Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1045 din 10 noiembrie 2013        Toate Articolele Autorului

SEMNAL EDITORIAL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

PATIMI DULCI ÎN DULCE REVERIE  

 

Răsfoind filele timpului prin foile de calendar, alăturate paginilor din jurnalele aglomerate de sensibilitatea cuvântului izvorât din suflet de artist, am constatat, cu bucuria firească a căutătorului de frumos, că poeta Elisabeta Gîlcescu s-a descoperit cu evlavie şi a păşit pe ogorul bogat al literaturii în anul 2009, purtând în mâini rodul fascinant al gândului din „Ieri şi azi”, pentru a-l oferi publicului. Imitând mişcarea precisă a pendulului unui metronom literar, aceeaşi autoare şi-a impus să apară, în fiecare an care a urmat, cu altă carte sub braţ, cu alte bijuterii de cuvinte aşezate cuminţi „La cumpăna dintre ani” (2010), ascunse copilăreşte în „Flori de câmp” (2011) ori deschizându-ne calea către „Necunoscuta chemare a iubirii” (2012). Cu pasul ei egal în timpul personal şi universal, dorind să ne ţină aproape de măsura impusă anterior în propriul spaţiu literar, la fel de liniştită sufleteşte ori, poate, puţin mai tulburată, aceeaşi vrednică autoare ne provoacă să-i cunoaştem, în acest an - 2013, o parte din ale sale „Patimi dulci”.  

Aproape firesc, descoperind acest titlu neaşteptat, cititorul se întreabă: ce s-a întâmplat cu autoarea? Ce porniri necontrolate ori mare chin să fi avut, sărmana? La fel de firesc, dar îndemnat de o curiozitate aparte, acel lector se va grăbi să răsfoiască noul volum de poezii şi, spre cinstea creatoarei lor, va descoperi o altă latură a personalităţii sale. Cuvintele, versurile şi fiecare poezie în parte sunt vertebre sudate pe o coloană suplă, puternică şi luminoasă, precum apare în noapte superba Coloană a lui Brâncuşi. Nu se vede, nu se aude şi nu se poate atinge, dar se simte acel loc plin de lumină din care erupe lumina cea mare pentru a se înălţa spre lumina-mamă. Este sufletul celei ce a prins cu îndrăzneală şi curiozitate condeiul la vârsta copilăriei şi care, acum, cu mult curaj, nativ, dar educat, aşterne lumina gândurilor sale în versuri pline de gânduri şi simţire, pentru a le dărui lumii ori, cel puţin, acelei părţi din ea, care o cunoaşte şi o înţelege.  

Este foarte adevărat, arta, manifestată în toate formele ei specifice, nu este înţeleasă de toţi oamenii, nu poate fi interpretată în acelaşi fel, nu este pătrunsă şi descoperită prin valorile ce le conţine. Arta în general este un mijloc de expresie şi, între arte, poezia are limbajul ei specific, bogat, care oferă artistului un număr mare de posibilităţi pentru a-şi „materializa” gândurile, trăirile, viziunile, cu condiţia să îi cunoască şi să îi stăpânească „gramatica”, care are multiple formule stilistice, corespunzătoare diferitelor curente artistice ce s-au dezvoltat de-a lungul istoriei literaturii. Un poet este atras de o formulă anume, cel puţin într-o etapă a evoluţiei sale creatoare, de acea stilistică cu privire la care simte că îl va ajuta să se exprime prin poezie. Cu cât stăpâneşte mai bine acest limbaj specific ales, cu atât va exprima mai mult şi mai aproape de trăirile personale care se cer lămurite şi scoase la iveală.  

Nu cred că există în poezie formule „gramaticale”, mijloace stilistice prea vechi, demodate, inutilizabile; se pune problema dacă formula aleasă de artist este sau nu mijlocul potrivit pentru conţinutul poetic pe care el vrea să îl aducă la lumină, precum şi dacă el stăpâneşte suficient de bine „gramatica” aleasă. Bunăoară, Eminescu a ales pentru „Odă (în metru antic)” norme stilistice care îşi au originea în antichitate şi care au o „uzură” considerabilă, dar a creat o poezie unică şi plină de vitalitate, poate cea mai subtilă expresie a personalităţii sale.  

Însă Eminescu şi restul poeţilor din „sfera” lui sunt o minoritate… Sunt foarte mulţi poeţi care nu reuşesc să folosească formula stilistică aleasă ca pe un limbaj viu, cu o expresie personală, şi care astfel nu produc o creaţie originală, ci construcţii artificiale, la nivelul „şabloanelor”, care transmit puţin sau nu transmit nimic esenţial. Nu este aici vorba numai despre un limbaj mort, artificial; lui îi corespunde şi o concepţie limitativă asupra poeziei, care nu mai este gândită să exprime aspectele „cele mai interioare” care îl frământă pe artist, ci aspecte mai mult sau mai puţin convenţionale, „exterioare”.  

Această concepţie limitativă şi acest limbaj artificial au stârnit o contra-reacţie, o concepţie diferită asupra poeziei, căreia îi corespunde şi o nouă stilistică. Astfel, poezia este concepută ca un instrument care să îl aducă pe cititor direct în miezul trăirilor interioare ale poetului, el asistând la naşterea emoţiilor, gândurilor, senzaţiilor, la ecoul lor imediat, practic la întreaga trăire interioară a artistului. Cititorul nu primeşte concluziile elaborate ale acestor trăiri interioare, adaptate la convenţii, ci primeşte direct chiar aceste trăiri, într-o formă a lor originară, spontană. De aceea, în privinţa limbajului, al stilisticii, accentul nu mai cade pe elaborare, ci pe o cât mai pură spontaneitate, este un limbaj „fulgurant”, o transmitere cât mai „imediată” şi mai directă a trăirii interioare.  

Lucrarea „Patimi dulci” a poetei Elisabetei Gîlcescu aparţine tocmai acestei noi concepţii poetice şi noi stilistici, fiind un astfel de parcurs direct către viaţa interioară a artistei, care îl lasă pe cititor să asiste la căutările ei, îl ia părtaş la căutarea sa de sine („înalţ un zâmbet/şi mă caut/până la capătul cel îndepărtat”). Căutarea de sine a artistei este un spectacol unic, pur original şi spontan, imposibil de cuantificat, de descris în formule şi convenţii, care se sustrage analizei. Citim, ne minunăm şi ne bucurăm că suntem părtaşi. Este, totodată, o „radiografie” a sufletului de artist în general. La o primă lectură, este posibil ca cititorul să abandoneze această plăcută activitate, speriat ori dezamăgit că nu înţelege, nu pătrunde ori nu agreează ideea de bază, subiectul, sensul curgerii versurilor şi al cuvintelor. Este o senzaţie enervantă, care poate deveni mobilizatoare, îndemnând la o reluare atentă, răbdătoare, a lecturii. Aici intervine autoarea, de parcă ar citi permanent în sufletul fiecărui cititor, îndemnându-l: citeşte/ povestea/ se cere/ se vrea/ doar azi…/ e limpede asfinţitul/ a pus rod legat/ trăieşte/ înţeles/ nu se lasă/ învins”.  

Pe de altă parte, acest volum, de „Patimi dulci”, se doreşte a dezvălui puţin, foarte puţin, din secretul ori secretele autoarei, tăinuite cu grijă religioasă în „biserica sa, virgină, în care-şi păstrează cele mai scumpe daruri ale vieţii: sufletul şi inima”. Sunt acele daruri care o ajută să supravieţuiască. Cu ele cutreieră lumea, cu ele o contemplă şi o cercetează, cu ele visează. Este uimitor cum evenimente pe care le considerăm obişnuite, cum ar fi faptul unei dimineţi sau o zi din cele şapte ale săptămânii, rezonează cu cele mai adânci straturi ale sufletului, produc vibraţii succesive care se ramifică în cele mai neobişnuite moduri. Poeta se întreabă: „ce s-ar putea întâmpla/ într-o dimineaţă/ atât de frumoasă?”; răspunsul ni-l oferă în tot cuprinsul primului capitol al volumului, intitulat sugestiv „Culorile dimineţii”: o colaborare demiurgică interioară cu „sufletul lumii” (anima mundi), în rezonanţă cu el, o creaţie interioară care e ca un reflex firesc al creaţiei din care facem parte („Melancolia unui asfinţit/ e gata să plesnească/ de sub povara timpului/ astăzi, îi deschid porţile/ voi lucra zorit/ aşezând/ îndesând/lumina”).  

Ne-am obişnuit să ne conformăm normelor „vieţii obişnuite” şi să privim fenomenele exterioare (succesiunea dimineţilor, a nopţilor, a zilelor săptămânii, a anotimpurilor), locurile, etc. ca pe fenomene şi „entităţi” pur fizice, pur exterioare, fără să mai putem intui rezonanţa pe care ele o produc în suflet sau fără să ne pese de ea, fără să ne mai putem racorda la „sufletul lumii”, lipsindu-ne de conţinutul esenţial, pur calitativ, sufletesc şi spiritual al lumii. Poate că am pierdut această stare de graţie o dată cu pierderea copilăriei şi, ca adulţi, am început să percepem numai aspectul „noţional” al lumii, care este şi exterior. Poeziile luate în discuţie decurg parcă din amintirea acestei stări pierdute, căci evocă tocmai rezonanţa dintre sufletul individual şi sufletul lumii. Pentru autoare, emoţiile născute de o dimineaţă frumoasă conduc către „redescoperirea copilăriei”, producând acea întregire sufletească pierdută, care ne permitea „la început” să intuim latura sufletească a lucrurilor şi să participăm la ea: „resemnat şi fericit/ cu ochii deschişi/ redescoperea copilăria –/ gingaşa tremurare/ a dimineţii”.  

Fiecare dimineaţă presupune un început de poveste. În fiecare zi, o altă poveste. Deloc întâmplător, în „dimineţile de ieri”,autoarea consimte să-şi dezvăluie gândul cu simplitate: „m-am ascuns de zilele de mâine/ să nu mă întoarcă din drum/ toate care vor urma/… voi sări/ într-un viitor mai sincer/ sau voi rămâne/ aşteptând/ imacularea sfertului academic…”. Dimineţile de ieri, ca toate cele trecute în timp îndepărtat, în perioada copilăriei, au fost şi au rămas cele mai frumoase, de neuitat, izvor de viaţă, pentru că tot gândul, emoţia, visarea, şi-au permis atunci să fie imaculate, să se scalde în lumina pe care copila o simţea, o respira şi o vedea în toată splendoarea ei, neînţeleasă, poate, suficient. Tocmai de aceea, cele de azi şi de mâine, dintr-un mâine apropiat de azi, o nemulţumesc şi o determină să facă ori să dorească reuşita unui salt spre viitor mai sincer, luminos, lăsându-le cât mai grabnic să treacă în cămara amintirilor. Surprinsă de teama că nu va izbândi, îşi pune toată nădejdea într-un „miracol”, ce pare că este deja realitate în sufletul ei: „o lume în vis/ a deschis/ cuvântul/ nu întâmplător/ m-a atins ca un râu curat/ ocolitor”. Da, este realitate, pentru că autoarea acestor cugetări se confesează deschis:„a venit timpul să facă ochi/ dimineaţa mea târzie”…  

Asemănător sunt dirijate emoţiile în anumite zile, atunci când poeta a avut puternice trăiri generate de prezenţa şi de manifestările unor prieteni – cunoscuţi sau necunoscuţi, de amintiri raportate la persoanele dragi din familie ori de visele sale fără de sfârşit. Nu se sfiieşte să le adune în „Culorile dimineţii” – întâiul capitol al volumului - şi să le amintească, poate, mai mult pentru sine, cu sensibilitate şi cu evidentă nostalgie, chiar dacă „clipele aleargă/ unele după altele” („ce dimineaţă”), pentru că „doar una… încetineşte/ se lasă sărutată…/ La mulţi ani, mamă!”. Se pare că această din urmă amintire, care a generat şi altele de acest fel, au determinat autoarea să încheie capitolul printr-un „zbucium” dureros, pe care toate persoanele sensibile îl simt în toată adâncimea lui: „… zbucium ce ţipă departe/ pământul mirosind a moarte/ tăinuind o altă tăcere/ resturi de vise/ un băţ de chibrit/ o durere”.  

Spre deosebire de poeziile cuprinse în acest capitol şi de cele publicate în volumele amintite mai sus, cele ce urmează în capitolul „Zbor de vineri” şi în următoarele surprind momente de dragoste. Iubirea autoarei se revarsă plenar pe toate frumuseţile descoperite ori redescoperite în oameni, în flori şi anotimpuri, în locuri văzute ori doar imaginate, în tot ce o înconjoară. Este şi firesc să se întâmple aşa, atâta timp cât trăieşte în vecinătatea Coloanei şi se lasă, dorit sau nu, îmbrăţişată de influenţa benefică a acesteia, se hrăneşte din energia pe care uimitoarea lucrare a sculptorului o răspândeşte pentru a cuprinde sufletele sensibile şi dornice să parcurgă paşii spre Lumină. De altfel, în convingerile intime ale poetei, am descoperit „Coloana infinitului, simbol al speranţei şi al drumului spre veşnicie şi eternitate. Este drumul tinereţii spre un nou răsărit,care se lasă dezmierdat şi căutat de tineri, drum parcurs sub semnul cosmic al celor patru elemente importante ale existenţei: pământ, apă, foc, aer. Este drumul spre dimineţile cu răsărit de soare, pe care îl aşteptam în anii tinereţii, ca mai apoi, acelaşi drum să-l facem invers, spre un dulce şi liniştit apus.”  

În „renaşterea unui zbor”,autoarea admite şi susţine cu ardoare că „dragostea/ cârmuieşte timpul/ înveşnicindu-l/ inimi mirate/ ascund zâmbete/ şi străluciri de vineri”. Nu este nimic ieşit din comun. Totul este cât se poate de firesc şi nu putem fi surprinşi de faptul că „a înflorit/ în miezul zilei/ un apus/ de dor/ cu gust/ de miercuri/ sau de joi/ cel de marţi/ este dulce/ din izvor”. Autoarea a fost, cândva, Dincolo şi, aşa cum mărturiseşte domnia sa într-un interviu, „cei care au fost Dincolo, visează mult…”. Este firesc să viseze şi ea:Eu mă visez din nou că sunt acolo, dar - însoţită de cântece, de poezie şi îmi produc cea mai mare plăcere… Şi toate umbrele, luminile care îmi apar, mi se înfăţişează prietenoase; nici urmă de duşmănii, poate doar la nivelul aparenţelor… Şi acolo, am descoperit că pot fi altfel… Mă plimb printre umbre şi simt dorinţa de a le vorbi, de a le îmbrăţişa, de a le săruta, de a le iubi… Nu mai sunt ruşinoasă, nu mă mai tem de mine, iar dorul latent se revărsa, după atâta vreme… Fericirea aceasta, pusă pe roate, va merge singură… Va fi cu-adevărat frumoasă, fără a mai fi stângace… Va şti să se mişte, să se poarte;va fi ca un cavaler stăpân al inimii mele…”.  

Alăturând „un zbor” acestor mărturisiri, obţinem un tablou complet al crezului autoarei, crez care o determină, mai mult ca oricând, să iubească: „un zbor ce zace azi înfrânt/ la masa cea de prânz, tăcută,/ doar amintirile mai sunt/ minunea astăzi renăscută/ ea prinde/ rădăcini în noi/ să fie limpede şi vie/ minunea noastră, a tuturor,/ în zbor de vineri, poezie/ un zbor ce nu va fi prescris/ printre atâtea amintiri/ tot zi de vineri au înscris/ minune, rugă şi iubire.” Parcă dorind să consfinţească cele afirmate anterior, poeta precizează în „clopote de lumină”:urc una câte una treptele amintirilor/ până unde e lumină/ şi nicio clipă nu voi coborî de pe pragul ei/ unde gândurile m-au dus/ răsuflând împăcată/ şi fericită/ … mă contopesc cu lumina/ mă depărtez odată cu ea”.  

Da! Autoarea nu mai este ruşinoasă şi nu se mai teme de nimic, iar acest adevăr este ilustrat în fraze-versuri alcătuite parcă altfel decât cele ce au curs până acum, părând a fi cuvinte spuse în şoaptă, bogate în metafore şi pline de dor, dar mai greu de pătruns. Bunăoară, în „Vinerea de ieri”, îşi explică şi ne oferă trăiri pe care nu le-a mai comunicat: „când ne-am fost împreună/ privirile se fugăreau/ până-n vârful degetelor/ … când ne-am fost împreună/ buzele neputincioase/ amuţeau vinerea de ieri” în timp ce „pe marginea trifoiului cosit/ adorm o clipă de iubire/ cu palmele pe creştet/ un arc de gânduri-căpătâi/ să fie noaptea/ cea dintâi” („Pe marginea trifoiului cosit”). Dar, chiar dacă forţa ei imaginativă este puternică, se dovedeşte matură şi fidelă crezului său, astfel că poate rămâne lucidă şi poate afirma cu tărie: „pe fruntea trează/ şoapte-ntârziate/ de bătrânul ceas/ cuprind în mâini/ tot dorul ce le doare/… m-am depărtat de patimi/ şi de albastrul cer/ m-am apropiat/ izvoare” („în-depărtare”), cu atât mai mult cu cât convingerea Elisabetei Gîlcescu se exprimă simplu, într-un îndemn ce ar trebui să fie călăuză tuturor oamenilor: „Iubeşte-l pe aproapele tău!”, pentru că „tăcerea aproapelui – iubire/ domnească/ slobozire”.  

Până să treacă la capitolul următor, „Balchik, dulce istov”, autoarea este preocupată să înlăture presupuse semne de întrebare ale cititorului şi precizează: m-am molipsit/ de albastrul pur/ versul desenează/ cu mâinile curate/ culoarea iubirii… urmează/ „Sărutul iubirii”.Mai apoi, cu dulce sensibilitate în gândul scris, se molipseşte şi se pierde într-un alt albastru mai apropiat de pământ, desenat de frumuseţea mării ce se combină armonios cu frumuseţea străzilor în trepte, acolo unde celebra însetată de frumos – Regina Maria a României – şi-a proiectat „Cuibul liniştit” după o fantezie arhitectonică proprie, Celebrul Castel devenindu-i reşedinţă preferată.  

Cu gândul la regina venerată, autoarea mărturiseşte dorul de mare, dar şi dorul de această fiinţă dedicată artei şi poporului cu trup şi suflet, în ciuda istoriei potrivnice ei uneori: te-am visat/ îmi erai dor de mare/ şi sete… Mai este aici?/ sau ne-am potrivit timpul/ după stingerea luminii/ buzele descântate/ au împletit clipele/ pentru o clipă…/ în visul meu”. Deşi peisajul este încântător şi parte din el se regăseşte în gânduri devenite poveşti în poezie, deşi casele de piatră sunt pline de mister şi aleile pline de verdeaţă, sufletul poetei este plin de dor ascuns adesea în tăceri. Ea pare a explica în stilul său unic această trăire ascunsă: „pe un drum cu plecări şi sosiri/ doar primul/ e plin de iubiri/ al doilea/ îşi poartă cuvântul nespus/ neatins” („Cuvântul durut”).  

Poate că tocmai frumuseţile din care au izvorât cuvintele-poveşti i-au trezit dorul. Poate că vechiul copac sub care tronul reginei cheamă la meditaţie i-a amintit de nucul bătrân din curtea casei sale. El este dominant în trăirile Elisabetei, chiar dacă nu ştie cine l-a plantat în faţa casei. Este mândră că el „e solitar şi a pus stăpânire pe aproape jumătate din grădină, a crescut maiestuos în acest minunat ochi de curte, şi-a întins crengile cât mai aproape de casă…”. De altfel, într-un interviu, autoarea sublinia cu emoţie:„Nucul din curte, cu ani mulţi de viaţă (peste patru decenii), ne-a adăpostit în zilele toride de vară şi ne-a dat răcoare, a primit ani de-a rândul nepoţi şi strănepoţi, care urmăreau dansul frunzelor la cea mai mică adiere a vântului... Este locul meu cel mai drag...”, în timp ce povestea din poezie este la fel de precis direcţionată: auzi.../ e cântecul frunzelor de nuc/ îl smulge vântul câteodată/ azi e altfel/ e liber/ se aude neîncetat/ în nopţi tăcute/ calde/ se dăruieşte/ cu trupul gol/ miroase a soare/ de vară”.  

Consecventă, autoarea nu se depărtează de stilul său personal nici în ultimele două capitole ale acestui volum de poezii – „Gelozia nopţii şiSenin de toamnă, cu atât mai mult cu cât nu are de parcurs distanţe mai mari ori mai mici pe drumuri de fier ori de ape. Ea rămâne ancorată, fizic şi spiritual, în cel mai drag loc, acolo unde simte în siguranţă cu bucuriile şi împlinirile ei: acasă! „Acasă e locul unde pot visa, e un tărâm al iubirii, mai trainic, mai frumos, şi să reziste împotriva vijeliilor sau uraganelor care vor cuteza să zdruncine temelia a tot ce-am durat până acum, cu trudă şi sacrificii. Acasă, sufletul meu este al meu şi timpul îmi aparţine, şi fiecare piatră, şi fiecare fir de iarbă, fiecare pom care înfloreşte, odată cu mine, pentru că legătura este pe viaţă. Acasă, sub nucul maiestuos, dătător de linişte şi răcoare în arşiţa verii... „.  

Cu cele mai scumpe daruri ale vieţii sale - sufletul şi inima, gânditoarea şi visătoarea artistă cutreieră lumea. Faţă de ele nu are nici un secret, nu le-a trădat niciodată şi nici ele nu au trădat. Ele sunt acelea care o ajută să supravieţuiască. În ele se nasc gânduri şi sălăşluiesc trăiri. Fiecare gând ori trăire sau vis sunt câte o poveste şi fiecare poveste este o poezie. Adunate toate, sunt povestea vieţii artistei. Acasă sunt pomi şi flori, acasă este iarbă şi copaci, acasă sunt sentimente şi anotimpuri, prieteni, amintiri şi reverie. Fiecare în parte este o poveste şi fiecare poveste devine o poezie…  

Acasă, ceasurile/se prefăceau că dorm/ (nici albastru-azuriu/ nici vis)/ se scufundau în neodihna nopţii”…  

Acasă„m-am visat/ cu toate păsările/ rotindu-se în jurul meu/ le mângâiam/ zborul”…  

Acasă, „somn adânc/nepreţuit/ ascunde/ bătăile inimii –/ povestea/ logodnicului din lună…”.  

Acasă „strâng uitări/ şi gânduri goale/ pe un petec dinainte/ înnod/ negura cea grea/ … eu aştept/ fie ce-o fi/ răsărit/ alt zori de zi…”.  

Acasă „asfinţeşte cuvântul/ de această dată/ fără farse/ fără trădări”…  

Acasă, „când ploaia/va muşca flămândă/ din dorul ce mi-l fură azi/ … îmi bat în piepturi stropii grei/ grămadă surdă de nimicuri…”.  

Acasă „parfum de primăvară/ culoarea/ gust de mierlă/ braţele/ fluturi noi/ … flori neştiute/ pierdute-n/ rodul ce-l strivim/ smulgând/ pietre de sub lacrimi/ rătăcite/  

peste simfonia absentă/ a nopţii…”.  

Acasă „primăvara vine noaptea/ primăvara belalie/ străluceşte-n asfinţit/ doar o oră/ doar o noapte/ legătura fecioriei/ în virtute/ pătimind/ straie albe/ înflorind/ doar o noapte/ purtătoarea/ focului dumnezeiesc/ apoi vor îmbrăţişa/ pământul/ mirul buzelor/ iubind/ doar o noapte/ darurile se-nfioară/ primăvara/ înviind…!”.  

Acasă, „în noaptea când înfloream,/ mă aştepta floarea să treacă/ prin urechea bolnavă/ să o pleznească cu piciorul/ să respire cuvântul/ rătăcit în cerul gurii/ şi împietrit/ în noaptea când înfloream/ m-am rătăcit în tine/ primăvară/ şi am învăţat numele tău/ iubire…”.  

Acasă, „neobservată,/ iubirea mă arde/ rămâne tăcută pe val/ o lume de vise ascunde/ şi-un zbucium răscolind ireal/ e oarbă cărarea spre tine/ e orb şi doru-n pustiu/ tăceri – disperări scuturate/ prin gânduri ce nu se prescriu/  

Acasă „tremură plăcerea vie, se dezmiardă-n tinereţe,/ chiar de-i veştedă şi tristă,/ poartă-un rest de frumuseţe./ primăvara ce-o să vie,/ melancolică-n grădină,/  

de iubire-i prăznuită,/ dănţuind zile-lumină.”  

Acasă, „de-atâtea ori m-ai căutat,/ când nu-ţi eram aproape,/ în vântul toamnei adunat/ nesprijinit de ape./ de-atâtea ori am tresărit,/ pierdută-n sfânta rugă/ un strigăt vine, neumbrit,/ la căpătâi să-mi plângă.”/ de-atâtea ori m-ai legănat/ în cea mai scurtă noapte;/ sărutul ne-a împreunat/ şi tot el ne desparte…”.  

Dacă pe „Coasta de argint”, admirând privelişti unice dominate de „Cuibul liniştit”, autoarea acestor originale şi plăcute gânduri „de acasă” a fost atrasă şi copleşită de personalitatea fascinantă a reginei artiste, în proaspătul său volum de versuri - Patimi dulci – ne atrage şi ne copleşeşte pe noi, cititorii, cu fascinantele sale gânduri din care se nasc poveşti de viaţă reală. Sunt poveşti în care iubirea este prezentă în toate formele, revărsată cu nelipsită candoare asupra a tot ce este viu şi frumos. În amintirile şi trăirile Elisabetei Gîlcescu toate plantele, fie ele flori, iarbă ori pomi, au viaţă. Cerul înstelat şi marea învolburată, munţii şi luncile, stelele şi soarele, sunt pline de viaţă. Obiectele pe care le priveşte ori le atinge prind viaţă şi plin de viaţă şi iubire este sufletul ei frumos. Aşa se face că Patimi dulci sunt născute şi oferite în dulce reverie!  

 

 

Marian Malciu  

- membru al LSR -  

Referinţă Bibliografică:
SEMNAL EDITORIAL / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1045, Anul III, 10 noiembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!