitatea şi diversitatea lumii, păstrând distincţiile fără separare şi departajare, nu pot fi sesizate printr-o cunoaştere discursivă (chiar dacă aceasta este justificată printr-o legitimitate academică şi o competenta ştiinţifică). Există ceva lăuntric, ceva interior şi adânc în fiecare lucru ce nu se lasă smuls prin erudiţia afişată cu aroganţă şi autosuficienţă. Idolatria conceptelor înlănţuite în diverse, variate şi stufoase demonstraţii ne orbeşte, făcându-ne să rămânem exteriori faţă de profunzimea ascunsă a creaţiei. Sfinţii Părinţi au insistat mereu că apofatismul creaţiei trebuie să fie coordonata majoră a preocupărilor noastre cosmologice. "Căci cine dintre marii înţelepţi, încrezându-se în uneltele raţionale şi bazându-se pe dovezile care nu există, va putea, folosindu-se de raţiune, să cunoască, să spună şi să înfăţişeze măreţia lucrurilor? Cine va putea să cunoască raţiunile sădite în fiecare dintre lucruri de la începutul existenţei lor, raţiuni după care există, procesează, operează şi procedează fiecare şi îşi are natura primind forma, chipul şi compunerea sa având putere să lucreze şi să pătimească?...Cine cunoaşte raţiunile lucrurilor aşa cum sunt, se deosebesc şi au o stabilitate statică, statornică şi nemişcată după fire şi o mişcare neschimbătoare între ele, având în mişcare stabilitatea şi în stabilitate mişcarea, lucru atât de uimitor?... Încercând să cercetăm raţiunile acestora ori a vreuneia din acestea, rămânem cu desăvârşire neputincioşi şi muţi în explicare, neavând pe ce să ne rezemăm cu siguranţă mintea, afară de puterea dumnezeiască". 
  
De aceea, drept urmare, potrivit observaţiei şi constatării autorului acestei cărţi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii afirmă în majoritatea scrierilor lor că frumuseţea lui Dumnezeu se reflectă în creaţia Sa şi că toate făpturile, fie ele însufleţite sau neînsufleţite vestesc Frumuseţea Plăsmuitorului. Teologia patristică văzând în Dumnezeu totalitatea şi Arhetipul frumuseţii afirmă, în consecinţă logică, că şi făpturile Sale poartă amprenta acestei frumuseţi desăvârşite. Lumea întreagă este un tot armonios şi fiecare componentă este frumoasă. Teologia ortodoxă are, prin excelenţă, o viziune panoramică asupra creaţiei . Fericitul Augustin scria: „Toate aceste frumuseţi ce vă plac şi care se desfătează privirea voastră sunt create de Dumnezeu. Dacă atât de mare este frumuseţea operelor create de El, cu atât mai mult va fi El Însuşi” şi, iarăşi „aşadar Tu, Doamne, eşti Cel ce le-ai creat. Tu eşti frumos pentru că ele sunt frumoase” . Şi Herma afirma în Păstorul lui: „Iată Dumnezeul puterilor care a zidit lumea cu putere nevăzută şi cu pricepere adâncă şi mare, Care prin voinţa Sa slăvită a dat creaţiei Sale frumuseţe” . 
  
Aşaadar, principala caracteristică a frumuseţii creaţiei este văzută de toţi Sfinţii Părinţi ca fiind armonia. Armonia cosmosului se revelează ca ordine, măsură, echilibru, proporţionalitate, unitate constructivă, rigoare compoziţională, acord al puterilor, consonanţă. Toate aceste caracteristici ale universului nu pot fi întâmplătoare ci sunt opera unui Împărat şi Creator a toate. Sfântul Atanasie cel mare scria despre ordinea maiestuoasă şi armonia creaţiei: „Fiindcă nu este neorânduială în toate, şi nu este o lipsă de măsură, ci o simetrie, şi nu este haos, ci un cosmos şi o sinteză armonioasă a cosmosului, e necesar să cugetăm şi să primim ideea unui stăpân care le adună şi le ţine strânse pe toate şi înfăptuieşte o armonie între ele. Şi, deşi nu Se arată ochilor sub rânduiala şi armonia celor contrare, este de cugetat Cârmuitorul şi Orânduitorul şi Împăratul” . Despre frumuseţea ca realitate pancosmică, caracterizată de armonie, ordine, consonanţă, scrie şi Sfântul Dionisie Areopagitul precizând că armonia cosmică se vădeşte în raporturile dintre fiinţele cereşti şi cele de sub cer dispuse ordonat într-o ierarhie a fiinţării. Dumnezeu este principiul ordinii (ταξιαρχια) şi al armoniei şi, din această cauză, umple toată creaţia de armonie dumnezeiască şi frumuseţe sfântă , dăruindu-le totodată, măsură, număr şi ordine . Cosmosul este o podoabă frumoasă şi bună, icoană vie a lui Dumnezeu Cel frumos şi bun. Sfântul Clement Alexandrinul susţine, de asemenea, că armonia universală este opera bunătăţii şi iubirii divine ce constituie temelia universului şi armonia tuturor existenţelor, pătrunzându-l şi traversându-l, întinzându-se din inteligibil până în sensibil . Ideea inaugurată de Sf. Clement Alexandrinul, că lumea este o operă de artă perfectă a lui Dumnezeu, este preluată de Sfinţii Părinţi Capadocieni. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „El – Dumnezeu – priveşte ca frumos ceea ce este făcut după toate regulile artei şi ceea ce concură spre un scop util” . Toată această lume care este o creaţie de artă nu poate fi creată decât de Cineva având însuşirile unui artist, iar operele Sale sunt „plăsmuite artistic şi înţelept şi din frumuseţea lucrurilor văzute cunoaştem Sublimul mai presus de orice frumuseţe” . Că frumuseţea lui Dumnezeu este inefabilă şi depăşeşte prin deosebita măsură frumuseţile create, a fost afirmat clar şi limpede tot de Sfântul Vasile cel Mare. „Nespuse sunt peste tot şi nu se pot descrie fulgerele Frumuseţii dumnezeieşti; n-o poate arăta cuvântul şi urechea n-o poate prinde. Şi dacă ai numi splendoarea luceafărului, strălucirea lumii, lumina soarelui, toate sunt fără preţ în comparaţie cu slava – Aceluia – şi în comparaţie cu lumina cea adevărată” . Frumuseţea dumnezeiască reflectată în lume, exercită o mare putere de atracţie; Sfântul Dionisie Areopagitul subliniază că sensul cuvântului frumos – το κα ον, este acela de atracţie, chemare, căci vine de la verbul κα εω – eu chem . Deci Frumuseţea divină este o putere care cheamă inducând dragostea în cel care o contemplă; este un apel, o chemare, o atracţie permanentă a tuturor lucrurilor către obârşia lor comună, de dincolo de timp şi spaţiu. Astfel, plecând de la frumuseţea lumii ne apropiem de izvorul frumuseţii, şi această corelaţie este de nepreţuit ajutor pentru credinciosul iubitor de Frumuseţe nepieritoare ce năzuieşte permanent să se ridice spre cuprinderea Necuprinsului... 
  
Capitolul al treilea cuprinde o prezentare sintetică a teologiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae cu referire la locul omului în creaţie, a raportării acestuia la lumea înconjurătoare, precum şi la posibilităţile omului de înţelegere a sensurilor ei. Cu alte cuvinte, în acest context domnul profesor Adrian Lemeni scoate foarte bine în evidenţă gândirea şi abordarea Părintelui Profesorr Dumitru Stăniloae cu privire la această intercondiţionare dintre virtuţi şi raţiunile lucrurilor prin intermediul relaţiei dintre Om şi Univers, căci cu ajutorul trupului, de pildă, sesizăm aceeaşi legătură intrinsecă între om şi cosmos, şi sensul lor comun intuit prin contemplaţie: "Cel ce a înţeles prin contemplaţie lucrurile cu dreapta credinţă, aşa cum sunt, şi prin judecata raţională a definit raţiunea lor în mod chibzuit şi drept şi îşi păstrează judecata neabătută are în sine concentrată toată virtutea, nemaimişcându-se spre nimic altceva după ce a cunoscut adevărul. El le-a trecut pe toate cu sârguinţă, nemaifăcând nici o pomenire de cele ce sunt şi se zic ale trupului şi lumii, având înlăuntru, cuprinsă în raţiune, făptuirea fără luptă, deoarece intelectul şi-a adunat cele mai puternice raţiuni nepasionale, prin care este şi se susţine toată virtutea şi cunoştinţa, ca unele ce sunt puteri ale sufletului raţional, care pentru a exista nu au nevoie nicidecum de trup, dar pentru a se arăta nu refuză a se folosi de el la vremea potrivită". Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în nota de subsol de la acest text evidenţiază relaţia accentuată între Logosul divin, raţiunea umană şi ţesătura de raţiuni dumnezieşti, plasticizate în lucruri obsevabile, prin contemplaţia dată de practicarea virtuţilor. Această perspectivă adânceşte şi mai mult reciprociattea dintre Dumnezeu şi om prin care Logosul se înomeneşte şi omul se îndumnezeieşte. Părintele Dumitru Stăniloae constată şi notează că: "Raţiunea ca funcţie cognitivă a sufletului uman stă într-o legătură cu ţesătura de raţiuni constitutive ale lucrurilor, având misiunea să le definească şi să le adune în sine în mod conştient, dar şi să dirijeze mişcarea lor şi a subiectului uman asupra lor, conform cu natura lor, spre Dumnezeu. Logosul divin creând lumea ca o ţesătură consistentă de raţiuni plasticizate, dar şi ca un chip complex al raţiunilor Sale, a creat implicit şi subiectul lor cognitiv, ca un chip al Său ca subiect. Acesta apare în existenţă după ce lucrurile sunt create; şi, odată cu el, trupul, ca o punte între el şi ele. Apoi prin dirijarea de către raţiunea cognitivă umană a raţiunii constitutive a naturii proprii şi implicit a raţiunilor lucrurilor va actualiza legătura sa cu lucrurile, după asemănarea legăturii Logosului cu raţiunile Sale". De fapt, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae prezintă în teologia lui o adevărată viziune filocalică asupra lumii. Întreaga teologie a Părintelui Dumitru Stăniloae este marcată de duhul filocalic, înscriindu-se în acelaşi duh al Părinţilor filocalici pe care i-a tradus şi în limba română. O teologie a îndumnezeirii ce pune în centrul ei relaţia nemijlocită dintre Dumnezeu şi creaţie, posibilitatea transfigurarii cosmosului, bineînţeles că va exprima o viziune filocalică asupra lumii. Viziunea filocalică a teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae este exprimată şi prin frumuseţea şi plasticitatea limbajului sau, teologia lui fiind o poezie, o doxologie a experienţei apofatice a Dumnezeului Celui viu, aflat în dialog cu craţia Sa. Viziunea filocalică despre lume, dincolo de cunoaşterea raţionalistă, coerentă şi discursivă a creaţiei, dincolo de intuirea sensurilor adânci ale raţiunilor divine din creaţie ne arată că experienţa apofatică a lui Dumnezeu determină o reevaluare a relaţiei cu lumea, contemplată acum dintr-o altă perspectivă. Am putea spune că demersul autentic într-o teologie a creaţiei pleacă nu de la lume către Dumnezeu, ci de la Dumnezeu către lume, în urma experienţei duhovniceşti apofatice. Acest demers demonstrează primatul experienţei spirituale în teologie, inclusiv în problematica extrem de complexă a cosmologiei. 
  
Necesitatea nevoinţei ascetice şi a experienţei duhovniceşti, indispensabile pentru a corecta raportarea în abordarea unei teologii a creaţiei, este prezentată de teologul polonez Maciej Bielavski; cu privire la viziunea filocalică asupra lumii, la Părintele Dumitru Stăniloae: "Pentru Părintele Dumitru Stăniloae cunoaşterea raţionalităţii lumii este insuficienţa. El subliniază nevoia purificării ascetice a omului, ce are un impact asupra modului de a înţelege şi folosi lumea sau de a trăi în ea. Părintele Stăniloae vorbeşte explicit despre un nou ascetism. Cu alte cuvinte, pentru teologul român, viziunea lumii şi a vieţii în ea este indispensabil legată de purificarea spirituală şi asceza omului. Cea mai carcateristică atitudine teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae este convingerea sa că experienţa mistică ori apofatică nemijlocită a lui Dumnezeu, influenţează sau chiar schimbă viziunea şi înţelegerea umană a lumii. El nu-L priveşte pe Dumnezeu doar din punctul de vedere al lumii ori al omului, ci caută să vadă lumea din perspectiva lui Dumnezeu, subliniind importanţa acesteia. De aceea, propunerea sa poate fi numită teo-ecologie şi nu o eco-teologie". 
  
Din această perspectivă filocalică Părintele Dumitru Stăniloae l-a comentat şi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul în textele ce evidenţiau o concepţie liturgică asupra lumii. Sfântul Maxim indică trei mişcări ale sufletului: după minte, după raţiune şi după simţire. Prima e simplă şi cu neputinţă de cuprins. Mişcarea prin raţiune ni-L descoperă pe Dumnezeu ca fiind Cauză a lucrurilor. Simţirea este o mişcare compusă, deschisă către cele din afară, adunând raţiunile din lucruri. Simţirea care reţine raţiunile duhovniceşti din lume, unificate prin mijlocirea raţiunii, duce la starea simplă a minţii care se odihneşte în Dumnezeu. În acest traseu duhovnicesc sfinţii prin îndumnezeire exprimă la modul concret reciprocitatea dintre Dumnezeu şi om, şi am putea spune, corespondenţa dintre Dumnezeu şi creaţie. Vorbind de cei care au ajuns la această măsură duhovnicească, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că: "Adunându-se astfel în întregime la Dumnezeu, s-au învrenicit să se unească întregi cu Dumnezeu întreg, prin Duh, purtând pe cât este cu putinţă oamenilor, întregul chip al celui ceresc şi atrăgând aşa de mult în ei înfăţişarea dumnezeiască, pe cât de mult erau atraşi ei, s-au unit cu Dumnezeu". Între Dumnezeu şi om există reciprocitate, dar omul este după chipul lui Dumnezeu şi prin practicarea virtuţilor ajunge să dobândească înfăţişarea (asemănarea) cu Dumnezeu. Sfântul, deşi contemplă lumea în timp, el depăşeşte cadrul temporal, se desfată privind raţiunile duhovniceşti ale lumii, care sunt mai presus de timpul natural, accesibil simţurilor noastre. Fără să fie anulat planul natural, acesta este transfigurat. Este important să subliniem faptul că în toată dinamica îndumnezeirii creaţiei, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu exclude, nu anulează universul văzut, ci dimpotrivă virtuţile şi întreaga cunoştinţă duhovnicească sunt plasate într-un plan cosmic. Prin virtuţi Sfântul aprofundează resorturile adânci şi ultime ale creaţiei, fundamentate pe temelia Iisus Hristos, contemplând astfel o natură transfigurată prin viaţa lor duhovnicească. Înrădăcinându-se într-o astfel de viaţă, desăvârşită prin virtuţi, sfinţii ajung la o abordare, o vedere şi o cunoştinţă mai presus de fire, ei nerămânând robiţi de sensurile inferioare ale lucrurilor, ci arătându-le adevărata lor natură şi ridicându-le la sensurile lor iconice, ce depăşesc relativitatea timpului în care trăim.  
  
Dincolo de acest fapt, asistăm astăzi la o inversiune a experienţei mistice. Astfel, odinioară monahul se retrăgea în pustie, fugind de lume pentru a afla Adevărul. Astăzi, omul contemporan plonjează în lume, pentru a nu căuta Adevărul. Dacă odinoară, ascetul doritor de desăvârşire se lupta cu demonii în pustie pentru a-I face loc lui Iisus Hristos în viaţa lui, astăzi ar fi necesar să ne întoarcem către pustiul din noi înşine şi să ne străduim a ne face părtaşi la biruinţa lui Iisus Hristos. Dobândirea libertăţii lăuntrice şi interioare permite exersarea stării de jertfelnicie, care-l responsabilizează pe om nu doar faţă de semenii săi, ci şi faţă de univers şi cosmos, omul fiind un adevărat preot şi sacerdot al creaţiei. Nu putem reduce sintagma "omul-preot al creaţiei"la o simplă formulă teoretică a cărei repetare să o transforme într-un clişeu îndepărtat de experienţa practică. Preoţia implică în primul rând dobândirea unei stări interioare şi lăuntrice de jerttfă, prin care slujitorul devine o ardere de tot bineplacută înaintea lui Dumnezeu. În această stare interioară de jertfă curată, dorul de Dumnezeu prinde rădăcini în noi, se ramifică şi se concretizează într-o strădanie permanentă de a trăi prin Iisus Hristos; cum spun Sfinţii Părinţi, de a vedea cu ochii lui Iisus Hristos, de a auzi cu urechile lui Iisus Hristos, de a gusta cu gura lui Iisus Hristos. Această dorinţă nestavilită de a-L resimţi pe Iisus Hristos ca o prezenţă permenentă şi efectivă, care să ne prezinte şi să ne reprezinte în faţa lumii, contribuie la ascuţirea conştiinţei profetice, care ne fereşte de monotonia şi formalismul unui ritualism lipsit de fecunditatea Duhului. Numai dobândind o asemenea stare lăuntrică putem (re)simţi preoţia omului în raport cu creaţia, menirea lui de a deveni un foc nemistuitor care să ardă din dragoste pentru Dumnezeu şi care cu o conştiinţă a slujirii jertfelnice să-şi transfigureze fiecare gest într-un act ritualic, ce permite aducerea întregii creaţii, ca o jertfă bineplacută lui Dumnezeu. Puterea de a mulţumi lui Dumnezeu, de a contempla creaţia prin ochii lui Iisus Hristos ne ajută să unificăm liturghia interioară din inima noastră cu liturghia cosmică. Există o corespondenţă directă între liturghia nevăzută a inimii, între liturghia văzută a Bisericii şi liturghia cosmică. Numai în măsura în care inima noastră devine altarul pe care jertfim toate gândurile şi sentimentele noastre lui Dumnezeu, ajungând ca mintea să se odihnească în Dumnezeu, putem participa efectiv la liturghia dumnezeiască a Bisericii şi mai departe să conştientizăm întreaga creaţie ca o jertfă ce se cere transfigurată prin înduhovnicirea noastră. 
  
În altă ordine de idei, după cum observă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în Cuvântul înainte, lucrarea de faţă arată că „motivaţia teologiei nu este redusă la o curiozitate de tip intelectualist care să genereze o cunoaştere lipsită de cuviinţă şi de impact existenţial. Teologia, ca expresie a eperienţei duhovniceşti şi eclesiale, este una prin excelenţă mărturisitoare. [ ... ] Teologia mărturisitoare împărtăşită ca eveniment de viaţă propune răspunsuri concrete la problemele efective existente în societatea actuală, constituindu-se deopotrivă într-o invitaţie la asumarea aceluiaşi mod de viaţă trăită de Profeţi, Apostoli, Martiri şi de toţi cei care au vieţuit şi au mărturisit în Duh şi în Adevăr. [ ... ] Mărturisirea teologică presupune întâlnirea cu Dumnezeu Cel mărturisit, Domnul istoriei şi Creatorul universului, cu Adevărul şi Viaţa trăite în comuniunea Bisericii: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmi 33, 8). Însă autentica întâlnire cu Dumnezeu se realizează doar prin rugăciune, participând la viaţa sfinţitoare a Bisericii. Doar experienţa de viaţă duhovnicească şi eclesială legitimează o teologie mărturisitoare structurată în Adevăr şi comuniune. Volumul domnului Adrian Lemeni, intitulat atât de sugestiv, Adevăr şi comuniune, propune repere ale unei asemenea teologii ancorate în perspectiva eclesială, care nu se teme de dialog dacă acesta are ca sens şi scop Adevărul şi comuniunea, mărturisite şi trăite ca pregustare a vieţii veşnice.” 
  
Aşadar, vom susţine că meditaţia, reflecţia şi contemplaţia lumii, a spiritualităţii şi a frumuseţii ei, dată de viziunea liturgică asupra cosmosului, conduce la o adevărată doxologie a întregii creaţii faţă de Creatorul ei. "Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea, le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea în vecii vecilor!"(Apoc. 5, 13). Sfântul Efrem Sirul are numeroase texte ce concretizează viziunea liturgică şi sacramentală asupra creaţiei. "Dumnezeu se ocupă de toate creaturile, dându-le măreţia şi frumuseţea lor". Pentru a reda viziunea liturgică asupra lumii este nevoie să ne impropriem limbajul specific doxologiei, mai adecvat pentru a exprima tainele contemplate în creaţia lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul, unul dintre cei mai mari asceţi a ştiut să adopte limbajul poetic, considerându-l cel mai adecvat pentru a transpune frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă a practicat o aşceză severă el n-a respins creaţia, ci dimpotrivă a ştiut s-o laude într-un limbaj extraordinar, favorabil contemplaţiei, în care taina regăseşte, de pildă, poezia... 
  
Acum, în încheiere, felicitându-l pe autor, îi dorim să aibă parte în continuare, de mult succes, mult spor şi multe împliniri duhovniceşti, pe toate planurile şi în toate sferele vieţii!... 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Semnal editorial şi publicistic... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 201, Anul I, 20 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!