Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Comemorari > Mobil |   


Autor: Moise Velescu şi Gheorghe Precupescu         Publicat în: Ediţia nr. 90 din 31 martie 2011        Toate Articolele Autorului

Scurt istoric al miscarii duhovnicesti
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Oastea Domnului, ca mişcare în sânul Bisericii Ortodoxe, este realitate vie a zilelor noastre, care, prin existenţa şi roadele ei a început să se impună atenţiei opiniei publice. Unii o cunosc mai mult, alţii mai puţin; unii îşi dau părerea despre ea în cunoştinţă de cauză, alţii numai din auzite, văzând-o prin ochelarii unor prejudecăţi moştenite dintr-o anumită epocă de tristă amintire. Tertulian, marele scriitor bisericesc, ne avertizează însă încă din secolul al II-lea, în «Apologetica» sa, spunându-ne: „Adevărul cere un singur lucru: înainte de a fi osândit, să fie cercetat!“ 

Vrem şi noi să oferim câteva din adevărurile despre Oastea Domnului, pentru ca această Mişcare, născută în solul fertil al Ortodoxiei, să fie cunoscută şi judecată după adevăr. 

Câteva cuvinte despre începuturi 

Era după terminarea Primului Război Mondial. Şi, cum zicea cineva: „Când apele adânci se tulbură, ele se liniştesc foarte greu şi au nevoie de timp îndelungat spre a se aşeza deplin...“ 

Numai că Bunul Dumnezeu, Cel Care a vegheat cu dragoste multă asupra destinului Neamului nostru, nu ne-a lăsat orfani de sprijinul Lui nici de această dată şi, prin toate cele petrecute, putem vedea intervenţia înţelepciunii şi a dragostei Sale. Iar faptul cel mai semnificativ este că aceasta s-a făcut prin Biserică şi prin slujitorii ei. 

Ne-a fost întregită ţara şi am avut o Românie–Mare, însă nu lipsită de problemele sale: toate resursele materiale erau epuizate, forţa spirituală înăbuşită de păcat, analfabetismul bântuia în rândul păturilor sărace, iar politicienilor le lipsea un limbaj comun. 

Birturile, spitalele şi temniţele erau pline, goală era doar biserica de credincioşi şi inima de credinţa lucrătoare. 

Sufletul poporului era ros nu numai de atâtea vicii, ci şi de gheşeftari şi comercianţi cărora li se alăturau politicienii „binevoitori“, întocmai ca şi în zilele noastre, după evenimentele din 1989. 

Eram deci la Rusaliile anului 1920, când la cârma Mitropoliei Ardealului a fost înscăunat profesorul de teologie dr. Nicolae Bălan. Tânăr şi însufleţit de gânduri mari şi iniţiative frumoase, acesta îşi căuta colaboratori însufleţiţi, ca şi el, de idei înnoitoare. În cadrul multelor şi feluritelor măsuri urgente ce urmau să fie luate în vederea stăvilirii răului şi a îndreptării lucrurilor, noul ierarh considera imperios necesară apariţia unei foi purtătoare a acestor gânduri în pătura cea largă a poporului, în satele şi oraşele de pe tot cuprinsul României Mari; satul nostru, locul binecuvântat de Dumnezeu, de unde a izvorât şi a plecat întotdeauna ceea ce a fost nobil, sănătos, frumos şi hotărât, ba chiar viteaz în însângerata noastră istorie! 

Şi nu i-a trebuit mult înaltului ierarh până ce şi-a amintit de studentul care-l avusese nu de mult timp, un moţ de lângă Albacul lui Horia, căsătorit cu o nepoată a lui Avram Iancu. 

Pune mâna pe condei şi-i scrie, chemându-l aici, la Sibiu, lângă scaunul mitropolitan. Iată scrisoarea: 

„Iubit părinte Trifa, 

Îmi amintesc de făgăduinţa ce ţi-am făcut, în prezenţa păr. dr. Lupaş, că bucuros te-aş aduce într-o funcţie bisericească la Sibiu. Am publicat concursul pentru un preot misionar şi credeam că sfinţia ta nu vei lipsi dintre concurenţi. 

Mie mi-ar părea bine să te am aici, fie la acest post de preot misionar, fie la altul, dar nu te-aş angaja bucuros în administraţie, ci la o chemare mai duhovnicească. Ne-ai da apoi aport şi la redactarea «Telegrafului», care va apărea iarăşi săptămânal de două ori, cum şi a «Revistei Teologice» care reapare cu începutul anului 1921. 

Cred că şi pentru dezvoltarea spirituală a frăţiei tale Sibiul ţi-ar fi un mediu mai prielnic. Te rog deci să te declari, ori, şi mai bine, să vii la Sibiu, ca să luăm înţelegere. Dacă ar fi să vii în persoană, avizează-mă din bună vreme, ca să poţi primi răspuns că sunt acasă. 

Cu arhierească binecuvântare, Nicolae, Arhiepiscop şi Mitropolit. 

Sibiu, la 31 dec. 1920“ 

Până aici e tot ceea ce putem şti noi că s-a făcut omeneşte în vederea stabilirii unui nou contact între fostul profesor de teologie de la Sibiu şi fostul său student din Certege, pe atunci, preot la Vidra. 

Omul de care avea nevoie Dumnezeu 

Dar dincolo de această faţă văzută a lucrurilor, trebuie să vedem cealaltă parte care constă în Lucrarea lui Dumnezeu, pentru a pregăti pe omul potrivit de care avea nevoie mitropolitul la Sibiu. Astfel, omul de care Se va folosi Dumnezeu va fi întâi pregătit sufleteşte, apoi dezlegat de cele trecătoare, spre a putea fi folosit în împlinirea scopului divin stabilit de Atoateştiutorul. 

Acesta era Părintele Iosif Trifa, născut la 3 martie 1888, în Certege, jud. Turda. Cele patru clase primare le termină în satul natal, de unde, în 1899, după ce a sărutat crucea din faţa bisericii, a plecat la gimnaziul din Brad. Era crucea de la mormântul mamei sale Anuţa, care i-a lăsat ca moştenire acea Psaltire cu scoarţe de lemn ce purta iscălitura Înaltului Şaguna şi a Marelui Iancu. 

După patru ani de gimnaziu la Brad, urmează cursurile celui din Beiuş, pe care îl absolvă în 1907. De aici va trece la Sibiu, spre a urma Academia Teologică. În anul 1910 se va întoarce la Certege, cu diploma de preot şi învăţător. 

La 15 iulie 1911, după cununia cu Iulia Iancu, este hirotonit ca preot pentru Vidra de Sus, de către episcopul Meţianu. 

În 1920, îi apare prima carte de predici, tipărită la Arad, intitulată «Spre Canaan». 

La primirea scrisorii de la mitropolitul Nicolae Bălan, în 31 decembrie 1920, omul de care avea nevoie Dumnezeu la Sibiu, va fi trecut de El prin focul încercărilor care îl vor curăţa sufleteşte şi trupeşte, precum pe cei trei tineri din Babilon, flăcările cuptorului încălzit de şapte ori. Astfel, într-o vară, Domnul îi va sparge cuibul, chemând la El pe Iulia, soţia sa, şi pe trei din cei patru copilaşi, spre a-şi împlini chemarea pentru care a fost pregătit. 

Sub ocrotitoarea aripă a Tatălui Ceresc, precum şi sub coviltirul unei căruţe moţeşti, cu Titus în braţe, în dangătul clopotelor bisericii în care a slujit zece ani, şi după ce a sărutat cele patru cruci, copleşit de îndurerarea unui sat întreg, a ajuns, în august 1921, la Sibiu, unde, cu data de 1 septembrie, va fi numit duhovnic la Academia Teologică, iar apoi director la Orfelinatul orfanilor de război. 

Din 1 ianuarie 1922, o dată cu înfiinţarea foii «Lumina Satelor», devine redactor al acesteia, unde va rămâne până în decembrie 1934. 

O noapte de An Nou cu urmări imprevizibile 

În noaptea revelionului din 1923, deci după zece ani de păstorire la Vidra şi după munca de un an la redacţia foii «Lumina Satelor», Părintele Iosif îşi făcea bilanţul activităţii sale preoţeşti, învinovăţindu-se de puţinul rod adus. 

Avea pe masă foile albe pe care urma să scrie articolul de fond pentru primul număr al foii pe 1923. Pe sub geamul său trecea tocmai atunci un cârd de beţivi, făcând aşa larmă cu înjurăturile şi cântecele lor de pahar, încât s-a trezit din somn şi copilaşul iubit, Titus. 

Cu inima zdrobită, a îngenuncheat şi, aplecat peste Psaltirea mamei, începu să se roage cu lacrimi şi cutremur, covârşit de povara răspunderilor pe care le avea ca preot şi cărora, îşi dădea seama, le-a răspuns prea puţin! Îşi vedea plasa goală ca a Marelui Pescar care s-a trudit toată noaptea în zadar. 

După o zguduitoare frământare sufletească, după lacrimile de căinţă şi de implorare a iertării, pentru că nu putea arăta în faţa Tatălui Ceresc nici un rod, decât numai frunze, în acea noapte de bilanţ şi de trecere dintr-un an într-altul, Părintele Iosif şi-a predat el însuşi viaţa pe deplin în mâinile şi voia lui Dumnezeu. 

Abia atunci, tocul lui, muiat nu numai în cerneală, ci şi în lacrimile unei vieţi puse pe deplin la dispoziţia Mântuitorului, a scris acea profetică „CHEMARE! 

Avem noi, Românii, două mari păcate care ne strică sufletul şi traiul nostru creştinesc: sudalma şi beţia! 

Veniţi să facem o întovărăşire de luptă împotriva lor! 

Să le scoatem din casa şi din traiul nostru!“(...) 

S-a publicat apoi un formular de «Hotărâre». Cititorii, care se hotărau să intre în lupta de scoatere a sudalmei şi a beţiei din traiul lor, erau sfătuiţi să iscălească acea Hotărâre, pe care s-o taie din gazetă şi s-o lipească pe perete, dar mai ales în inimă, având-o mereu în atenţie, iar la sfârşitul anului să o trimită la redacţie, pentru a se putea vedea câţi dintre cititori au rămas hotărâţi în lupta lor pentru lepădarea beţiei şi a sudalmei din viaţa lor. 

CHEMAREA la această HOTĂRÂRE a fost scânteia de unde s-a aprins focul cel mare purtat de Duhul Sfânt, Care a pornit «Oastea Domnului». 

Primii care au răspuns la această chemare au declarat că se hotărăsc nu numai pentru un an de zile şi nu numai împotriva celor două păcate, ci împotriva tuturor păcatelor şi pentru totdeauna! 

De aici, se poate vedea cu claritate lucrarea cea nevăzută a Duhului Sfânt Care a pornit această nelumească lucrare a Oastei Domnului, aici în Biserica noastră străbună, prin slujitorii ei. Mitropolitul Bălan a dat binecuvântarea arhierească acestui început de drum, fiind, prin calitatea sa de înalt ierarh, conducătorul de drept; iar preotul Iosif Trifa, cel căruia Duhul Sfânt i-a inspirat lucrarea de înnoire, – conducătorul de fapt al Oastei Domnului... Mitropolitul, sprijinitor şi ocrotitor, iar preotul redactor şi lucrător iscusit; unul să sape, altul să ude, iar Dumnezeu să facă să crească şi să rodească (I Cor 3, 5-9). 

Ba, mai târziu, mitropolitul va merge mai departe. 

Astfel, în cadrul lucrărilor Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului din anul 1930, s-a discutat şi despre Oastea Domnului. Cu acest prilej, înaltul ierarh a luat cuvântul şi, printre altele, a spus: 

„În faţa vremurilor schimbate ne trebuie o preoţie mai activă, ne trebuie un curent de regenerare religioasă, sufletească. Acest curent l-a făcut Mişcarea Oastea Domnului, iniţiată şi condusă de preotul nostru Iosif Trifa, căruia îi mulţumesc din acest loc pentru activitatea lui misionară pe care o dezvoltă la «Lumina Satelor» şi în Oastea Domnului, cu toată priceperea şi cu toată hărnicia“. 

Aşadar, noaptea de revelion a anului 1923 poartă semnul naşterii Oastei Domnului. Număr de număr, foaia «Lumina Satelor» va continua să cheme, să sfătuiască şi să îndrume cititorii ei spre o Ţintă, sub un Steag, în mod consecvent şi desluşit, printr-un glas binecunoscut şi autorizat şi de oameni, însă, mai ales, de Dumnezeu. 

Aceasta este Oastea Domnului. Nimic străin, nimic din afară, totul divin, totul clar, totul evanghelic; creştineşte şi româneşte. E născută în interiorul Bisericii străbune, în cadrul învăţăturii care a fost dată Sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3). 

Desţelenirea ogorului e grea, dar roadele nu întârzie să apară 

Pe lângă munca de la redacţie, de unde foaia «Lumina Satelor» aducea cuvântul Cărţii Sfinte cititorilor ei, săptămână de săptămână, Părintele Iosif a început să scoată şi câte o carte prin care căuta să dea Scripturilor – cu care împroprietărea poporul – şi o interpretare corectă în spiritul Sfintei Tradiţii a Părinţilor Bisericii. 

În anul 1925, mitropolitul iniţiază un pelerinaj la Ierusalim, la care participă şi Părintele Iosif. La întoarcerea sa, el scrie cartea «Pe urmele Mântuitorului», care, o dată ajunsă în masele largi ale poporului, i-a determinat pe foarte mulţi să se hotărăscă să adere la mişcarea Oastea Domnului. Prin cartea «Ce este Oastea Domnului», apărută în mai multe ediţii, Părintele Iosif face cunoscută această Lucrare tuturor celor care voiau să intre în rândurile ei. 

„Oastea Domnului luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume“ – spune Părintele Iosif. 

În lupta aceasta, el şi-a câştigat şi prieteni, dar şi duşmani – cum s-a întâmplat mai cu seamă după apariţia cărţii «Alcoolul – duhul diavolului», care a stârnit revolta tuturor cârciumarilor ţării şi a fabricanţilor de băuturi spirtoase. 

Comercianţii, care se îmbogăţeau prin înşelarea poporului, fabricanţii de alcool, până şi politicienii dornici de îmbogăţire, care profitau de starea de înapoiere a ţării în urma anilor de război, nu vedeau cu ochi buni pe cel care căuta să-şi ridice Neamul din mocirla păcatelor la o viaţă nouă în Hristos. De asemenea, nu a fost cruţat nici de unii preoţi şi nici de sectari. Îl apărau numai adevărul, pe care-l mărturisea la acea vreme, şi ierarhul său, care, pe atunci, îl înţelegea deplin. Astfel, la adunarea clerului asociaţiei «Andrei Şaguna» din Sibiu, la data de 14 octombrie 1934, mitropolitul spunea: „...Mă bucură discuţia referitoare la Oastea Domnului. În legătură cu Oastea Domnului s-a pus problema profundă: renaşterea vieţii sufleteşti. O biserică în care nu se vorbeşte de renaştere religioasă prin puterea de mântuire a Domnului Hristos, oricât de făţoasă ar fi în exterior, e holda cu grâu mare în pai, dar goală în spic. Întrebarea serioasă este: Cum trăiesc eu cu Hristos? Care este legătura mea zilnică cu Hristos? Asta cere Sfânta Scriptură. Preotul care nu şi-a pus problema pentru el personal, acela nu poate conduce pe alţii la mântuire. E medicul care dă reţeta, pe când Hristos cere o făptură nouă. Tu, personal, eşti convertit la Hristos? Aceasta este problema preoţiei. Convertirea. 

Aşa mi-am pus eu problema pentru mine şi Biserica mea, după Unirea naţională, când toţi tremurau de situaţia grea a Bisericii. Prin ce poţi sluji Biserica când poporul e liber? Problema e renaşterea forţelor sufleteşti ale poporului. Trezirea la o nouă viaţă a poporului. Să se producă în fiecare procesul renaşterii sufleteşti. Cum decurge acest proces pe urma căruia eşti renăscut la o viaţă nouă?... Din căzut te ridici, din înfrânt, Iisus te ridică. Atunci, în concluzia finală şi reală, ajungi la ceea ce face Oastea Domnului. Totul se va produce prin chemarea Duhului Sfânt...“ Ce viziune clară şi sănătoasă, ce mărturisire de credinţă, ce declaraţie, ce act solemn de perspectivă evanghelică! 

Astfel procedându-se, în sânul Bisericii lui Hristos, se mergea pe urmele Sfinţilor Părinţi, cărora nu e de ajuns numai să le pomenim numele, lăudându-ne cu ele, ci să şi călcăm pe urmele înfăptuirilor lor. 

La data când înaltul ierarh făcea aceste precizări, Oastea avea o experienţă de doisprezece ani! Alături îi stăteau unele personalităţi proeminente ale timpului de atunci: arhimandritul Iuliu Scriban – apărătorul dârz, Gala Galaction, Al. Lascarov-Moldovanu I. Gr. Oprişan, părintele Vasile Ouatu, părintele Vladimir Popovici şi alţii, dar mai ales cele două calfe credincioase şi smerite: Ioan Marini şi Traian Dorz. 

Poezia şi cântarea, versurile poetului Traian Dorz, însufleţeau şi mobilizau fronturile Oastei. 

Lucrările literare ale Oastei Domnului, mai ales cele rămase de la Părintele Iosif Trifa, de la învăţătorul Ioan Marini şi de la poetul Traian Dorz, cunoscute azi mai mult numai în rândurile sau familiile ostaşilor, când vor ajunge să fie descoperite şi preţuite la adevărata lor valoare, alături de lucrările sfinţilor noştri înaintaşi, vor face mai roditor ogorul Bisericii străbune. 

Poetul Traian Dorz a îmbogăţit prin creaţiile sale literatura religioasă creştină, situându-se pe linia marilor creatori ai poeziei sensibilităţii religioase. Pe drept cuvânt, el poate fi numit „privighetoarea Ortodoxiei româneşti“. 

În 1929, în urma unor eforturi financiare deosebite, Părintele Iosif a reuşit să achiziţioneze o tipografie din Germania, o adevărată „mănăstire de oţel“, la care, pe lângă foaia «Lumina Satelor», tipăreşte, începând cu 1930, suplimentul «Oastea Domnului», axat exclusiv pe problema creşterii vieţii spirituale a credincioşilor din Biserica noastră. De aici vor vedea lumina tiparului nenumăratele cărţi de învăţătură creştină, un adevărat tezaur al Ortodoxiei. 

La bilanţul celor zece ani de Oaste, în 1933, ea număra în jur de 100.000 de membri, din toate colţurile ţării şi chiar de peste hotarele ei. În rândurile Oastei se aflau oameni din toate categoriile sociale. Aşa după cum scria arhimandritul Iuliu Scriban, prin Oastea Domnului s-a format în ţara noastră o ţărănime nouă, dar şi o intelectualitate care a început să înţeleagă rosturile naţionale şi spirituale ale creştinismului nostru. Medici, militari, avocaţi, notari, primari, elevi şi studenţi, învăţători şi profesori se vor înrola, de bună voie, în această Mişcare, dând naştere unui voluntariat duhovnicesc şi civic neîntâlnit până atunci la noi. De fapt, voluntariatul – asumarea liber-consimţită, teoretic şi practic, a idealurilor Mişcării – constituie una din caracteristicile fundamentale ale acesteia. Nu numai vârstnicii devin entuziaşti, ci şi tinerii, cărora militantismul religios le descătuşează energiile. De pildă, de la un liceu de fete, o clasă întreagă se înscrie în Oaste. 

Ofensiva împotriva beţiei şi a sudalmelor, obiectivele iniţiale ale Mişcării, începe să-şi arate roadele. Într-un număr din «Lumina Satelor» se anunţă că „Oastea Domnului a închis a 16-a cârciumă“. Acestea şi alte fapte asemănătoare se dovedeau a fi adevărate minuni ale acelor vremuri apostolice. Doar diavolul şi ai lui nu puteau să vadă cu ochi buni ceea ce se petrecea prin Oastea Bisericii în mijlocul neamului nostru românesc. 

Însă toate aceste uimitoare realizări şi toate aceste sute de mii de suflete aduse de pe căile păcatului la Hristos au fost câştigate cu un enorm de mare preţ. 

Cunoscător al vieţii Sfinţilor Părinţi, Părintele Iosif a căutat, urmându-le pilda, să-şi pună propria sa viaţă, sănătate, libertate şi avere în joc, spre a aduce suflete la mântuire, spre a-şi vedea Biserica vie, cu mădulare sănătoase în Trupul lui Hristos. 

Dăruindu-se pe deplin muncii în ogorul Evangheliei, Părintele Iosif şi-a neglijat sănătatea. Anii au trecut, iar cele trei necruţătoare boli rodeau continuu în trupul lui firav. Boala de rinichi, un plămân scos din funcţie în 1930, cancerul intestinal etc., toate acestea s-au concretizat în cele şapte operaţii şi în răni deschise până la moarte. Botezul de foc al suferinţelor prin care Mântuitorul l-a trecut, imprimă adânc imaginea ce-l caracterizează fizic, moral şi spiritual pe acest preot cu roade de apostol, pe acest profet al vremurilor noastre. 

În ciuda sănătăţii şubrede şi a atâtor acuzaţii nedrepte, din parte unor confraţi sau a unor intelectuali secularizaţi, care pe un om obişnuit l-ar fi redus complet la neputinţă, Părintele Iosif Trifa continua să scrie cărţi şi să redacteze articole la foile Oastei, dând hrană duhovnicească tuturor fronturilor. Iată bilanţul muncii sale, exprimat în numărul şi tirajele publicaţiilor apărute: 

37 titluri de cărţi şi 12 calendare 1.032.000 ex. foi .....................15.580.800 ex. Total 16.612.800 ex. 

În anul 1938, când Părintele a plecat la Domnul, pe lângă aceste rezultate, se aprecia că numărul membrilor Oastei Domnului s-a ridicat la aproximativ 300.000. Toţi aceştia, scoşi din patimi şi păcate, din şanţuri şi din birturi, din analfabetism şi lene, au fost aduşi cu adevărat în sânul Bisericii şi redaţi societăţii. 

La început, un conflict administrativ – apoi conflictul dintre duhul lumii şi Duhul lui Hristos 

Numai el, Părintele Iosif, în urma unui conflict – la început pe mărunte motive administrative – pus la cale de diavolul, care s-a folosit de unii dintre consilierii apropiaţi ai înaltului ierarh, invidioşi pe rezultatele celui coborât de la munte, a fost scos din preoţie în 1935, sub acuzaţia de „neascultare de ierarh“. Mişcarea Oastei nu avea încă statute şi, din această cauză, nici nu putuse obţine personalitate juridică. Costurile pentru achiziţionarea unei tipografii erau foarte mari şi, ca urmare, Părintele a fost nevoit să-şi vândă întreaga avere provenită atât de la părinţii, săi cât şi din partea părinţilor soţiei sale, Iulia. La apelul Părintelui Iosif, foarte mulţi membri şi simpatizanţi au făcut donaţii substanţiale, iar Biserica, respectiv Arhiepiscopia Sibiului, a contribuit doar cu o sumă modică. Aceasta, mai târziu, a fost returnată. Cu toate acestea, administratorii eparhiali susţineau să fie trecută pe numele Mitropoliei. Acest lucru ar fi însemnat însă a-i limita complet asociaţiei independenţa administrativă pe care i-ar fi oferit-o obţinerea personalităţii juridice. Pentru că tipografia nu putea fi trecută pe numele Oastei, s-a hotărât ca până la obţinerea personalităţii juridice să fie trecută pe numele Părintelui Iosif Trifa, iniţiatorul pământesc al Oastei Domnului, cum recunoşteau toţi ostaşii şi însuşi înaltul ierarh, Mitropolitul Nicolae Bălan, la aceeaşi Adunare Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului, din 1930. 

Majoritatea membrilor asociaţiei considerau că era dreptul acesteia, ca mişcare a mirenilor, să posede bunuri materiale pentru realizarea scopurilor sale misionare, asemenea oricăror asociaţii similare din ţară. De drept, din punct de vedere duhovnicesc, Oastea Domnului era sub directa îndrumare a Sfântului Sinod, dar, administrativ, ea avea autonomia ei, care ar fi fost recunoscută prin dobândirea personalităţii juridice. Administratorii eparhiali însă considerau să cea mai modernă tipografie din România, pentru care nu mişcaseră un deget, era un „peşte prea gras“ ca să-şi permită să-l scape din mână. Conflictul acesta a dat naştere însă unui altuia, de natură ideologică. Părintele era acuzat de către detractorii săi că ar manifesta în activitatea misionară unele atitudini eterodoxe. De fapt, asta constituia cea mai grea şi concludentă acuzaţie spre a lovi în iniţiatorul Oastei şi a-l îndepărta din fruntea ei. Declaraţia Părintelui şi documentele din presa vremii dovedesc însă fără putinţă de tăgadă că Părintele Iosif Trifa a rămas statornic până la moarte învăţăturii Bisericii noastre Ortodoxe. 

Unii s-au şi grăbit să-l apropie pe Părintele Iosif de fostul preot Tudor Popescu, care a intrat în conflict nu atât cu ierarhia, cât, mai ales, cu învăţăturile Bisericii. Răzvrătitul de la biserica bucureşteană «Cuibul cu barză» susţinea negru pe alb că este necesară o reformă a învăţăturii noastre de credinţă. Preotul Iosif Trifa, dimpotrivă, susţinea că nu e nevoie de o reformă a învăţăturii de credinţă – aceasta fiindu-ne lăsată de Însuşi Mântuitorul şi de către Ucenicii Săi –, ci una a vieţii membrilor Bisericii noastre prin Taina Pocăinţei care duce la naşterea din nou. 

În articolul «Pe drumul crucii» publicat în numărul din 30 ianuarie 1937 al foii «Isus Biruitorul», Părintele Iosif Trifa îşi exprimă fără echivoc crezul său statornic: „Nu pot – scrie el – eu însumi să trădez cauza Domnului şi lupta, amestecând grâul cu pleava, virtutea cu păcatul, lumina cu întunericul. (...) Orice ar fi să mi se întâmple, eu îmi voi păstra până la sfârşit dragostea mea faţă de Biserica strămoşească, cu care n-am avut nici un fel de conflict de credinţă“. Iar, în alt loc din acelaşi articol, afirmă, împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, credinţa sa nestrămutată în biruinţa Adevărului şi a Dreptăţii: „Stau liniştit în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii, în faţa Istoriei că nu sunt vinovat de acuzele ce mi se aduc. Mai curând ori mai târziu, Bunul Dumnezeu, Biserica, Neamul şi Istoria îmi vor face dreptate“. Părintele Iosif, înţelegând imperativul vremurilor în care trăia, voia o ortodoxie militantă, bazată pe trăirea învăţăturilor Evangheliei şi ale Sfintei Tradiţii, singura cale prin care putem avea o Biserica vie şi luptătoare. Moţiunea din 12 septembrie 1937 face o clară precizare a poziţiei Oastei Domnului faţă de Biserica şi a rosturilor ei naţionale şi spirituale: 

„Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este altceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Ne trudim să ieşim doar din comunul vieţii, să creştem în Domnul pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie dogmatică sau canonică; nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea Domnului nici nu a vrut, nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii“. 

Deci Părintele Iosif Trifa nu a fost caterisit pentru abateri de la învăţătura Bisericii noastre, ci, aşa cum afirmam în rândurile precedente, pentru motive de ordin pur administrativ. Iar când şi-a dat seama că acest conflict ar putea evolua negativ, producând răni Bisericii-mame, în urma unui sever examen de conştiinţă, şi-a cerut iertare ierarhului său în cinci scrisori, ultima şi cea mai importantă fiind Moţiunea din 12 septembrie 1937. Conform sfintelor canoane ale Bisericii, în momentul când petentul şi-a recunoscut greşeala, trebuia încă de la prima scrisoare să i se acorde iertarea de către superiorul faţă de care a greşit. Conflictul era în speţă nu între penitent şi Biserică, ci între penitent şi ierarhul său. Pe bună dreptate, un înalt ierarh al zilelor noastre, intuind esenţa conflictului, a afirmat: „S-a întâlnit un vlădică orgolios cu un moţ dârz şi a ieşit ce a ieşit“. Moţul dârz şi-a călcat însă peste dârzenia sa, s-a deşertat pe sine însuşi de orice orgoliu, iar dreptate i se va face de-abia în septembrie 1990, când, în spiritul adevărului, al dreptăţii şi al dragostei creştine, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, rejudecând procesul Părintelui Iosif Trifa, i-a ridicat nedreapta caterisire şi i-a reabilitat memoria, iar Oastea Domnului a fost repusă în drepturile sale. 

Profilul duhovnicesc al Oastei Domnului şi specificul ei 

Din cele înfăţişate până acum, reiese clar că Oastea Domnului venea cu ceva nou nu în domeniul învăţăturii, ci în trăirea acesteia, căutând, în primul rând, să placă nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. 

Aşa cum afirma Părintele Iosif în Moţiunea din 12 septembrie 1937, această „familie restrânsă“, această „comuniune“ (nu „comunitate evanghelică“, cum le-ar fi plăcut unora să devină Oastea!...), această frăţietate evanghelică, în sensul creştinismului primar, se străduieşte să iasă „din comunul vieţii“, ca să facă ceva mai mult pentru Hristos şi mântuirea sufletului. 

Acest lucru l-au căutat, mai înainte de Oastea Domnului, înşişi unii credincioşi din primele veacuri ale creştinismului sub forma vieţii monahale. Iată ce spune Sf. Ioan Scărarul: „Tuturor le este cu putinţă să se roage împreună cu obştea, dar multora le este mai uşor numai cu unul înrudit sufleteşte. Numai puţinora însă le este uşoară rugăciunea de unul singur.“ 

Din necesitatea aceasta, a celor ce voiau să se roage şi să lupte împreună cu cei „înrudiţi sufleteşte“, s-a născut acea formă specială de evlavie cunoscută sub numele de monahism. 

Şi în rândul credincioşilor mireni s-a întâmplat la fel. Acei care simţeau nevoia de a-L sluji mai mult pe Dumnezeu, adică „de a trăi cât mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii“, au căutat pe cei cu care „se înrudeau sufleteşte“. Aşa s-a ajuns în zilele noastre şi la Mişcarea duhovnicească Oastea Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. 

I.P.S. Sa dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, intuieşte fericit acest aspect atunci când afirmă: „(...) aşa cum monahismul – ca formă specială de evlavie clericală şi neclericală în acelaşi timp, căci unii rămân «fraţi» [de mânăstire] toată viaţa, şi «monahii» nu au drepturi sau îndatoriri sacramentale, dacă nu sunt hirotoniţi – tot aşa «fraţii» din Oastea Domnului sunt o formă de evlavie şi de trăire a vieţii creştine în viaţa laică, acasă, nu în mânăstiri. Desigur, cu respectarea învăţăturilor ortodoxe referitoare la credinţă, fapte bune şi Har, ca mijloace şi căi negreşelnice şi obligatorii pentru mântuire“. 

Fireşte că nu putem reduce apariţia acestei Mişcări doar la aspectul „înrudirii sufleteşti“. Întemeietorul ei, Părintele Iosif Trifa, aşa cum am văzut din partea întâi a acestui scurt istoric, avea în vedere fronturi de luptă mult mai ample. Oastea Domnului vrea o arătură mai adâncă în ogorul Bisericii lui Hristos. În acest sens, ostaşii se străduiesc să unească meditaţia monastică cu acţiunea, cu fapta, în viaţa de toate zilele. Ei sunt nişte călugări în straie de mirean, care vor să trăiască evlavia creştină acasă, adică în mijlocul lumii, al oamenilor de toate felurile, cu frământările şi ispitele specifice acestui mediu mult mai vast. Ei îşi impun, în felul acesta, austerităţile vieţii monahale în comportarea şi traiul lor. Nu se îmbată, (alţii dintr-un zel şi mai mare, asemenea recabiţilor din Vechiul Testament, nu folosesc nici un fel de băutură alcoolică), nu fumează, nu înjură, nu participă la petrecerile lumeşti. Adică, aşa cum afirma mai sus Părintele Iosif, „vor să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii“. Ei se străduiesc pentru ca „Marta“ să nu-i fure „Mariei“ partea cea bună; dar, în acelaşi timp, în calitate de creştini mireni, ei se simt datori să-i dea şi „Martei“ ceea ce i se cuvine, ca membri ai societăţii şi cetăţeni cinstiţi ai patriei în care Dumnezeu i-a rânduit să se nască şi să trăiască. Aceasta nu înseamnă că ei au orgoliul de a impune tuturor felul lor de a fi, aşa cum nici monahii nu au această pretenţie. Ei nu judecă pe nimeni, ci se roagă ca toţi creştinii să se străduiască fiecare, după puterile lui, să lucreze la opera de mântuire. Iar unde nu putem noi împlini, împlineşte Harul. 

Tocmai această trăire autentic creştină a deranjat comoditatea şi formalismul anumitor „drept-măritori creştini“, care vedeau în Ortodoxie nu un mod de existenţă, ci doar formele exterioare ale unei credinţe golite de conţinut. Un fel de ortodoxie festivă, adică a zilelor de sărbătoare. Când, în realitate, Sf. Biserică ne îndeamnă „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să le dăm “, sau: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea“ lui Dumnezeu. 

Conceptul de bază în transformarea spirituală a omului este naşterea din nou, prin Taina Sfântă a Pocăinţei. Acest concept, pe care Oastea Domnului are meritul că l-a reactualizat, el fiind existent în doctrina Bisericii noastre, dă o lovitură de graţie celui de-al doilea botez practicat în neoprotestantism. Învăţătura de la Oaste aprofundează concepţia ortodoxă conform căreia „cel de-al doilea botez“ nu mai are loc prin cufundarea într-o apă materială, ci prin cufundarea în baia lacrimilor de pocăinţă, din care păcătosul iese restaurat spiritual şi moral. Însuşi părintele prof. Galeriu, în teza de doctorat a Sfinţiei Sale («Jertfă şi Răscumpărare») afirmă că „Taina Pocăinţei este o restaurare a Botezului“ Faptul că în Oastea Domnului se pune accentul atât de mult pe Taina Pocăinţei, i-a determinat pe ortodocşii secularizaţi să-i numească pe aceştia „pocăiţi“, adică sectari. Ca urmare, s-a ajuns la un lucru paradoxal: cei care se străduiau să trăiască Ortodoxia erau numiţi „sectari“, iar cei care se abăteau de la normele ei erau consideraţi „drept-credincioşi“ ai Bisericii străbune. Dacă e vreo deosebire între ostaşii Domnului şi unii credincioşi din Biserică, aceasta constă doar în faptul că ostaşii s-au hotărât şi luptă să realizeze ortopraxia, adică apărarea şi trăirea la o cotă maximă a învăţăturilor Bisericii-mame, din care toţi facem parte. De drept, toţi ortodocşii sunt ostaşi – calitate primită prin însăşi Taina Sfântului Botez, aşa cum se cere în rugăciunile rostite de preot la săvârşirea acestei Sfinte Taine. De două ori, nou-născutul este numit „ostaş“. Astfel, în prima rugăciune de „lepădare“, diavolul este „somat“ să iasă şi să se depărteze „de cel însemnat, noul ales ostaş al lui Hristos, Dumnezeul nostru“. Apoi, la plecarea capetelor, de după cele două rugăciuni ale „spălării“, preotul se roagă în taină ca cel ce s-a îmbrăcat în Hristos... „să rămână ostaş nebiruit împotriva celor ce aduc în zadar vrajbă asupra lui“. E regretabil că o mare parte din ostaşii Bisericii, în fapt, „s-au lăsat la vatră“, renunţând la statutul lor de ostaşi activi. În realitate, rămân „ostaşi ai lui Hristos“ doar cei care se menţin trăitori activi ai angajamentelor asumate la Botez, prin naşi, iar mai târziu, prin trăirea conştientă a acestor angajamente, adică practicând Taina Pocăinţei – naşterea din nou. 

Însuşi Sf. Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei să sufere şi să lupte „ca un bun ostaş al lui Hristos“ (II Tim. 2, 3). 

Pe bună dreptate Părintele Iosif scrie: „Da, e adevărat că toţi creştinii au primit prin Botez numele de ostaşi ai lui Hristos şi au primit şi armătura Duhului Sfânt (cea de la Efeseni 6, 11-18). Marea întrebare este însă: rămas-au toţi în tabăra lui Hristos? Păstrează toţi şi se luptă toţi cu armele ce li s-au dat la Botez? S-ar putea oare spune despre cei ce se înjunghie şi se omoară pe la cele cârciume că sunt nişte bravi ostaşi ai Domnului şi au murit în frontul Lui? 

S-ar putea oare spune despre cei ce se tăvălesc în toate patimile şi fărădelegile, şi de cele sufleteşti nici nu vor să audă, că sunt nişte ostaşi ai Domnului? Da! Matricola botezaţilor este plină de ostaşi ai Domnului, dar viaţa şi lumea e plină de dezertorii acelei oştiri. Cei mai mulţi sunt dezertori din tabăra Domnului. (...) Vom spune deci răspicat: Oastea Domnului se ocupă de cei mulţi, mulţi care au dezertat din tabăra Domnului. Din ostaşi cu numele, noi vrem să fim şi să facem şi pe alţii ostaşi de fapt.“ 

Apoi, Părintele Iosif arată şi terenul de luptă al Oastea Domnului şi faptul că nu reduce ostăşia doar la cei înrolaţi în această Mişcare: „Noi n-am spus niciodată că numai cei înscrişi în Oaste ar fi ostaşi ai Domnului. Oastea Domnului cea mare nu stă doar din o mână de oameni, căci atunci ar fi vai şi amar de creştinătate! Ostaşi ai Domnului sunt creştinii cei luptători şi biruitori; cu aceştia noi nu ne ocupăm. Noi ne ocupăm cu dezertorii, cu întoarcerea celor apucaţi în tabăra lui satan (subl. ns.). Toţi cei din Oastea Domnului nu ne ruşinăm să spunem că am fost dezertori; am fost în armata diavolului, dar scumpul nostru Mântuitor ne-a ajutat să scăpăm de acolo şi să redevenim ostaşii Lui. Purtăm acest nume în ciuda lui satan şi luptăm neîncetat să-i răpim şi pe fraţii noştri căzuţi în prinsoarea lui. În tabăra noastră vin cei ce spun plângând că au scăpat din tabăra diavolului. Noi cu aceştia ne ocupăm şi ne întărim unii pe alţii să nu mai ajungem iarăşi în prinsoarea cea rea.“ 

„Noutatea“ Oastei Domnului  

Oastea Domnului a lărgit sfera manifestărilor duhovniceşti, acceptând şi practicând, alături de cultul ortodox tradiţional – pentru sporirea şi trăirea evlaviei creştin-ortodoxe şi alte modalităţi de exprimare a acesteia: „hotărârea (legământul)“, rugăciunea în Duhul (rugăciunea liberă, adică prin cuvinte proprii), predica şi cântarea religioasă laică. Toate acestea, (cum bine observă I.P.S. Sa Dr. Antonie Plămădeală în Cuvântul citat anterior), „nici nu înlătură, nici nu adaugă ceva. Doar sporeşte evlavia şi încurajează realizarea ei. Este de la sine înţeles că acestea trebuie să fie sub cupola învăţăturii de credinţă ortodoxă: şi interpretarea Sfintei Scripturi şi textele manifestării prin cântare“. 

Creştinul dezertor, după ce s-a trezit din somnul păcatului, adică „şi-a venit în fire“ asemenea fiului celui pierdut, ajunge la pocăinţă. Întorcându-se „acasă“, îşi cere iertare tatălui său, începând de acum o viaţă nouă. Astfel, el se hotărăşte s-o rupă cu păcatul pentru totdeauna. „Hotărârea“ vine în urma schimbării vieţii prin pocăinţă. În fond, este schimbarea cea mare pe care i-o cerea Mântuitorul lui Nicodim, atunci când îi spunea că trebuie „să se nască din nou“ (Ioan 3, 14), ca să poată începe o viaţă nouă. Fără de o hotărâre pecetluită printr-un legământ schimbarea vieţii nu are garanţia continuităţii şi a aducerii roadelor. Ceea ce este votul monahal pentru intrarea unui creştin botezat în monahism, este şi hotărârea întărită printr-un legământ pentru intrarea în Oastea Domnului. 

Pentru a te angaja într-o instituţie, într-o întreprindere, sau pentru a intra într-o asociaţie trebuie să depui o cerere în care te angajezi (te hotărăşti) să respecţi întru totul regulamentul de ordine interioară şi de funcţionare ale acestora. De altfel, şi în armata „cezarului“, recrutul nu devine ostaş decât după ce depune jurământul. 

La intrarea în Oastea Domnului, nu se depune o cerere scrisă în înţelesul obişnuit al cuvântului, aceasta fiind înlocuită cu hotărârea verbală sau scrisă, sub formă de rugăciune, prin care cel ce s-a căit de toate păcatele se angajează faţă de Mântuitorul, faţă de Biserică şi faţă de fraţii săi, s-o rupă pentru totdeauna cu păcatul şi să-i slujească lui Hristos, luptând până la moarte pentru apărarea credinţei şi pentru eliberarea semenilor din robia păcatului. 

Aşa cum cineva nu poate afirma că legământul (votul) monahal nu şi-ar avea rostul în înţelegerea ortodoxă a naşterii şi creşterii în viaţa cea nouă în Hristos, tot aşa nici legământului de la Oaste nu i se poate nega autenticitatea şi valabilitatea ortodoxă. Atât Sf. Grigorie de Nyssa, cât şi Sf. Serafim de Sarov susţin cu temeiuri biblice şi patristice necesitatea hotărârii adică a legământului în viaţa de credinţă. Hotărârea este un act conştient al voinţei noastre de a ne schimba. Dacă la Botez mărturiseau naşii pentru noi, răspunzând în locul nostru la „lepădările“ de satan, acum, la naşterea din nou, noi înşine mărturisim cu gura noastră şi cu întreaga noastră fiinţă că ne lepădăm de diavolul şi de iadul lui. Cu mult adevăr, citând pe Sf. Grigorie de Nyssa, pr. prof. Vasile Mihoc trage o concluzie fără echivoc: „Aşadar, din trup ne naştem fără voie, dar naşterea duhovnicească nu se poate face decât cu voia noastră. La această naştere «hotărârea noastră ne este moaşă»“. 

Sf. Serafim de Sarov observă că lipsa roadelor în creştinismul modern este cauzată tocmai de faptul că lipseşte condiţia de bază: Hotărârea! Orice hotărâre trebuie pecetluită printr-o rugăciune de predare. Acesta îmbracă două aspecte: unul de renegare a vieţii de păcat trăită până atunci de către cel ce ia hotărârea; iar altul de afirmare a vieţii noi prin făgăduinţa de a ţine şi de a rodi această făgăduinţă, până la moarte. În acest sens, rugăciunea de predare devine un legământ. 

Ostaşii Domnului, pe lângă rugăciunile aflate în cărţile de cult sau în cărţile de rugăciuni, fac apel şi la rugăciunea în Duhul (rugăciunea liberă, cu propriile cuvinte), care răspunde unor nevoi intime, unei mărturisiri strict personale legate de o stare sufletească anumită a credinciosului. Acest tip de rugăciune însă poate corespunde şi pentru exprimarea sentimentelor legate de nevoile unei colectivităţi, pentru a răspunde la o situaţie concretă din viaţa acesteia. După modelul rugăciunilor Sfinţilor se realizează şi rugăciunile în Duhul. Rugăciunea în Duhul evită şablonizarea, adică repetarea mecanică, fără participarea conştientă şi afectivă, a unei rugăciuni învăţate pe dinafară. În sensul acesta, şi Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, se poate demonetiza, dacă nu-i pătrundem zilnic înţelesurile. 

Cuviosul Teofan Zăvorâtul, în Scrisoarea a XXXI-a8, ne îndeamnă: „Obişnuiţi-vă să vă rugaţi cu cuvintele voastre!“, adică să-I spunem direct, cu cuvintele noastre, lui Dumnezeu, Mântuitorului, Duhului Sfânt, Maicii Domnului sau Sfinţilor ceea ce ne apasă pe suflet. Aceasta nu înseamnă o subestimare a rugăciunilor consacrate. Căci, la Oaste, se practică şi un tip şi altul de rugăciune. Ele se împletesc, astfel, în mod binecuvântat şi se completează unul pe celălalt, fără să se excludă. Rugăciunile consacrate ale Sfinţilor întâlnite în cărţile de rugăciuni ale Bisericii, precum şi rugăciunile catismale din Psaltirea Împăratului David, sunt mereu izvoare vii pentru primenirea rugăciunilor libere, ca manifestări ale experienţelor concrete din viaţa de toate zilele a credincioşilor. 

Ostaşii Domnului sunt îndemnaţi să citească Sfânta Scriptură, s-o cunoască şi s-o trăiască. Marele merit al Părintelui Iosif Trifa este şi acela că a pus Biblia în mâna poporului. În acelaşi timp însă, credincioşii din Oaste citesc scrierile Sfinţilor Părinţi, înţelegând şi tălmăcind Scriptura prin învăţătura acestora. Procedând aşa, se evită subiectivismul şi rătăcirile de la adevăr, care pândesc la orice pas pe acei care cred că Duhul Sfânt le „vorbeşte“ lor direct. Idealul este ca în fiecare adunare a Oastei să existe un preot ataşat ideilor şi specificului Lucrării. Păstorul sufletesc îşi îndrumă astfel turma pentru a o duce la păşunile şi izvoarele adevărului, ferind-o de ierburile şi apele otrăvite. 

Ostaşii se înarmează cu învăţătura Bisericii şi a Bibliei pentru a putea da răspuns tuturor acelora care ne atacă spre a ne zdruncina adevărurile de credinţă. Astfel, ei pătrund în frontul duhovnicesc luptând cu vrăjmaşul acolo unde preotul nu poate: în şcoli, în fabrici, în întreprinderi, pe ogoare etc. În acest înţeles, Oastea devine un braţ activ şi puternic al Bisericii, ca în primele veacuri, când fiecare creştin era un luptător, un „Miles Cristi“ (Ostaş al lui Hristos). 

Rolul Oastei Domnului este subliniat şi mai bine de I.P.S. Sa Antonie Plămădeală, în acelaşi Cuvânt menţionat în rândurile precedente: „Oastea Domnului susţine Biserica – Adunarea poporului lui Dumnezeu – prin participarea la Sf. Liturghie şi la celelalte slujbe, adăugând, fără nici o schimbare în credinţa şi în tradiţia ortodoxă, Liturghia după Liturghie, cum a numit cineva (pr. prof. Ion Bria) viaţa creştină în toată durata ei, în permanenţa ei în timp şi spaţiu, ca efort sufletesc complementar şi nu contradictoriu, atât în biserică, precum şi după ieşirea din lăcaşul de cult. În aceasta nu e nimic nou şi provocator, ci doar intenţia de reînnoire permanentă, cum ar fi spălatul în fiecare dimineaţă sau după ce ţi-ai murdărit mâinile. În aceste comparaţii se poate vedea uşor o metaforă a pocăinţei“. 

Poezia şi cântarea puse în slujba mântuirii 

Cântarea religioasă de la Oaste ocupă, de asemenea, un loc important. Fără îndoială, muzica rituală rămâne la locul ei inalienabil. Ea respectă anumite reguli şi canoane, aşa cum Sfinţii şi marii rapsozi ai Ortodoxiei au creat-o, asigurându-i o sacralitate rămasă şi în zilele noastre la fel de vie şi lucrătoare. Poporul nostru, dotat cu o sensibilitate artistică deosebită, şi-a exprimat stările sufleteşti, dorinţa de a-L slăvi pe Dumnezeu nu numai în cadrul serviciilor cultice, ci şi în afara acestora, în viaţa de toate zilele. 

Mărturie a credinţei sale, a sufletului său curat şi avântat sunt colindele în care se află îngropate cele mai alese comori duhovniceşti cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Dar colindele sunt legate doar de Sărbătoarea Crăciunului. Ele nu se mai cântă în timpul anului. Într-un fel, doina, a suplinit acest gol în viaţa cotidiană a omului simplu. Doina autentică, în tot ceea ce are ea mai adânc şi curat, este şi ea tot o rugăciune, un imn de laudă înălţat către Dumnezeu. Poetul Ştefan Octavian Iosif o numeşte „cântec sfânt“, în poezia cu acelaşi nume. Într-un anumit fel, multe din cântările Oastei Domnului au devenit „doine duhovniceşti“. 

Părintele Iosif Trifa observă, pe bună dreptate, vocaţia spre cântarea religioasă a poporului nostru. El regretă că poeţii şi compozitorii noştri n-au atras poezia şi cântarea poporului în slujba Domnului. Ne trebuie şi aici nişte oameni „loviţi“ de suflarea Duhului Sfânt, care să se ocupe cu acest lucru. 

„Şi ce lucruri minunate – zice Părintele Iosif – s-ar putea face în direcţia aceasta! Mărturie grăitoare sunt colindele noastre. Eu nu cred să aibă atare popor colinde aşa de frumoase ca ale noastre. De ce? Pentru că în ele a pus românul nostru sufletul său religios; prin ele şi din ele grăieşte comoara credinţei Neamului nostru. Colindele sunt o mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase cântări şi imnuri religioase.“9 Oastea Domnului a dat naştere unei literaturi religioase cu caracter popular şi cult, găsind noi posibilităţi de exprimare a sensibilităţii creştine a mirenilor. Profesorul Alexie Al. Buzera, în prefaţa cărţii de cântece religioase „Toată suflarea să laude pe Domnul“, e de părere că la Oastea Domnului trebuie căutat grăuntele de muştar „din care a răsărit şi a crescut arborele imnului religios la români. Între 1930 şi 1950, prin cântarea bisericească şi imnul religios, Oastea Domnului a contribuit la înviorarea credinţei şi a evlaviei creştine în rândul întregii obşti româneşti“. 

Dar noi susţinem cu toată convingerea că şi după această dată cântarea de la Oaste n-a încetat. În lunga noapte a comunismului ateu, cântările ţâşnite din evlavia şi suferinţa Oastei au întărit şi mângâiat multe suflete, ţinând trează conştiinţa creştină a neamului nostru. Ostaşii Domnului sunt, până la un anumit punct, nişte „hasizi“ ai ortodoxiei. Hasidismul era în iudaism nu numai un curent politic, ci şi un curent religios care considera că poporul obidit trebuia să-L preamărească şi să-L slujească pe Dumnezeu şi prin cântare. 

În prezent, cântarea de la Oaste a fost strânsă într-un volum reprezentativ intitulat «Să cântăm Domnului»11, apărut în mai multe ediţii. Ediţia a patra, pe note, conţine 900 de titluri, constituindu-se într-o adevărată „carte-tezaur“ şi purtând binecuvântarea Î.P.S. Antonie Plămădeală al Ardealului. Conţinutul cântărilor cuprinse aici oferă posibilitatea exprimării prin cântec a întregii game de sentimente şi gânduri prin care creştinul ortodox vrea să-L preamărească pe Dumnezeu sau să-şi arate recunoştinţa pentru binele pe care i l-a făcut. 

Tendinţelor de modernizare apărute în ultimii ani în rândul unor tineri, Oastea Domnului le-a răspuns cu fermitate, luptând pentru menţinerea sacralităţii melodiei la nivelul înalt al textelor poetice lăsate de creatorii anonimi şi de cei cunoscuţi, printre care străluceşte, ca o stea de mărimea întâi, poetul Traian Dorz. Însă aceste tendinţe tributare muzicii rock (de altfel, sporadice), au dat apă la moara unor detractori ai Oastei şi ai cântărilor sale, făcându-i să le condamne în bloc, fără nici un simţ al nuanţelor, ca fiind lipsite de orice sacralitate; ba, chiar vizând, în unele expresii, pornografia!12 Rea-voinţa merge până acolo încât nici măcar melodiilor în stilul doinei de dor şi jale nu li se recunoaşte autenticitatea. Criticul înverşunat se dovedeşte un strălucit exemplar al ignoranţei universitare savante. Cât despre „pornografia“ unor texte, dacă am accepta viziunea stângistă a profesorului bucureştean, ar însemna că însăşi Cântarea Cântărilor, sau alte pasaje din Biblie, ar intra în categoria incriminată... Dacă profesorul în cauză ar fi sincer cu sine însuşi şi cu adevărul, ne-ar fi dat măcar câteva exemple care să ne convingă de temeinicia acuzaţiilor Sfinţiei Sale, dar n-o face, şi aceasta, desigur, nu din pudoare, ci din faptul că nu înţelege metafora existentă în aceste texte. Acest fapt demonstrează că ori nu cunoaşte textele şi melodiile lor, ori s-a mulţumit cu câteva fragmente cărora nu le-a pătruns nici mesajul poetic, nici mesajul duhovnicesc, trăgând concluzii eronate prin interpretarea unor sintagme metaforice izolate de sensul întregului context, sau... reduse, probabil, la propria experienţă şi sensibilitate. Dar, cum spune Mântuitorul, „înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei“ (Matei 11, 19). Cântarea religioasă atinge coardele sensibilităţii sufletului omenesc, în unele cazuri mai profund decât cuvântul rostit. Aceasta a fost poarta de intrare în Oaste pentru mulţi din cei ce erau pe căile pierzării. 

Din toate cele spuse mai sus ne dăm seama că această Mişcare din cadrul Bisericii, nu are alt scop decât să reactiveze pe toţi creştinii noştri într-o Oaste mare şi puternică, în stare să ducă lupta împotriva păcatului şi a încredinţărilor străine care au ameninţat, iar azi ameninţă mai mult ca oricând, fiinţa neamului nostru. Considerăm că Oastea Domnului este cea mai eficace replică ortodoxă dată formalismului sclerozat şi bigot, cât şi prozelitismului agresiv, intern sau extern. 

Prin pustia regimului ateu, spre Canaanul Libertăţii 

Instaurarea regimului ateu de după 1947, găseşte în Oastea Domnului nu un aliat, ci un „duşman primejdios“, în calea „construirii socialismului şi a înaintării spre comunism“. Prin însuşi statutul ei, Oastea Domnului nu face nici un fel de politică militantă. Aceasta nu înseamnă că ea nu critică răul politic de pe poziţiile Evangheliei lui Hristos. Iată de ce, din 1948, această Lucrare a fost scoasă în afara legilor statului comunist. Membrii şi mentorii spirituali ai Mişcării au activat însă în ilegalitate, conform principiului evanghelic: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni“ (Fapte 5, 29). În consecinţă, ostaşii au preferat să fie daţi afară din servicii, aruncaţi în închisori sau supuşi la amenzi grele, decât să dea cezarului şi ceea ce I se cuvenea lui Dumnezeu. Justiţia comunistă a aplicat pedepse penale pentru ostaşi, acestea totalizând mii de ani de închisoare şi amenzi care s-au ridicat la milioane de lei, sume colosale pentru vremea aceea. Mulţi ostaşi au murit în închisori sau în lagărele de muncă forţată. Ei n-au renunţat însă la credinţa şi la idealul lor creştin. Putem afirma, cu toată modestia, că Oastea Domnului a constituit în această perioadă în România – alături de alte cazuri de preoţi militanţi, care au înţeles să nu se supună fiarei din adâncuri, sau de acelea ale unor disidenţi din grupările neoprotestante – singura opoziţie creştin-ortodoxă majoră împotriva ateismului marxist-leninist. 

Sub presiunea Departamentului Cultelor şi a politicii de partid, precum şi din cauza indiferenţei sau a laşităţii unei anumite părţi din oficialitatea bisericească, timp de aproape patruzeci de ani, Oastea a fost identificată cu sectele, sau i s-au pus în seamă acuzaţii politice fără nici un temei juridic, ba, fiind considerată chiar mai periculoasă decât toate sectele din România. Căci acestea au putut fi autorizate de către regimul ateu, tocmai pentru că se urmărea ca, prin activitatea lor, să slăbească Biserica Neamului. Şi aceasta, pentru a putea fi Oastea Domnului interzisă, persecutată şi împiedicată să-şi realizeze programul ei duhovnicesc, conform învăţăturilor Bisericii străbune. 

Mai dureros e însă faptul că, manifestând inerţie în gândire şi atitudine, chiar şi azi mai există unii care văd cu aceiaşi ochi miopi Lucrarea aceasta de regenerare moral-spirituală în sânul poporului nostru. 

Ne miră faptul că un artist dotat şi un intelectual cu un larg orizont ca prof. Sorin Dumitrescu din Bucureşti, a putut afirma în Conferinţa „Catacombele Estului“ susţinută la Alba-Iulia în anul 1994, că Biserica Ortodoxă, în timpul celor patruzeci de ani de teroare comunistă, a dat dovadă de „înţelepciune“, ştiind „să-i dea cezarului ce-i al cezarului“. Ea, chipurile, nu a provocat orânduirea atee, pentru a nu-i supune pe credincioşi la suferinţe inutile, cum au procedat – e de părere d-l Sorin Dumitrescu – cei de la Oastea Domnului. Neînţelegând acest „adevăr“, ostaşii au suferit zadarnic. Probabil, dacă ar fi trăit pe vremea martirilor Bisericii Primare, d-l prof. Dumitrescu, considerat un mare ortodox, la fel ar fi văzut zadarnică şi jertfele milioanelor de martiri şi mucenici, care, ca să-şi salveze trupul şi poziţia socială, ar fi trebuit să jertfească idolilor sub comodul pretext că „până treci puntea, te faci prieten şi cu dracul... Au mai încercat şi alţii de-a lungul istoriei acest procedeu, şi într-adevăr au rămas, în cele din urmă, ai dracului, nu ai lui Iisus. Oricum, dacă şi primii creştini ar fi apelat la înţelepciunea respectabilului profesor bucureştean şi n-ar fi fost cu adevărat „nebuni întru Hristos“, azi am fi orice, numai creştini nu! Se vede că cei din arenele romane n-au fost atât de înţelepţi să dea cezarului ce-i al lui Dumnezeu. Întreg calendarul creştin ortodox, martirii ştiuţi şi, alături de ei, milioanele de neştiuţi – îl contrazic flagrant pe cărturarul dâmboviţean şi pe toţi cei care gândesc la fel. Asta cu atât mai mult cu cât Biserica noastră îi cinsteşte pe martirii şi mucenicii din toate timpurile. 

Roadele faptului că s-a dat de multe ori cezarului şi ceea ce era al lui Dumnezeu se văd în comportamentul şi receptivitatea religioasă a generaţiilor de sub regimul trecut, receptivitate şi comportament care, acum în libertate, se arată în toată goliciunea lor înspăimântătoare. Desigur, sub aspect politic, ne-am scuturat de regimul totalitar ceauşist şi, mai greu, de cel criptocomunist... Din păcate, sub aspect spiritual, pe planul conştiinţei, dar şi pe cel economic şi politic, ritmul actual în care evoluăm ne demonstrează că ar fi necesari nu douăzeci de ani, cum credea d-l Silviu Brucan în 1990, ci mult mai mulţi pentru a ne înnoi în duhul minţii şi al inimii. Gândirea şi reacţiile noastre, răspunsul la comanda socială şi spirituală funcţionează tot după tiparele vechi. Unii au ieşit din Egiptul faraonului roşu nişte „evrei“ cu inimi şi mentalităţi de egiptean şi tocmai aici vedem urmările nefaste ale „înţelepciunii“ elogiate de d-l Sorin Dumitrescu. Ele sunt pe termen lung, căci transformările pozitive în conştiinţă se produc anevoios. Aceste urmări nenorocite, de durată, îşi fac astăzi simţită prezenţa în lipsa unor convingeri moral-religioase profunde şi active, care au fost neglijate la vremea lor, pentru a nu face... „sacrificii inutile“. 

Un tineret dezorientat cu o morală libertină căzut în mrejele unor filozofii orientale travestite într-o morală creştină sau prăbuşiţi în hăurile sonore turbulente şi ucigaşe ale muzicii rock, delicvenţa minoră, criminalitatea, corupţia la toate nivelele societăţii, avorturile – nişte crime legalizate! –, homosexualitatea şi alte păcate strigătoare la cer suflă devastator peste societatea românească. 

În acest timp, prozelitismul occidental şi cel de peste Ocean, bine organizat şi instrumentat sub toate aspectele, pescuieşte cu succes în apele noastre tulburi. 

Ar fi nedrept să nu vedem eforturile ce se depun în prezent de către Sfânta noastră Biserică în totalitatea ei, pentru redresarea moral-spirituală a întregului nostru popor. Dar totul merge încă nespus de lent, punându-se accent mai mult pe schimbările din afară, nu pe cele dinăuntru, pe apărarea credinţei (lucru foarte important) şi mai puţin pe trăirea ei. Noi credem că cel mai bun argument în ceea ce priveşte demonstrarea adevărurilor noastre de credinţă şi a frumuseţii lor constă în strălucirea vieţi noastre de credincioşi ai Bisericii în care ne-am născut. Căci, şi Mântuitorul spune: „După roadele lor îi veţi cunoaşte“. 

Asociaţiile creştin-ortodoxe de tineret, ca Liga Tineretului Ortodox (LTOR), ASCOR sau altele fac apel doar la spaţiul de existenţă referitor la adolescenţă şi tinereţe. Se are în vedere vârsta-cheie în care trebuie să se dea tinerilor o educaţie moral-spirituală sănătoasă, în spiritul Ortodoxiei. Dar, după această vârstă, considerându-se că tinerii au devenit „bărbaţi în Hristos“, sunt lăsaţi în general să meargă pe picioare proprii, renunţându-se la o asistenţă religioasă mai cuprinzătoare şi sistematică. Considerăm că Oastei Domnului, care are în vedere toate vârstele, i-ar reveni un rol important în Biserică pentru activizarea şi menţinerea într-un nivel de alertă duhovnicească a tuturor credincioşilor. Căci, învăţătura de credinţă trebuie să devină lucrătoare şi mereu împrospătată prin efectele benefice ale ortopraxiei. E regretabil însă că în domeniul acesta încă ne mai mişcăm cu timiditate, uneori cu paşi mici şi cu prejudecăţi care acţionează în urma unor complexe emotive negative dobândite în timpul regimului ateu. Încă lucrează în conştiinţa noastră spiritul lui Balaam: gândim una şi facem alta; fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi. Verbul compromis a se descurca predomină încă în gândirea şi comportamentul nostru. Înţeleptul patriot Badea Cârţan – acel ambasador în opinci al culturii româneşti – afirma cu mult bun-simţ că „educaţia copilului începe cu douăzeci de ani înainte de naşterea lui, prin educarea viitorilor părinţi“. În lumina acestui mare adevăr, schimbarea trebuie să înceapă din familie, din grădiniţă şi din şcoală, sub îndrumarea conştientă, competentă şi consecventă a Bisericii şi a tuturor mirenilor care înţeleg să se implice în lupta sfântă pentru apărarea şi trăirea credinţei noastre. E adevărat, lupta nu e uşoară, dar Biserica şi credincioşii ei trebuie, prin credinţă şi cu armele de lovire şi de apărare pe care le dă Duhul Sfânt, să-şi intensifice ofensiva pentru biruinţa cauzei lui Hristos şi a Bisericii sale în lume. 

Oastea Domnului după Revoluţia din Decembrie 1989 

Schimbările petrecute în ţara noastră, după decembrie 1989, au avut un efect pozitiv şi asupra Oastei Domnului, care a fost repusă în drepturile ei. Primul act emanat din Cancelaria Sfântul Sinod, publicat în nr. 1 al ziarului «Vestitorul Ortodoxiei», din ianuarie 1990, prevedea ca Oastea Domnului să fie cooptată în activitatea misionară a Bisericii. Urmează apoi alte acte reparatorii: în şedinţa Sfântului Sinod din 28 septembrie 1990, Oastea Domnului este recunoscută ca un mădular viu şi fidel al Bisericii Ortodoxe, aprobându-i-se şi statutul de funcţionare. În aceeaşi şedinţă, Părintelui Iosif Trifa îi este ridicată nedreapta caterisire şi i se reabilitează memoria. Prin această hotărâre, Biserica Ortodoxă şi-a arătat încă o dată măreţia şi sănătatea ei spirituală, dovedindu-se o statornică slujitoare a adevărului, dreptăţii şi dragostei creştine. 

Prin Sentinţa civilă nr. 1002 din martie 1990, a Judecătoriei Sibiu, completată cu Sentinţa Civilă nr. 626 a aceleiaşi judecătorii, Oastea Domnului devine persoană juridică cu caracter nonguvernamental şi non-profit, având centrul actual în oraşul Sibiu, str. Ch. Darwin, nr. 11. Sperăm că va veni şi ziua când se va schimba actualul nume al acestei străduţe cu unul, creştineşte, mai potrivit. 

Mijloacele de întreţinere provin din donaţiile membrilor şi ale simpatizanţilor ei, precum şi din modestul beneficiu realizat prin desfacerea literaturii religioase ortodoxe. Asociaţia este răspândită pe întreg teritoriul României, având membri şi dincolo de graniţe, în rândurile diasporei româneşti. 

Până în 1994, P.S. Serafim Făgărăşanul, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a fost delegat din partea Sfântului Sinod pentru problemele Oastei, iar după promovarea în scaunul de Mitropolit pentru Biserica Ortodoxă din Europa Centrală şi de Nord, calitatea de delegat i-a revenit P.S. Sale părintelui episcop Calinic de Argeş. P. S. Sa Episcop-vicar Visarion Răşinăreanu, al Arhiepiscopiei Sibiului, şi Părintele prof. dr. Vasile Mihoc răspund din partea Sfântului Sinod de publicaţiile Oastei Domnului. 

Prin aprobarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi a Ministerului Culturii, se înfiinţează, în 1991, la Sibiu, Editura «Oastea Domnului», de asemenea cu caracter non-profit şi neguvernamental. În cadrul acesteia, apare, săptămânal, ziarul «Iisus Biruitorul», ca organ al asociaţiei, iar pentru copii şi tineret, la două luni, revista «Timotheos». Aici au văzut lumina tiparului, până în prezent, multe sute de titluri de cărţi religioase pentru educaţia creştină a membrilor ei şi a celorlalţi credincioşi din Biserica Ortodoxă. 

Conform Statutului său juridic şi duhovnicesc, Oastea Domnului îşi realizează scopurile sale prin:
participarea activă a ostaşilor la serviciile religioase din cadrul Bisericii Ortodoxe;
organizarea de adunări religioase, în afara serviciilor cultice, adunări în care preoţii şi mirenii, care aderă la idealurile acestei Lucrări, explică Sfintele Scripturi, sensul şi rostul învăţăturilor creştine, spre a realiza transformarea spirituală şi morală a tuturor celor care doresc mântuirea;
catehizarea copiilor, a tineretului şi a adulţilor;
activităţi cu caracter cultural-religios; lupta împotriva criminalităţii cauzate prin liberalizarea avorturilor; protejarea mamei, a copilului şi a familiei, prin care Dumnezeu Îşi îndeplineşte planurile Sale de mântuire a neamului omenesc;
combaterea, prin mijloacele pe care le oferă Biserica şi Evanghelia lui Hristos, a sodomiei şi a tuturor abaterilor de la poruncile pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru existenţa oamenilor din toate timpurile. (Deşi Oastea Domnului nu scrie tratate împotriva acestor fărădelegi şi nici nu iese în stradă cu lozinci, aceasta nu înseamnă că ea ar fi împotriva unor asemenea acţiuni justificate! Dar majoritatea covârşitoare a familiilor de ostaşi dă o concludentă replică evanghelică prin mulţimea pruncilor care văd lumina zilei şi cresc în familii organizate, devenind fii ai Bisericii şi ai Neamului.);
acţiuni de caritate creştină (ajutorarea săracilor, a bolnavilor şi a handicapaţilor, evanghelizarea în închisori etc., prin grupuri de misiune deplasate pe teren, donaţii de carte şi ziare religioase, iar pentru fraţii din Ucraina, Basarabia, Iugoslavia şi Ungaria şi cărţi de cult, acolo unde este cazul). 

Cărţile şi ziarele noastre se vând credincioşilor la preţuri mai scăzute, spre a putea fi accesibile maselor largi ale poporului nostru care trece în prezent prin grele dificultăţi economice şi financiare. 

Adunările Oastei se ţin, de regulă, în biserici, după săvârşirea serviciului religios, sau, unde nu sunt condiţii (adică acolo unde cucernicii păstori nu sunt de acord, considerând Oastea o sectă, ca pe vremea regimului comunist), în aşa-numitele Case ale Oastei. 

Organele de conducere ale Asociaţiei sunt: Sfatul Frăţesc pe Ţară al Oastei Domnului (Adunarea Generală a Asociaţiei); Sfatul Frăţesc Lărgit al Oastei Domnului; Sfatul Frăţesc Operativ al Oastei Domnului (Consiliul Director); Comisia de Cenzori; Comisia de Disciplină.... 

Slăvit să fie Domnul!
Sibiu, la Învierea Domnului – 2004
Din partea Sfatului Frăţesc pe Ţară,

Moise VELESCU şi Gheorghe PRECUPESCU

Sursa:  http://de-vorba-cu-mine.blogspot.com/

  

Referinţă Bibliografică:
Scurt istoric al miscarii duhovnicesti Oastea Domnului din cadrul B.O.R. / Moise Velescu şi Gheorghe Precupescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 90, Anul I, 31 martie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Moise Velescu şi Gheorghe Precupescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Moise Velescu şi Gheorghe Precupescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!