Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



SEBEŞUL DE SUS – Cu nea Mitică printre amintiri (capitolul XXX)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX - "PAŞOPTIŞTI" ROMÂNI ÎN FRANŢA, CANADA ŞI STATELE UNITE  


Autor Octavian Curpaş
Editura "Anthem", Arizona, SUA
octombrie 2011

 

 

CAPITOLUL XXX  

 

 

SEBEŞUL DE SUS – Cu nea Mitică printre amintiri  

 

Motto:  

„Noi, cred că ne-am născut din dor. De aceea acest nobil sentiment, ne urmăreşte pretutindeni, toată viaţa. M-am născut la sat, unde s-a născut şi veşnicia. De aceea nu regret şi nici nu mă ruşinez de acest lucru.”  

Aurel I. Borgovan – „Dor de satul natal”  

 

63 de ani petrecuţi în exil n-au reuşit să şteargă din memoria lui Dumitru Sinu, amintirea Sebeşului de Sus, din ţinutul Mărginimii Sibiului, satul în care-şi are rădăcinile. A colindat lumea de la un capăt la altul şi a cunoscut o mulţime de oameni, de toate felurile, dar când vine vorba de sebeşeni, uşor poţi să-i citeşti pe faţă bucuria. A plecat de-acasă în toamna lui 1948, apucând calea pribegiei, dar toate amintirile din vremurile acelea sunt aşezate, cuminţi, în zecile de caiete scrise de mâna lui sau spuse prin viu grai, ori de câte ori are ocazia s-o facă.  

Satul de ieri, în amintiri de azi  

Despre Sebeşul de Sus am vorbit mult cu nea Mitică. De fiecare dată când venea vorba de sat, îşi mai amintea câte ceva, uimindu-mă cât de amănunţit îmi relata fapte petrecute cu mai bine de jumătate de veac în urmă. Mitică Sinu şi-a lăsat consătenii să culeagă în tihnă roadele acelei toamne frumoase, a anului 1948, când a părăsit definitiv România, dar îşi aminteşte perfect de ei şi luând pe rând neamurile, familiile de vază sau pe cele obişnuite, mi-a povestit despre fiecare. E mulţumit că fiica lui, care locuieşte în Franţa, s-a ataşat de sat: “Sunt fericit că Sandra a răscumpărat casa părintească, a renovat-o complet şi merge cu familia în fiecare an la Sebeşul de Sus. Pentru ei e mult mai simplu, sunt mai aproape”.  

În Sebeşul de Sus n-au fost nici saşi, nici unguri; viaţa la poalele munţilor era dură şi aici n-au fost colonizaţi nici unii, nici alţii. Dar în arhitectura caselor, este lesne de observat influenţa săsească. La Tălmaciu, nu departe de Sebeşul de Sus, erau mulţi saşi, şi nea Mitică îmi spusese că tatăl său a ridicat case pentru ei. Tatăl lui nea Mitică împreună cu fratele său, Ion Sinu, au construit căminul cutural din sat, iar ţigla, care se află încă pe acoperişul acestuia, este făcută în făbricuţa bunicului din partea mamei, Ion Stănilă, poreclit Ţiglaru’.  

Nea Niculiţă, bunicul din partea tatălui însă, era total opus lui Ţiglaru’:înţelept, cu un suflet de aur, el respecta pe toată lumea şi-i ajuta pe nevoiaşi. „Până şi saşii scoteau pălăria în faţa lui”.Soţia lui nea Niculiţă era din Tălmaciu, Ritivoi o chema de fată. Se trăgea din acelaşi neam cu Ion Ritivoi, despre care nea Mitică mi-a spus că este cel mai harnic om din câţi întâlnise. Şi el stătuse ani buni în străinătate ca să agonisească ceva pentru familie, apoi revenise acasă. Socrii lui nea Niculiţă aveau o casă mare, în Tălmaciu, în care mai târziu, probabil după naţionalizare, funcţionase şcoala din sat.  

Pe vremea aceea, Sebeşul de Sus avea statut de comună, iar la conducere eraprimarul, numit birău; ajutorul primarului era pristavul, omologul viceprimarului de astăzi. Paza, era asigurată pe timp de noapte de-un boactăr, iar cel care păzea câmpul era cunoscut sub numele de vornic. Pârgarulera săteanul care bătea toba şi anunţa toate activitătile obştei. De naşterea copiilor, scosul măselelor sau descântatulde deochi, se ocupa vestita moaşă a satului. Aveau sătenii şi purcar, care îngrijea porcii, iar căprarulle păşuna caprele!  

Primarul era primul gospodar al satului. Îmi spune nea Mitică Sinu despre Ioan Manduc, că a fost primar în Sebesul de Sus vreo 30 de ani. Fusese unul dintre cei mai apreciaţi primari din împrejurimi. Gospodar desăvârşit, primarul învăţase multe de la saşi şi ştia să-şi îndrume şi să-şi organizeze bine consătenii. “Lui Ioan Manduc nu-i era ruşine să spună că a învăţat gospodărie de la saşi"– spune domnul Marius Traian Dumitru din Sibiu, nepotul lui Manduc, astăzi în vârstă de 56 de ani.  

Obştea sătească era organizată cu pricepere şi oamenii îşi ştiau fiecare îndatoririle de cetăţeni. Trăiau în bună înţelegere şi cultivau pământul, chiar dacă zona nu era avantajată din punct de vedere climateric, căci satul era la poalele munţilor. Creşteau animale, dar erau şi buni meşteşugari. Aveau varniţăcare producea varul necesar construcţiilor, o fabrică de ţiglă - proprietate a bunicului lui Dumitru Sinu, piua pentru seminţe, cu care storceau uleiul, teascul de ceară, roata de piatrăcu care făceau oţet şi suc de mere. Nimic din cele necesare nu lipsea acelei comunităţi liniştite din Mărginime!  

După venirea comuniştilor la putere, Sebeşul de Sus n-a mai beneficiat de statutul de comună, redevenind un simplu sat, aparţinător comunei Racoviţă. Sebeşenii nu mai aveau primarul lor şi rezolvarea oricărei probleme ce ţinea de administraţia locală necesita deplasarea la Racoviţă, la primărie.  

Între locuitorii celor două sate, relaţiile nu erau tocmai bune; se instaurase cu mult timp în urmă o oarecare tensiune generată de fapte ale racovicenilor, despre care nea Mitică spune: „Racoviceniierau pentru noi, sebeşenii, ca ruşii pentru români! Veneau, tăiau lemnele din pădure, luau pietrele de pe râu şi plecau!”  

Mai este o poveste veche, de care îşi aduce aminte nea Mitică. Bunicul Niculiţă îi povestise cum o femeie, care găurise urechile fetei sale pentru a-i pune cercei, trăsese în urechi fir de mătase de care atârnase o bucăţică de mămăligă, în loc de ceară, iar racoviceniiticluiseră nişte versuri, considerate a fi defăimătoare pentru sebeşeni: Iese Buha din colibă / Cu cercei de mămăligă... Spiritul ţăranului român a fost întotdeauna neîntrecut. Indiferent că avea parte de bucurii sau de necazuri, ştia să le aşeze în nemuritoare versuri populare, autentice. Umorul niciodată nu i-a lipsit!  

De câte ori mi-a povestit despre Sebeşul de Sus, nea Mitică n-a uitat să presare în conversaţie zicale din lumea satului. Nici obiceiurile şi tradiţiile nu le-a neglijat. Acestea sunt păstrătoarele valorilor spirituale autentice ale noastre, drept pentru care, niciodată un bun român nu le va uita.  

Sărbători şi tradiţii populare la Sebeşul de Sus  

Mari iubitori ai obiceiurilor populare din acest colţ de Românie, locuitorii Sebeşului de Sus n-au uitat nimic din moştenirea dobândită de-a lungul vremii, de la înaintaşii lor. Poate că şi datorită amplasării geografice şi izolării acestor locuri de la poalele muntelui Suru, perenitatea şi conservarea lor au fost atât de evidente, în România primei jumătăţi a secolului al XX-lea.  

Astăzi, chiar dacă se mai pastrează, cu certitudine ele nu mai au autenticitatea şi frumuseţea celor din anii copilăriei lui Mitică Sinu. Îşi aduce aminte de farmecul sărbătorilor şi de tradiţiile sebeşenilor cu mare bucurie, şi acum, la ce 85 de ani. Îmi povesteşte despre fiecare obicei în parte, de parcă le citeşte dintr-o carte, şi toate sunt în mintea şi inima lui, mai vii decât aş fi putut crede.  

Floriile  

„De Florii, mergeam în afara satului, toţi copiii de la şcoală, împreună cu părintele Tatu, cu doamna preoteasă şi cu învăţătorul Stoia, fiecare având în mâini ramuri crude de salcie. Cu părintele şi domnul Stoia în fruntea noastră şi cu doamna preoteasă în urmă, intram în sat, iar cei mai mari cântau: Iată zile încălzitoare / După aspre vijelii / Vin Floriile cu soare / Şi soarele cu Florii // Ceru-i plin de ciocârlii / Vin Floriile cu soare / Şi soarele cu Florii // Isus vine cu blândeţe / Ca pe popor să-l înveţe / Cu uceniciipe cale / Aşternând hainele sale”. În dimneaţa Floriilor, părintele Tatu era la biserică de la ora 6 şi făcea o rugăciune specială către Fecioara Maria, spre iertarea păcatelor sătenilor. După slujba din Duminica Floriilor, fiecare pleca acasă cu ramuri de salcie sfinţite. Masa specifică din acea zi, trebuia să conţină, obligatoriu, peşte!  

Postul Paştelui avea particularităţile lui: când mergeau la spovedanie, cei în vârstă, dar mai ales bătrânele, duceau părintelui două sau patru ouă, aşa era obiceiul. Îşi aminteşte cum tot satul, în săptămâna dintre Florii şi Paşti,mergea la biserică, la spovedanie şi fiecare primea cuminecătura. Tot acea săptămână, cunoscută sub numele de săptămâna patimilor, era şi săptămâna curăţeniilor: biserica era ca o femeie frumoasă, împodobită şi curată şi fiecare îşi curăţa casa, pentru a aştepta Sfintele Paşti. În Joia Marese ţinea slujba celor 12 evanghelii, iar postul din Vinerea Mareera foarte dur. Astfel, în curăţime sufletească şi curăţenie trupească, sebeşenii întâmpinau Sărbătoarea Învierii.  

Sfintele Paşti  

De te aflai în Noaptea Învieriila Sebeşul de Sus, nu o puteai uita: se auzea dangătul clopotelor şi se bătea toaca, şi de la întrarea în sat, puteai auzi vocea autoritară a părintelui Tatu, rostind: Deschideţi, voi, boieri, porţile Raiului, să intre Împăratul Măririi!şi-apoi, Veniţi de luaţi Lumină!–, iar când ajungea în faţa Altarului, se întorcea cu faţa la enoriaşi şi le spunea: Bucuraţi-vă, şi cei ce-aţi postit, şi cei n-aţi postit!şi lumea, având în mîini cănile acoperite cu prosoape ţesute cu frumoase motive populare, se îndrepta spre locul unde se distribuia prescura stropită cu vin...  

În tot acest timp, corul şi enoriaşii cântau Hristos a înviat! Ne Mitică îşi aminteşte de două voci superbe din satul său, care se remarcau întotdeauna: vocea lui nenea Vasile Nicula şi a lui nenea Vasile Bădilă.  

Primăvara venea întotdeauna şi cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe! Atunci, feciorii din sat, aduceau cetină de brad şi împleteau coroane, pe care le aşezau la porţile fetelor ieşite de pe băncile şcolii. Cele care-şi găseau coroana la poartă, se puteau aştepta ca feciorii să vină la ele şi să le stropească cu apă, după cum era obiceiul.  

Veneau apoi Rusaliile. De Rusalii,slujba de la biserică, pe lângă liturghia obişnuită conţinea o rugăciune specială pentru întoarcerea cu bine a oilor de la munte. Între Paştişi Rusalii se ţinea Sărbătoarea măsurişului, când oile erau duse la păşunat, sus, în munte, după ce fiecare proprietar măsura cât lapte dădeau oile sale. Şi ce mese şi hore se încingeau la acele sărbători, de răsunau munţii si văile de veselia sebeşenilor. „Cum ai putea uita aşa ceva?”, mă-ntreabă nea Mitică, zâmbindu-mi.  

Crăciunul  

„De Crăciun, noi copiii şi tinerii eram cei mai bucuroşi dintre toţi – spune Dumitru Sinu -. În dimineaţa de Ajun, ne strângeam la capul satului, să ne organizăm şi să mergem la colindat. Cei din josul satului, dormeau la Gheorghe, sau la Dumitru. Cei din mijloc, la Vasile sau la Aurel, iar cei din capătul satului de sus, dormeau la Bucurenciu – cam 10-15 copii se adunau la o casă. La patru dimineaţa ne luam traista şi bâta şi plecam la colindat, rostind, cum ne priceam noi mai bine, Naşterea ta, Hristoase, Fecioara sau alte colinde, si n-o făceam pe degeaba: primeam mere, pere sau nuci, 2-3 bucăţele de zahăr cubic, prune uscate – roşcove, aşa se numeau - , iar câte-o familie înstărită, ne mai dădea şi 2-3 creiţari. Ştiam însă că nu-s de colindat, nici Toma Tomiţii, care ne-ar fi dat cărbuni în loc de roşcove, şi nici Manioc, că ăsta avea tot timpul poarta încuiată. Când terminam colinda, unul dintre noi intra în casă pentru a face urările de cuviinţă, gazdei. Să vezi bucurie pe capul nostru când ajungeam acasă, şi număram darurile primite! Îmi amintesc şi-acum ce fericiţi eram, iar cei din casă, se bucurau şi ei, de bucuria noastră.”  

Ca în multe alte zone ale Transilvaniei, şi la Sebeşul de Sus, în seara de Ajun colindau feciorii, intrând la fiecare casă, dacă erau primiţi. Gazdele îi aşteptau cu câte-un colac împletit, cârnaţi şi costiţă de porc şi uneori, le dădeau şi bani. În casa în care erau fete, muzicanţii ce-i însoţeau le cântau şi de joc, şi-aici se zăbovea mai mult. Colindele tradiţionale erau Viflaimulşi Irodul.  

Ceata de tineri se aduna în zilele Crăciunului la o casă mai mare şi împreună cu fetele, mâncau şi beau ce căpătaseră din sat, la colindat, şi încingeau hore de neuitat, până dimineaţa în zori. Feciorii care făceau parte din ceată erau conduşi de un birăuşi un pristav, care se ocupau de toată partea de organizare. Vinu-l aduceau de pe Târnave şi mâncarea o adunau din sat, iar fetele o găteau. Atunci vedeau feciorii, care şi la ce se pricepe fiecare dintre fetele prezente. Fiecare fecior avea numele scris pe trei ţăruşi: pe unul scria ţuică, pe altul, vinşi pe al treilea, bere. Cei trei ţăruşi reprezentau nota de plată pentru fiecare flăcău, acolo însemna ce şi cât a băut, iar plata se făcea de Sfântul Ion, când se terminau sărbătorile...  

Spiritul Crăciunului, atmosfera aceea de sărbătoare de la Sebeşul de Sus, cu obiceiurile şi tradiţiile sale, mirosul îmbietor de sarmale, cârnaţi afumaţi şi cartaboş, aroma cozonacului făcut în casă, toate acestea sunt lucruri pe care eu nu le pot uita niciodată” - zice nea Mitică.  

Multe am mai povestit cu el despre sat, şi încă multe au rămas necunoscute mie. Dar m-a interesat şi Sebeşul de Sus, de astăzi, fiind curios să cunosc cât mai mult despre satul românesc la începutul mileniului trei, comparativ cu cel de care-mi auzisem atâtea lucruri, de la neobositul meu prieten-povestitor, Dumitru Sinu.  

La Sebeşul de Sus – în mijlocul verii lui 2011  

N-am rezistat tentaţiei de a afla cum este astăzi Sebeşul de Sus. Călătoriafăcută în satul lui Mitică Sinu, n-a fost imaginară ci absolut autentică, pentru că tot ce am aflat, mi-a parvenit chiar de la un reporter care s-a deplasat la faţa locului, în Sebeşul de Sus, la mijlocul verii lui 2011...  

Sebeşul de Sus este pe cât de liniştit, pe-atât de primitor ; un sat pur românesc, de la începuturile lui, fără colonizări săşeşti sau ungureşti, fără infiltraţiile altor culturi, înafara uneia singure, aparţinând poporului român, ce-a dăinuit aici peste veacuri.  

După marele exod de emigrări, după cel de-al Doilea Război Mondial, când mai bine de un sfert din populaţia localităţii a luat drumul străinătăţii, cei rămaşi în sat au continuat să existe şi să menţină frumuseţea şi valorile naturale şi spirituale ale locurilor şi oamenilor de la poalele masivului Suru, cu toate furtunile economice, sociale şi politice care-au lovit România, de atunci şi până astăzi. Au trecut prin colectivizare, tovărăşie şi acum, în ultimii 21 de ani trec printr-o formă de capitalism autentic, românesc, pe care Iustina Cercel, o simpatică consăteancă a lui nea Mitică, îl numeşte hurdu-burdu ăsta de capitalism…  

De la cimitir, care se află la intrarea în sat, şi până în capătul opus al lui, locuiesc 312 familii, încă alte 38 la pădure, şi în jur de 20-25 de familii de ţigani. Aceştia din urmă au cumpărat locuri de la sebeşeni şi şi-au ridicat case. Nu fac probleme nimănui, îşi văd de treaba lor: adună fructe de pădure, ciuperci sau fac comerţ cu lemne. În capătul satului, spre valea Moaşei, lângă padure, s-au construit o grămadă de vile moderne. Mulţi sibieni cu dare de mână, avocaţi, medici şi oameni de afaceri au găsit aici o oază de linişte, într-un peisaj mirific, la poalele munţilor Făgăraş.  

Satul are canalizare, gaz metan, conducte de apă trase la fiecare casă, dar se mai pot vedea pe ici-colo şi fântâni, prin curţile oamenilor. Sebeşul de Sus este un loc ideal pentru dezvoltarea agroturismului.  

Prin accesare de proiecte finanţate de Uniunea Europeană, s-au obţinut bani cu care s-a refăcut o parte din şoseaua care duce la Sebeşul de Sus, şi care, la ora actuală, este la nivel european. Probabil procesul de refacere a infrastructurii va continua, tot pe bani europeni. Proiectele însă sunt foarte costisitoare şi de durată.  

Şapte magazine private deservesc cetăţenii satului, un han rustic, cu terasă, restaurant, şi chiar un bar de noapte, pentru distracţia tinerilor.  

Căminul cultural, proaspăt renovat, încă mai poartă urmele lui Ion Ţiglaru’, bunicul lui nea Mitică Sinu, deoarece acoperişul este din ţigla fabricată în manufactura lui.  

Majoritatea sebeşenilor de astăzi sunt meseriaşi, zidari, constructori, moştenind de la înaintaşii lor dragostea şi respectul faţă de muncă şi de semeni. Mulţi sunt crescători de animale, în curţile lor găseşti oi, capre, cai, vaci. În trecut existau făbricuţele de ţiglă, ulei, cărămidă şi moară comunală, de care ştim de la Mitică Sinu. Acum, din păcate, nu mai există locuri de muncă de acest gen.  

Tinerii muncesc în străinătate dar se întorc, şi-au construit case frumoase sau le-au renovat pe cele vechi. Doar cei plecaţi după al Doilea Razboi Mondial n-au mai revenit în sat, decât în vizită. Era şi normal, cum să se întoarcă în timpul comunismului?!  

La anul, locuitorii Sebeşului de Sus, în cooperare cu cei plecaţi definitiv sau periodic din sat, intenţionează să organizeze o mare sărbătoare: întâlnirea fiilor satului. Sandra, fiica lui nea Mitică, va fi prezentă, cu siguranţă ! Ea merge în fiecare an la casa bunicilor săi şi copiii ei sunt îndrăgostiţi de locurile acestea şi de oamenii din sat, deşi sunt francezi sută la sută; mama lor, fiica lui nea Mitică, le-a insuflat această apropiere şi dragoste faţă de locul şi neamul din care se trage, prin filiaţie paternă.  

De la începutul anului 2011 şi până de Sfântul Ilie, zece perechi de tineri şi-au unit destinele în Sebeşul de Sus. Cu zece nunţi în jumătate de an, putem spune că satul este încă tânăr, cu viitor optimist. Are grădiniţă şi şcoală generală, la care învaţă copiii din clasele I-IV, iar pentru cei din clasele V-VIII, primăria din Racoviţă trimite zilnic un microbuz, care duce şi aduce copiii de la Şcoala generală din Racoviţă.  

Biserica ortodoxă, în care încap aproximativ 1000 de persoane, a fost renovată nu de mult timp. Preotul satului deţine un registru, pe care sebeşenii îl numesc Cartea deAur a satului. În el se găsesc listele donatorilor ce au contribuit la renovarea şi dotarea acestui lăcaş de cult. Nea Mitică Sinu este unul dintre cei care au donat cei mai mulţi bani. El a finanţat realizarea picturilor din biserica din sat.  

Există şi o monografie a Sebeşului de Sus, făcută de către Dumitru Stănilă, tatăl doamnei profesor Luciana Stănilă, o fiică a satului cu înalte performanţe academice. Este doctor în ştiinţe medicale, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu , din Cluj Napoca. Locuise în copilărie peste drum de casa lui nea Mitică şi asemeni lui, este o mare iubitoare a satului natal şi o prietenă de suflet a familiei Sinu. După pierderea celor dragi din familia sa, doamna Stănilă a vândut casa părintească unei familii nevoiaşe.  

De familia Sinu îşi aduc aminte, majoritatea sătenilor, dar mai ales cei care au o vârstă apropiată de-a lui nea Mitică. Nu mai este niciunul dintre fraţi în sat : Iosif Sinu (Sâvu, cum îi zic sătenii) locuieşte la Sibiu, nea Mitică, în Statele Unite iar Ion şi Nicolae, ceilalţi fraţi, nu mai sunt printre cei vii. Doar câteva rude prin alianţă şi câteva mai îndepărtate mai vieţuiesc în Sebeşul de Sus.  

Dar dacă vrei să afli mai multe despre familia lui nea Mitică, ideal este să vorbeşti cu nenea Vasile Ionaşcu, fostul crâsnic al bisericii din sat, cel mai vârstnic sebeşean. Are 96 de ani şi trăieşte împreună cu soţia, ceva mai tânără, în vârstă de numai 86 de ani. Şi-au amintit de tinereţe cei doi, şi de familia Sinu, de nea Niculiţă şi de tetea Ţiglaru’, de nea Mitică şi fraţii săi şi speră, ca la anul, la întâlnirea fiilor satului să-l vadă şi pe Dumitru şi pe Sâvu (Iosif) Sinu în sat ! Nenea Vasile are pensie şi de la biserică şi de veteran de război. Zice că a fost bine şi pe vremea comuniştilor şi e bine şi acum. E un om împăcat cu viaţa, liniştit şi înţelept. A fost în război, a ajuns în Rusia şi-şi aminteşte ce bogată era Ucraina pe vremea aceea, când au primit ajutoare de la americani. Batalioanele româneşti mergeau în urma nemţilor, să-i alunge, aşa a ajuns nea Vasile în Cehoslovacia, a trecut munţii Tatra. Când s-a terminat războiul, dinCehoslovacia a venit pe jos acasă…Te minunezi când auzi câte a îndurat bietul om, şi uite, totuşi, a ajuns la 96 de ani.  

O sebeşeancă interesantă şi foarte isteaţă este domnişoara Iustina Cercel. A fost contabilă la Cooperativa de consum din Avrig şi acum, la 76 de ani, are o pensioară bunicică. Dar se ocupă şi de gospodărie: două capre şi-un cal are în ogradă, munceşte încă pământul şi tare-i place vara să facă fân şi otavă ! Locuieşte cu fratele său, Rusalim, care-şi aminteşte bine de nea Mitică. Casa lor este construită în stil săsesc, prin 1935, şi pe vremuri, au avut brutărie în ea.  

În Sebeşul de Sus mai sunt încă casele celor plecaţi prin străinătate: unele sunt goale, închise cu toate amintirile în ele, aşteptându-şi stăpânii, odată la nu ştiu cât timp, să vină în vizită, acasă…În altele a mai rămas câte-un părinte care n-a vrut să se dezrădăcineze şi să-şi urmeze copiii prin ţări străine. Aşa este mama lui Ioan Radu, unul dintre sebeşenii (destul de mulţi) care locuiesc în Detroit, Michigan. De curând au fost în sat Ligia Podorean care locuieşte acum în Spania şi Dumitru Căpăţână, din Statele Unite şi au promis consătenilor lor că se vor implica în organizarea sărbătorii satului din 2012.  

În general, gospodăriile sunt mari în Sebeşul de Sus. Ele sunt alcătuite din două case, unite printr-o poartă mare, boltită, în mijloc cu o curte mare, să poţi întoarce carul cu boi, iar în spate au anexele (grajduri, coteţe etc).  

Nu departe de localitate, se află cascada Chiişoara, unde cred că şi nea Mitică a ajuns să se scalde, măcar o dată, în copilăria sa. La vreo 2 kilometri de la ieşirea din sat, de vrei să iei o cursă CFR, locală, te întâmpină halta Sebeşul de Sus. Dincolo de calea ferată e Oltul, iar la vreo 500 de metri în amonte, o nouă şi modernă hidrocentrală, care de-abia a fost inaugurată. Cam aşa se poate descrie ceea ce poţi vedea la Sebeşul de Sus, la mijloc de vară 2011…  

De multe ori, când îmi vorbeşte despre satul lui natal, Mitică Sinu îl aminteşte pe Iosif, singurul dintre fraţii săi rămas în viaţă.  

Zidind biserici, înalţi cetăţi de suflet – Iosif Sinu  

Iosif Sinu s-a născut la 4 iunie 1923, în Sebeşul de Sus. Este al treilea copil dintre cei cinci născuţi în familia Sinu, mai mare cu trei ani decât nea Mitică şi singurul dintre fraţi, care mai este în viaţă. Trăieşte la Sibiu, unde se bucură de o viaţă liniştită, presărată de amintirile celor dragi.  

A avut o viaţă plină de realizări de care este mândru, amintindu-şi cu mare drag de fiecare edificiu ridicat cu munca şi priceperea sa.  

Încă din tinereţe a deprins meseria de zidar. Este cunoscut faptul că în satul său natal, zidaria era o meserie tradiţională. Tatăl său a fost un renumit constructor de case în toată Mărginimea, nu numai în Sebeşul de Sus, a fost unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi meseriaşi ai locurilor acelora. Până şi saşii, recunoscuţi prin conservatorismul şi naţionalismul lor, l-au agreat şi respectat. Păcat că s-a stins din viaţă într-un accident stupid, la doar 75 de ani– îmi spune Iosif Sinu în recenta noastră convorbire telefonică - ar mai fi putut trăi. Venea de la târg, de la Avrig, cucăruţa. La impactul cu un obstacol apărut în faţa căruţei, tatăl meu, Ion Sinu, a căzut şi roata căruţei i-a trecut peste gât. În zadar a stat Arthemiza, soţia mea, lângă el încercând să-l ajute, a plecat sus, la cer…  

Putem spune că zidăria a moştenit-o de la tatăl său. Învaţă bine meseria aceasta şi o face cu dăruire şi pricepere. Studiază, devine un constructor renumit şi ajunge şef de lucrărial mai multor proiecte de amploare din Sibiu şi zonele adiacente. Câteva din capodoperelesale, pentru că ceea ce a construit Iosif Sinu se bucură din plin de acest rang, sunt mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, una dintre cele mai frumoase edificii de acest fel din Ţara Făgăraşului, apoi două biserici la Cisnădie, biserica din comuna Slimnic, catedrala de pe strada Gheorghe Dima din Sibiu – toate adevărate opere de artă înălţate în prezenţa şi sub conducerea şi priceperea sa de netăgăduit. E mulţumit de ce a realizat în viaţă şi îşi trăieşte bătrâneţea frumos, mângâindu-şi sufletul cu amintirile celor dragi.  

S-a căsătorit cu Arthemiza, fiica avocatului Vasile Chivu, o fată educată şi sufletistă, crescută într-o familie de întelectuali (mama ei era profesoară). Au avut o viaţă de cuplu frumoasă, iar bucuria le-a fost sporită de naşterea celor doi copii: Gabriel şi Corina.  

Soţia s-a a încetat din viaţă la 13 octombrie 1995. Arthemiza mai avea o soră, pe Daniela, care a fost medic în sud, la Turnu Măgurele.  

Copiii nu-i sunt în ţară, amândoi sunt medici şi locuiesc la Frankfurt, în Germania.  

Gabriel, este medic anestezist– îmi spune Iosif Sinu - este căsătorit, iar soţia lui are aceeaşi specializare. Corina, fiică mea, este stomatolog. Sotul ei e inginer, el este sas, au fost colegi la Liceul Brukenthal de-aici, din Sibiu. Aflu de la Iosif Sinu că nea Mitică locuia la Paris când nepoţii săi au emigrat. Pentru început, s-au dus la el, în Franţa. Au întâmpinat însă greutăţi cu echivalarea studiilor liceale, şi aşa că au decis să plece în Germania. Acolo au urmat cursurile facultăţiii de medicină. Dacă astăzi Corina este stomatolog, asta se datorează lui fratele meu, Mitică – îmi spune Iosif Sinu -. El a avut grijă s-o îndrume spre stomatologie.  

Am trecut împreună cu Iosif Sinu, cateva minute prin istoria familiei… Am găsit aceeaşi consideraţie pentru părinţi şi bunici, ca din partea lui nea Mitică. Imaginea tatălui, exemplu de omenie, pricepere şi dăruire, pe care copiii săi l-au urmat. Apoi amintirea bunicilor, cei doi, atât de cunoscuţi oamenilor şi vremurilor acelora de demult, amintire care-a rămas un talisman de preţ în sufletul nepoţilor. Stând de vorbă cu nenea Iosif am aflat şi cum a deprins Ţiglaru’, bunicul Ion Stănilă, din partea mamei, meşteşugul fabricării ţiglei şi cărămizilor: făcuse războiul şi stătuse o perioadă în Rusia Ion Stănilă, zis Ţiglaru’. Acolo, la ruşi a învăţat el meserie şi când s-a întors acasă şi-a făcut propria-i fabrică. Era un om înstărit, dar cam dur, încheie Iosif Sinu, scurta relatare despre familia sa.  

Stând de vorbă cu Dumitru Sinu, am răsfoit împreună zeci de pagini cu însemnări despre sat şi despre sebeşeni. A scris de toţi şi de toate câte şi-a amintit. Mă întrebam, când a avut timp să scrie maldărele de hârtii şi de caiete legate frumos, pe categorii, pentru că ştiu că a muncit din greu o viaţă-ntreagă, pentru a se realiza. Parcă intuindu-mi întrebarea, mi-a povestit despre insomniile sale…  

„De când eram copil, eu nu am avut somn!”  

„Nu puteam să dorm decât foarte puţin, în fiecare noapte, meteahnă pe care am avut-o toată viaţa. Cred că este o boală, cu toate că eu n-am fost bolnav niciodată. Nici râia de la internatul şcolii nu s-a prins de mine! Vederea, auzul, dantura, astea au îmbătrânit odată cu mine... Mi-amintesc că vara, pe când aveam vreo patru ani, mă culcam cu fraţii mei mai mari în şopru, pe otavă. Eu le făceam culcuşul. Ei vorbeau o vreme, mai oftau, gândindu-se la mama noastră care murise, nu demult, dar adormeau mai repede. Eu nu puteam... Voiam să fie mama cu noi. Îmi lipsea mult, cu toate că nici n-am cunoscut-o prea bine. Mă sculam din culcuşul meu şi mergeam pe afară. Dacă era senin, număram stelele de pe cer. Când ajungeam la 20, fiindcă nu ştiam să număr mai departe, ziceam şi încă una şi încă una... Mă uitam la stele şi îmi închipuiam că acolo este mama, care se uită la mine din cer, de sus.”  

Înţelept şi iubitor, îngrijorat de nesomnul micuţului său, tatăl lui nea Mitică îi spunea să facă o cruce pe pernă, înainte de a se culca... Copilul, ascultător, făcea crucea şi zicea: „cruce-n cer, cruce-n pământ, cruce-n locu-n cari’ mă culc”, în loc să zică rugăciunea... Mă, roagă-te lui Dumnezeu! - îl îndruma tatăl, pe micuţul nepriceput care ştia însă, de la bunicul Niculiţă, rugăciunea, şi, în final, apuca s-o spună: „Să ierte Dumnezeu păcatele lui mama Eva, ale mumii Ana, ale sorei mele”... Din nou tatăl intervenea: Dă-ne, Doamne, sanătate! iar Mitică continua: „la boi, la cal, la bivoliţă, la porci, la găini, la pisici”, până tatăl se sătura de nepriceperea-i copilărească şi-l expedia la culcare: Culcă-te, mă, şi dormi! Nici măcar rugăciunea nu poţi s-o zici ca lumea!  

Mai târziu, ducând cu el în lume această moştenire, Dumitru Sinu i-a găsit leacul, refugiindu-se în lumea fascinantă a cărţilor, citind enorm sau adunându-şi amintirile în sutele de file scrise de mână. Doamna Nicole, soţia sa, mărturisea că aprindea lumina de 30 de ori pe noapte şi citea cam şapte ore pe zi. Aşa a reuşit să adune o mulţime impresionantă de note şi notiţe, caiete întregi pline cu gândurile şi amintirile sale.  

„Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”  

Fraţii lui mai mari îl luau întotdeauna peste picior şi-i spuneau ăla mic, stângaciu, iute ca piperu’, ăsta care n-are somn sau, mai rău, mă, tu nu faci nici cât o ceapă degerată, tu n-ai să ştii să mâi boii şi nici să călăreşti, şi alte apelative care dezarmau, fireşte, copilul din el.  

Pe măsură ce a crescut, devenind bărbat în toată firea, Dumitru Sinu a vrut să-şi demonstreze, lui însuşi în primul rând, şi-apoi celor care-l considerau atât de stângaci, că va ajunge acolo unde a dorit: un om împlinit şi mulţumit de viaţa şi realizările sale, infirmându-le supoziţiile.  

N-a făcut şcoli înalte, pentru că au fost vremurile de-aşa natură, posibilităţile erau limitate. A absolvit doar liceul, la Sibiu, însă şcoala vieţii i-a folosit mult în tot ce-a întreprins, fiind un autodidact, ştiind să înveţe din experienţele celorlalţi, înconjurându-se cu prieteni inteligenţi şi valoroşi şi ţinând pasul cu aceştia, printr-o continuă modelare a caracterului său, prin acumulări substanţiale în sfera cunoaşterii, pentru că nea Mitică are o cultură generală de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fără valoare dacă n-ar fi luptat din răsputeri să-şi păstreze statutul de om.  

A dăruit celor care erau în nevoi fără să aştepte recompense, generozitatea lui fiind recunoscută peste tot, inclusiv în rândul rudelor sau consătenilor săi. Iar recompensa a primit-o de la Dumnezeu!  

După ce a muncit din greu, ani mulţi la rând, prin Franţa, Canada şi Statele Unite ale Americii, şi şansa i-a mai şi surâs, iată că visul american i se împlineşte şi deţine, pe rând, trei hoteluri proprietate privată: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada şi în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urmă poartă numele CORONADO, care citit arăbeşte, de la coadă la cap, nu înseamnă altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!” Mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet...  

De când n-aţi fost la Sebeşul de Sus? – l-am întrebat pe nea Mitică. “Sunt zece ani de-atunci, am fost în sat în anul 2001”, mi-a răspuns dumnealui. Am vrut apoi să aflu, din curiozitate, ce sentiment l-a încercat când a intrat în sat, după atâţia ani…”Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată”...  

 

 

 

 

Octavian D. Curpaş  

Phoenix, Arizona  

 


 

Referinţă Bibliografică:
SEBEŞUL DE SUS – Cu nea Mitică printre amintiri (capitolul XXX) / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 326, Anul I, 22 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!